News Flash:

IN MEMORIAM

Mariana Dragescu, ultima legenda feminina a aviatiei romane din cel de-Al Doilea Razboi Mondial

26 Martie 2013
2569 Vizualizari | 0 Comentarii
Mariana Dragescu (Marie-Ane-Aurelia Dragescu) este ultima legenda feminina a aviatiei romane din cel de-Al Doilea Razboi Mondial – singura femeie care a vazut de sus, de la manseta unui avion sanitar, toate fronturile din fata ostasilor romani. De la est la vest, din Stalingrad pana la Viena, tot. Peste 1.500 de militari au scapat cu viata din transeele necrutatoare in carlinga sa. E cea mai longeviva membra a Escadrilei Albe – singura unitate de avioane sanitare pilotate de femei din lume. Despre cer si despre pamant si despre tot ce-a fost vreodata la mijloc, are rabdare sa povesteasca oricat, caci si timpul a avut rabdare cu ea. Mariana Dragescu are 100 de ani.

Pe Mariana Dragescu am cunoscut-o in luna septembrie a anului trecut. Am povestit, sintetic, reportericeste, despre tot – Craiova, sportul, cerul, razboiul, strigatele, resemnarea, linistea, nenorocirile de pe pamant si sperantele din cer. In cateva cuvinte, am cuprins un secol, iar secolul pe care Mariana Dragescu tocmai il implinise in acel septembrie, secolul ei, secolul Zburatoarei, arata exact ca toamna descurajanta din spatele ferestrelor: cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii si doruri vagi.

Mariana Dragescu are 100 de ani si inca zambeste cand primeste flori. Nu-si mai aminteste de cate ori i s-a spus ca e frumoasa – „Doamne fereste!, n-au indraznit!“. Viata i-a impodobit cu santuri tainice umerii obrajilor, coada visatoare a ochilor, si fruntea, care le stie pe toate, dar nu e nimic mai seducator decat ridurile care se alatura farmecului, caci asa se nasc adevaratele povesti.

Mariana Dragescu are privirea eleganta, linistita, aproape de neinteles, a celor care au cucerit vazduhuri. Asa e cand stii sa privesti cerul: incetezi, pur si simplu, sa mai apartii acestei lumi, nu te mai tulbura deceptiile aproape firesti ale avioanelor de hartie care se intalnesc cu gravitatia si nici neputinta zmeielor care nu se pot hrani cu adieri. Despre toate acestea, Mariana Dragescu povesteste cu o modestie aproape patologica – caci stim inca de la greci ca soarele nu ingaduie nimanui sa fie trufas.

Pasarile de fier din Marele Razboi

Inca isi aminteste, cu aceeasi claritate a ochilor pe care-o avea atunci, de Marele Razboi – de Primul Razboi Mondial! –, cand a vazut, pentru intaia oara, pasari de fier pe cerul razvratit al Bucurestilor. „Cand a inceput razboiul, am venit cu familia aici, de la Craiova. Aveam 4 ani. Avioanele germane bombardau orasul, noi eram adapostiti intr-un subsol, iar eu n-aveam stare: voiam sa ies, sa vad aeroplanele. Eram nerabdatoare. M-am potolit numai cand mi-a dat cineva sa mananc un corn“, povesteste Zburatoarea de astazi despre visatoarea de atunci.

„De la 4 ani, deja ma interesau sporturile. Bicicleta, calarie, patinaj, inot, imi placea sa fac sport, dar in Vechiul Regat, cum i se spunea, mai rar vedeai fete sportive. Inainte, vai!, fetele nu se puteau duce cu baietii sa faca sport.“Dar mica Mariana i-a semanat mereu mamei sale, avea mandria libertatii si energia care darama bariere, oricat de tolerate social ar fi fost ele. „In 1909, mama era nemaritata si mergea cu bicicleta. Intr-un oras de provincie!“ Mama sa, educata la un pension francez din Craiova, studiase pianul, era profesoara de muzica si era independenta. Tatal sau, ofiter in armata regala, facuse razboiul si era colonel. „Erau vremuri in care puteai sa vezi niste figuri pe care acum nu le mai vezi. Viata era altfel, era mai libera.“


Cand printesele si cerul se iubeau

In 1934, Mariana Dragescu avea 22 de ani, se scursesera deja doi ani de cand venise in Bucuresti si alti opt de cand traversase pentru prima data Dunarea inot. Mergea la Facultatea de Educatie Fizica si Sport si la Scoala de Calarie a Regimentului 4 Rosiori „Regina Maria“ si era aceeasi romantica domnisoara care stia sa imbrace tenacitatea in catifea. Mariana Dragescu insa voia tot, si avea dreptate sa vrea tot, caci era vremea cand printesele si cerul se iubeau, iar infinitul albastru era putin mai aproape.

In 1935, se inscria, pe ascuns, la Scoala de Pilotaj din Baneasa a raposatului Miki Cantacuzino, condusa atunci de printesa Ioana Cantacuzino. Era instruita de faimosul capitan de aviatie Constantin Abelas, obtinea al saptelea brevet feminin din Romania, iar cerul – din nou cerul – devenea ceva mai mult decat o simpla iluzie incapatoare.


Antoine de Saint-Exupéry, un galant si un timid

Mariana Dragescu se angajase la Aeroclubul Regal al Romaniei si, pe undeva, era bine, caci Bucurestii erau ingaduitori, poate chiar cordiali cu elitele lor. Se faceau dineuri si banchete, domnitele isi dezveleau picioarele pe charleston, iar junii purtau monoclu si mustati. La Aeroclub veneau aviatori celebri: colonelul Brocard, comandantul escadrilei Cygognes, René Fonck, asul aviatiei franceze, cu 75 de victorii in bataliile aeriene, chiar Antoine de Saint-Exupéry a venit aici, in Baneasa. „Cu francezii ne simteam foarte aproape. Parca erau de-ai nostri, nu vedeam diferenta. Pe Antoine de Saint-Exupéry il stiam mai bine, ma simteam asa, mai degajata cu el. Citisem ispravile lor, eram, fireste, impresionata, dar el era atat de timid. Atat de elegant, atat de bine educat, dar atat de timid...“

Erau aviatoarele din Baneasa – Mariana Dragescu, Smaranda Braescu, Virginia Dutescu, Nadia Russo, Marina Stirbey, Victoria Pokol sau Irina Burnaia – vedetele clubului, dar pe buna dreptate, ca erau si meseriase. Stiau cu manseta, rupeau norii. Zburau cu copii cu tuse convulsiva, ii urcau la 1.000 de metri, plafonau 10 minute, apoi la 2.000 de metri, schimbau presiunea atmosferica si le vindecau sufocarile. Pe cei mai mici ii tineau in brate, adormeau la sanul lor si era bine.

Inceputul. Escadrila Sanitara.

1938, toamna. Europa incepea sa se imbolnaveasca usor, dar malign, ca asta-i razboiul, un cancer. Capriciile sfidatoare ale dictatorilor care-si incordau fortele si armau tineri entuziasti le-au schimbat definitiv traseul visatoarelor de odinioara. Intr-o zi a venit acest anunt: toate cele 17 femei care aveau brevet trebuiau sa se prezinte la Comandamentul Fortelor Aeriene pentru mobilizare. In 24 de ore, altfel risca inchisoare! Au fost alese insa doar cinci, pentru manevre militare la Galati: Mariana Dragescu, Virginia Dutescu, Nadia Russo, Marina Stirbey si Irina Burnaia. Ce se intampla la Galati? „O joaca mai serioasa“, spune Mariana Dragescu: misiuni contra cronometru, zboruri de noapte, simularea luptelor aeriene.

In 1939, Mariana Dragescu si-a luat primul avion personal, un Messerschmitt M35 cu 220 de cai putere, superba piesa!

Echipa se formase, iar printesa Marina Stirbey a avut ideea infiintarii unei escadrile sanitare pentru transportul ranitilor. O escadrila pilotata de femei, caci dupa razboi, cineva trebuia sa faca curatenie. In 1939 a depus un memoriu la Ministerul Aerului si, dupa un raid aerian in Suedia si Finlanda, in iunie 1940, din ordinul subsecretarului de Stat al Aerului, comandantul Gheorghe Jienescu, s-a constituit Escadrila Sanitara. Modelul era preluat de la organizatia finlandeza „Lotta Svärd“, iar cele patru femei au purtat gradul de sublocotenent. Avioanele, de tip RWD-13, de fabricatie poloneza, vopsite in alb si cu crucea rosie pe fuselaj si aripi, i-au dat jurnalistului italian Curzio Malaparte, autorul cartii Tehnica loviturii de stat, teribila idee de a numi formatia „Escadrila Alba“.

Frica, mila, curajul

22 iunie 1941. Ostasii romani primesc legendarul ordin si trec Prutul. Mariana Dragescu, Nadia Russo si Virginia Thomas sunt mobilizate la noua baza aeriana de la Focsani. Dorm pe targi si pe paturi de campanie, mananca, din gamele, alaturi de pilotii de vanatoare, mancare cu gust de metal si inteleg ca in lume este razboi. Si ca nu poti invinge razboiul, asa cum nu poti invinge un cutremur. „Nu stiam la ce ne inrolasem“, dar nu e dificil sa intelegi suieratul gloantelor, strigatele soldatilor si zgomotul tunurilor. Ori privirile tremurande ale celor care se intorc, raniti, in spitale si-si lasa camarazii in transee.

Mariana Dragescu nu stie cate drumuri a facut, nu stie nume, dar stie fiecare privire a nenorocitilor pe care i-a luat in carlinga. S-a temut atunci ca gemetele lor indracite, ochii inundati, cersetori, cuvintele vlaguite, chiar si sarutarile mainilor or s-o urmareasca asa cum nu facusera niciodata gloantele. I-a fost si frica, i-a fost si mila. „Dar daca nu-ti e frica, asta nu se cheama curaj, ci inconstienta. Si nu e niciun merit sa infrangi un sentiment pe care nu-l cunosti.“ Ei i-a fost frica, ea a fost curajoasa. Si, prin cine-stie-ce puteri miraculoase, le dadea curaj si celor care priveau cu neincredere avionul sau, ii convingea sa se lase dusi de pe front si le salva vietile.

Aici locuieste nora marelui scriitor Dostoievski. Va rugam sa o respectati!“

A aterizat pe campuri ciuruite, printre tancuri abandonate si incendiate, langa mine de teren si langa trupuri fara suflet. A fost pana in inima stepei calmuce, acolo unde vantul bate aruncand cutite, unde cerul e decolorat, complet dezbracat, si unde, noaptea, pamantul pare ca si-a pierdut rabdarea si nu mai asteapta niciun soare.De laRebnita, Tiraspol, Odessa, Stalingrad, Crimeea, Kuban, Caucaz, Simferopol, Kerci si inapoi la Simferopol, a mers in cel mai fin echilibru posibil pe linia frontului.

Acolo, in inima Crimeii, le-a cunoscut pe octogenarele Katerina Dostoievskaia, sotia unicului fiu al marelui scriitor, si pe sora acesteia, contesa Nina Faltz-Fein. Ele ii povesteau despre bogatiile pe care le stapanisera odinioara, viata lor care fusese, cu palate si rochii cu crinolina, cu nobili rusi si pedanterii burgheze. Iar ea le aducea carti, ciocolata si medicamente. Nemtii le rechizitionasera casa rusoaicelor albe, o singura camera le ramasese. Pe zidul casei scrisesera insa, cu litere latine: „Aici locuieste nora marelui scriitor Dostoievski. Va rugam sa o respectati!“. Pentru Mariana Dragescu, acele ore formidabile petrecute in singura camera din Simferopol in care n-avea voie sa intre razboiul au fost o gura de oxigen.

Ultima nunta aristocratica din Europa noua

La fel cum o gura de oxigen a fost scurta vizita, din februarie 1942, de la Palatul Mogosoaia: departe de neinduratoarea Rusie, de zgomotul de katiusa si de suieratul proiectilelor, cavaleri si domnite ciocneau sampanie si beau oranjada. Doua siruri de arnauti, imbracati in costume brancovenesti si cu tortele mirosind a mirt, intampinau elegant invitatii celui mai important eveniment al elitei bucurestene. In beciurile boltite ale castelului erau firide de caramida drapate-n matasuri si altar de icoane. Iar lumanari mari le aprindeau madamelor smaraldele si diamantele. Era sarbatorita, cu eleganta si stralucire, casatoria Marinei Stirbey cu Constantin Basarab Brancoveanu – ultima nunta aristocratica din Europa noua, cum spunea Eduard Palin, ambasadorul Finlandei. Diadema, colierul si paftaua lui Constantin Brancoveanu erau purtate de Martha Bibescu, mama mirelui, si Marina Stirbey.

Si iar, inapoi pe front, inapoi in nemiloasa stepa, ca asa e viata, ca un zbor in valuri. „Am transportat, odata, un bolnav caruia nu-i fusese administrat bine calmantul. Era asezat jos, pe targa, de-a lungul podelei, iar in spatele meu altul statea asezat. Cel de pe targa si-a desprins bandajul de pe cap, lasandu-si dezgolita gaura de glonte si m-a apucat de bratul cu care pilotam. Era speriat, voia sa se ridice, tipa de durere, ma tinea strans de mana, iar pe cel din spatele meu il lovea cu piciorul. M-am luptat cu el, in timp ce avionul pierdea inaltime si se balansa in aer, pana a obosit si a cazut inconstient“, povesteste Zburatoarea.

Botezul Leonidei

Alta data, cand era in localitatea Plodovitoje, unde se mutasera dupa bombardamentele asupra bazei de la Kotelnikov, a fost la cativa metri de proiectilele eliberate de avioanele rusesti. Era cu Nadia Russo, dar s-au adapostit si au scapat. „Auzeam cum treceau schijele peste capetele noastre“, isi aminteste.

Intr-o duminica, s-au trezit in tabara cu batrani, femei si copii dintr-o comuna vecina cu Kotelnikovul. Fusesera nevoiti sa inchida biserica, pentru ca nu mai aveau bani sa plateasca taxele mari, iar copiii le ramasesera nebotezati. „Femeile isi pusesera toate camasi curate, erau gatite, desi era o mizerie cumplita in jur. Iar copiii deja mergeau in picioare. S-a facut o ceremonie cu un preot roman, iar noi, in uniforma militara, am fost nasele lor. Eu am botezat o fata pe nume Leonida. “ Astazi, nu mai stie nimic despre ea.

O prietenie care n-a existat niciodata

23 august a gasit-o pe Mariana Dragescu pe terenul de zbor de la Clinceni. Era decorata cu Ordinul „Virtutea Aeronautica“ cu spate, clasa Crucea de Aur (1941), Ordinul „Vulturul German“, clasa a III-a (1942) si Crucea „Regina Maria“, clasa a III-a (1943), iar jurnalistii scriau despre ispravile sale in gazete ca „Hamburger Illustrierte”, „Berliner Illustrierte Zeitung”, „Aripi Romanesti”, „Tempo” sau „Romania Aeriana”. Iar in 1944, Ion Sava regiza coproductia romano-italiana „Squadriglia Bianca“, cu Claudio Gora, Lucia Sturdza-Bulandra si Mariella Lotti.

Mariana Dragescu era celebra pentru curajul de pe Frontul de Est, iar acum trebuia sa mimeze o prietenie care n-a existat niciodata. Sa-i tolereze pe rusii care urcau alcoolizati in avionul sau, pe mojicii care-i faceau avansuri necioplite si, poate cel mai crud, sa taca. Si sa vada aceasta imagine, de nepermis pentru o domnisoara. Sa vada Viena insangerata: „Cea mai lunga strada din Viena, Mariahilfer Strasse, care mergea pana in centrul Vienei, era bombardata. Cand am intrat in oras, am gasit o populatie infometata, canalizarea era sparta. Ii asteptau pe englezi si pe americani. Rusii intrasera cu o luna inainte in oras. Vienezii ne-au inconjurat si au inceput sa cerseasca! Oameni bine imbracati ne ofereau inele de aur in schimbul mancarii!“.

Cea mai mandra dactilografa

Mariana Dragescu se transfera in aviatia civila si isi gaseste un post de monitor la scoala de aviatie de la Chitila si lucreaza cativa ani ca instructor de zbor la Scoala de Aviatie Ghimbav-Brasov. A mai zburat un timp, pana in 1955, cand statul i-a retras livretul militar, caci, in noul regim, cerul putea sa aiba un sfarsit pentru cei cu origine nesanatoasa. Mariana Dragescu a ascuns zbuciumul dureros al sufletului sub o salopeta de muncitor si sub ochelarii de dactilografa de la Policlinica C.F.R. „Ana Ipatescu“ din Bucuresti. Pana in 1967, cand a fost pensionata.

Camaradele sale, printesele zborului de altadata, s-au risipit in afara granitelor sau in puscarii. Capitanul Abelas a reusit sa plece in Istanbul, dar sotia, Virginia Dutescu a fost trimisa la Mislea. Smaranda Braescu, moldoveanca lipsita de cochetarie, ajunsa pana la Sumanele Negre in lupta sa anticomunista, a fost judecata si condamnata la doi ani de inchisoare. Printesa Marina Stirbey era ajutata sa supravietuiasca de prieteni, dupa ce, in ’47, sotul sau a fost arestat, iar ea-si vanduse deja toate obiectele de valoare. Nadia Russo, care avea radacini in nobilimea rusa, a fost arestata sase ani si-apoi deportata in Baragan, alaturi de Maria Antonescu, sotia Maresalului, si de Elena Codreanu, sotia Capitanului. A sfarsit intr-o manastire, iar pe mormantul ei a fost scris un nume de imprumut.

1.200 de lei, anonimatul, igrasia

La policlinica, Mariana Dragescu a fost ispitita si mai elegant, si mai brutal sa fie mai prietenoasa, sa stea la povesti, sa spuna ce stie. Desi nu mai avea brevet, Zburatoarea nu a coborat nicio clipa in mocirla turnatoriei. A ramas, asa cum a fost mereu, mai prietena cu cerul. Mariana Dragescu, eroina de altadata, era aproape anonima intr-o Romania care nu mai era a ei.

Astazi, dupa ce a salvat peste 1.500 de oameni de pe frontul teribil, traieste cu 1.200 de lei pe luna intr-o mansarda inchisa, de pe peretii careia ii zambeste zilnic o pata mare de igrasie. Are pensie civila, ca si cand trecutul sau n-a existat niciodata in afara acestor pereti.

Inaintata in grad, de ziua ei

Vineri, 7 septembrie 2012, cu ocazia implinirii a 100 de ani, ministrul Apararii, Corneliu Dobritoiu a inaintat-o in gradul de comandor in retragere pe Mariana Dragescu. „Doamna Dragescu este singura femeie-pilot in viata, care a luptat in cel de-Al Doilea Razboi Mondial pe ambele fronturi si a contribuit la salvarea vietii a peste 1.500 de militari. In cadrul unei scurte ceremonii marcate de emotie, cu prilejul careia doamna Dragescu a fost decorata cu Emblema Onoarea Armatei Romaniei, ministrul Dobritoiu a spus ca este o mare onoare sa participe la sarbatorirea centenarului «acestei legende vii» a aviatiei romanesti“, scria intr-un comunicat MApN.

La ceremonie au mai participat seful Statului Major General, generalul-locotenent Stefan Danila, seful Statului Major al Fortelor Aeriene, generalul-locotenent Carnu Fanica, presedintele Asociatiei Nationale a Veteranilor de Razboi din Romania, generalul (ret.) Marin Dragnea, reprezentanti ai asociatiilor aeronautice romane si italiene, fosti elevi de pilotaj, rude si prieteni.

sursa:historia.ro. 

Galerie Foto

zburatoarea.JPG
mariana dragescu legenda feminina aviatie razboi mondial
Distribuie:  
Incarc...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2017 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1350 (s) | 24 queries | Mysql time :0.013575 (s)

loading...