• 26-11-2014 Descoperirea care a impresionat milioane de oameni
• 26-11-2014 Singura inregistrare AUDIO din timpul CUTREMURULUI din '77
• 26-11-2014 Calatorie de nunta, de Patrick Modiano
• 26-11-2014 Descoperire SOCANTA in Antarctica
• 26-11-2014 «Pan» - VIDEO
• 26-11-2014 „Romanii sa se pregateasca pentru ce urmeaza”! AVERTISMENTUL parintelui Dionisie Ignat este CUTREMURATOR!
• 26-11-2014 Drumul lui André Breton de la dadaism la suprarealism
• 26-11-2014 INCREDIBIL! Ce s-a aflat despre unul din cei mai controversati barbati ai lumii
• 26-11-2014 Batalia de la Eylau
• 26-11-2014 L-a ucis cu sange rece pe amantul sotiei, dar instanta l-a ACHITAT! Motivul e HALUCINANT!
• 26-11-2014 Academicianul Dan Berindei despre falsificarea ISTORIEI in perioada comunista
• 26-11-2014 Proiectul PREOTILOR din Ardeal: Canonizarea Parintelui Arsenie Boca
• 26-11-2014 Alexander Graham Bell, un fals inventator?
• 26-11-2014 Mituri celebre din istorie
• 26-11-2014 Fructe de peste 3.000 de ani descoperite in Egipt
Mica Publicitate
Vezi Toate | Adauga
Trailer Filme
Video Divertisment
Muzica Populara
Video Sport

Razboiul Crimeii

 

Razboiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 pana in 1856 si a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, si o alianta a Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei si a Imperiului Otoman, pe de alta parte. Este considerat a fi fost unul dintre ultimele razboaie religioase  pe continent, primul conflict la declansarea caruia presa si opinia publica occidentala a jucat un rol semnificativ, si care, in acelasi timp, a fost raportat prompt opiniei publice occidentale prin noile mijloace de comunicare (telegraf, presa scrisa, jurnalism independent ('free-lance')); in aceeasi nota a premierelor, razboiul Crimeii este considerat a fi cel dintai razboi total, care a afectat in mod tragic populatia civila expusa la curatire etnica si abuzuri gen vio; in acelasi timp, este razboiul care a influentat in mod durabil perceptia rusilor in ce priveste Occidentul, alierea vesticilor cu turcii musulmani fiind considerata o tradare, comparabila poate numai cu invazia si jefuirea capitalei bizantine de catre occidentali in timpul celei de-a IV-a cruciade.

Este, de asemenea, razboiul care a pus in evidenta prapastia care se casca deja de pe atunci, in termeni de mentalitati si valori pe continentul nostru, intre Occidentul catolic si protestant, substantial secularizat si marcat astfel de forme de religiozitate sobre, pe de-o parte, si Estul ortodox, adancit in forme de religiozitate pline de ardoare si piosenie, pe de alta parte: occidentalii percepeau manifestarile de religiozitate specifice ortodocsilor veniti in pelerinaj a fi pur si simplu “barbare”, considerandu-le “superstitii degradante” sau “ceremonii ipocrite mai rele decat cele mai joase fetisisme de pe malurile vreunui riu din Africa”. Acest clivaj cultural durabil va influenta politica occidentala in disputa pe tema Locurilor Sfinte, si va conduce intr-un final, impreuna cu alti factori, la razboiul Crimeii.

Cele mai multe lupte ale razboiului s-au dus in Peninsula Crimeea de la Marea Neagra.

Orice cercetare atenta pentru gasirea cauzei Razboiului Crimeii va concluziona ca e vorba despre o multitudine de factori: pe de-o parte, leaderii politici din Marea Britanie erau alarmati de puterea crescanda a Rusiei, intrucat aceasta evolutie putea sa ameninte in Est imperiul colonial britanic; englezii se temeau, astfel, ca rusii si-ar putea extinde influenta in Persia si in India. Pe de alta parte, opinia publica britanica de orientare liberala, era serios ingrijorata de cresterea puterii rusesti, care in ochii ei echivala cu o crestere a influentei conservatismului politic: liberalii britanici, ca si cei francezi, ii percepeau pe rusi a fi principalii promotori ai despotismului si absolutismului in Europa: Rusia era membru fondator al “Sfintei Aliante”, si era adesea numit “stalpul reactiunii”; modul cum, la initiativa Rusiei, a fost inabusita Revolutia romana de la 1848 de catre trupele rusesti si otomane, ca si regimul de teroare politica introdus in Principate de catre trupele rusesti de ocupatie (in colaborare cu guvernul reactionar impus de acestea, si in flagrant contrast cu politica liberala aplicata in Principate de catre ocupatia ruseasca doar cu 14 ani inainte, cand teritoriile romanesti au primit prima lor constitutie prin Regulamentul Organic), ca si interventia trupelor tariste in Ungaria vecina pentru inabusirea capitolului local al revolutiei pasoptiste din Imperiul Austriac, reprezentau, probabil, suficiente indicii alarmante pentru liberalii intregii Europe asupra adevaratei naturi a Rusiei tariste. O alta sectiune a populatiei occidentale, in special franceze, era alarmata de influenta pe care rusii (prin numarul cel mai mare de pelerini) si tarismul (prin politica lui de protejare a crestinilor ortodocsi din Imperiul Otoman) o dobandesc asupra teritoriilor din Palestina (“Tara Sfanta”). O alta ingrijorare occidentala a momentului: teama statelor germane relevante (Austria si Prusia, membre si ele alaturi de Rusia in “Sfanta Alianta”) ca panslavismul aflat din ce in ce mai mult in gratiile tarului Nicoale I, ar putea provoca revolte ale numeroaselor populatii slave (dintre care unele si ortodoxe) traitoare in imperiul lui Frany-Iosif. Rusia, mai exact tarul Nicoale I, care guverna tara ca despot absolut, considera a fi o misiune religioasa legitima apararea obiditelor minoritati crestin-ortodoxe din Imperiul Otoman, aflat, deja, in perioada de accelerata decadere. Imperiul tarist fusese extins recent atat in teritoriile tatare de la granita sa sudica, cat si in Caucaz, tarul considerand deja un tel fezabil cucerirea Constantinopolului si al Orientului Apropiat otoman (Palestina, in primul rand). Cum s-a amintit, deja, britanicii au devenit din aceasta cauza (extinderea rapida a Imperiului tarist) din ce in ce mai tematori ca noua putere a Rusiei le-ar putea ameninta propriul imperiu colonial in Est; alaturi de francezi, britanicii au invocat atunci, in mod ipocrit, principiul echilibrului de putere pe continent, pentru a interveni in Rusia si a diminua astfel puterea statului lui Nicolae I.

In deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea, conducatorii britanici si-au exprimat temerile in legatura cu actiunile imperialiste de ocupare prin forta de catre Rusia a unor tari ca India, Afganistan, Turcia, Moldova si Tara Romaneasca si erau dornici sa gaseasca o cale pentru a contrabalansa aceasta amenintare.

Originea crizei prin care s-a ajuns la Razboiul Crimeii sta in chestiunea Locurilor Sfinte. Era vorba de reglementarea drepturilor pelerinajelor, pe de-o parte ale catolicilor latini, pe de alta, ale ortodocsilor, in Locurile Sfinte din Palestina: la Ierusalim, Betleem etc. Pelerinii ortodocsi erau mai multi decat cei latini. Impartirea locurilor sfinte intre grupurile de pelerini fusese reglementata, in 1757, printr-un act al sultanului, care fusese foarte exact. Spre exemplu, la Ierusalim catolicii primisera dreptul folosirii alternative a Bisericii Sfantului Mormant si, cu o alta frecventa, si alte locuri de pelerinaj. La Bethleem ortodocsii au primit altarul principal din Biserica Nasterii Domnului, iar catolicii au primit un loc care se gaseste sub biserica. Armenii apostolici au primit, de asemenea, dreptul de folosinta al unor altare din aceleasi locuri.

Chestiunea era mai complicata, deoarece Franta avea un rol traditional de protector al catolicilor din Orient, acordat de catre sultan in 1740, printr-un acord special. Pe de alta parte, in 1774, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, Rusia obtinuse protectia pelerinilor de rit ortodox. Prin urmare, in afara de rivalitatea dintre grupurile de pelerini, in realitate, existau doua rivalitati de influenta: influenta franceza - exercitata in folosul catolicilor si influenta rusa - exercitata in folosul ortodocsilor.

Din 1774, chestiunea pelerinajelor la locurile sfinte evoluase fara incetare intr-un sens favorabil ortodocsilor si, prin consecinta, influentei ruse. Printr-o serie de documente succedate, mai ales intre 1808 si 1820, intr-un timp cand Franta fusese invinsa in razboaiele napoleoniene si nu putea sa intervina direct in politica Orientului, Rusia obtinuse pentru pelerinii ortodocsi avantaje din ce in ce mai mari; spre exemplu, Biserica Sfantului Mormant trecuse in mainile ortodocsilor. Nu exista nici o indoiala ca pelerinii ortodocsi aveau, la mijlocul sec. XIX, o situatie mult mai favorabila decat cea a pelerinilor catolici. Aceasta este situatia pe care Napoleon al III-lea a vrut s-o schimbe din momentul in care a devenit print-presedinte. Prin urmare, guvernul francez a inceput sa negocieze cu turcii din luna mai 1850, contestand pozitiile obtinute de ortodocsii din Palestina. Discutiile au durat mult timp, iar ca rezultat, la 8 februarie 1852, un firman al sultanului le dadea catolicilor trei chei ale bisericii din Bethleem. Printre altele, catolicii primeau dreptul de a oficia predici la altarul Mormantului Fecioarei. Cu aceasta decizie a sultanului problema parea a fi rezolvata, cel putin din punct de vedere francez. Dar reactia rusilor la firmanul sultanului era previzibila. Trimisul lui Nicolae I i-a cerut sultanului sa anuleze decizia si sa stabileasca statu quo ante. In opinia tarului, prestigiul Rusiei in Orient nu trebuia sa sufere nici o atingere, de aceea trebuiau luate masuri cat mai repede. Consulul rus a intervenit energic pe langa sultan, care a cedat, semnand un nou firman, in martie 1852, anuland decizia luata in urma cu o luna. Dar documentul era secret, pe cand primul act fusese public. Contradictia trebuia, din pacate, sa apara la scurt timp. Sultanul nu-si facea iluzii, el a vrut doar sa castige timp si chiar a reusit sa castige cateva luni.

Cand pelerinii au sosit in 1852, conflictul s-a produs. Catolicii au afirmat ca lor le apartineau cheile de la biserica din Betleem, iar ortodocsii ca un ordin al sultanului le-a inapoiat-o! Consulul rus a intervenit direct pe langa administratia turca, cerandu-i sa publice decizia secreta a sultanului care restabilea drepturile ortodoxe. Guvernul turc, foarte incurcat, s-a multumit sa reuneasca un oarecare numar de notabili din Ierusalim si Bethleem si sa le citeasca firmanul secret al sultanului. Documentul n-a fost publicat insa, astfel incat pelerinii catolici si-au exercitat drepturile fara a tine seama de drepturile obtinute ulterior de catre Rusia.

In deceniul urmator, a fost gasit un pretext in cauza apararii sfintelor locuri crestin-catolice din Palestina. Conform cu tratatelor negociate pana la acea vreme, Franta era protectoarea crestinilor catolici din Imperiul Otoman, in vreme ce Imperiul Rus era protectorul crestin-ortodocsilor. Totusi, pentru cativa ani, calugarii catolici si cei ortodocsi si-au disputat dreptul de posesiune asupra Bisericii Nasterii Domnului din Bethleem si asupra Bisericii Sfantului Mormant din Ierusalim. Cele doua parti au facut cereri pe care sultanul nu avea cum sa le satisfaca simultan. In 1853, sultanul a dat satisfactie, in final, catolicilor, in ciuda protestelor vehemente ale calugarilor ortodocsi.

Tarul Nicolae I al Rusiei a trimis in misiune, la Inalta Poarta, un diplomat, Alexandr Sergheevici Mensikov. Conform mai vechilor tratate, Sultanul Abd-ul-Mejid I se obliga sa "protejeze religia crestina si bisericile sale". Mensikov a incercat sa negocieze noi tratate, care sa fi permis sa se amestece in afacerile religioase ale Imperiului Otoman ori de cate ori rusi ar fi considerat inadecvata protectia Sultanului. In acelasi timp, guvernul britanic al primului ministru George Hamilton-Gordon l-a trimis in misiune in Turcia pe Lord Stratford, care a aflat de pretentiile rusilor imediat ce a ajuns la Istanbul. Lord Stratford a reusit sa-l convinga pe sultan sa respinga cererile rusilor, demonstrandu-i ca acestea compromit independenta turcilor. Benjamin Disraeli a acuzat actiunile guvernamentale care faceau razboiul inevitabil, pornind procesul prin care primul-ministru avea sa fie fortat sa demisioneze. Imediat dupa ce a aflat de esecul diplomatic al lui Mensikov, Tarul a ordonat armatei ruse sa intre in Moldova si Valahia, (principate autonome sub suzeranitatea otomana, in care Rusia era considerata ca un aparator special al bisericii ortodoxe), folosindu-se de pretextul esecului rezolvarii problemei Locurilor Sfinte. Nicolae I a crezut ca puterile europene nu aveau sa protesteze la actiunea rusa de ocupare a unor teritorii periferice aflate in sfera de influenta otomana. In plus, tarul spera ca aceste puteri sa-i fie recunoscatoare pentru rolul Rusiei la inabusirea revolutiilor europene de la 1848.

Cand tarul si-a trimis trupele in cele doua principate romane, ("Principatele Dunarene"), Marea Britanie, incercand sa echilibreze situatia, a trimis o flota in Dardanele, unde i s-a alaturat si o flota din Franta. In tot acest timp, puterile europene incercau sa gaseasca o solutie de compromis. Reprezentantii britanici, francezi, austrieci si prusaci s-au intalnit la Viena, unde au redactat o nota, pe care sperau sa o gaseasca acceptabila atat partea rusa, cat si partea otomana. Nota a fost aprobata de tar, dar a fost respinsa de sultan, care a considerat ca redactarea ambigua lasa cale libera pentru prea multe interpretari diferite. Anglia, Franta si Austria au sugerat partii ruse o serie de amendamente care i-ar fi calmat pe turci, dar aceasta noua initiativa a fost ignorata de Curtea de la Sankt Petersburg. In vreme ce englezii si francezii au renuntat la ideea negocierilor, austriecii si prusacii mai sperau, totusi, intr-o posibilitate de intelegere. In aceasta situatie, sultanul a declarat razboi, armatele sale atacand fortele rusesti in apropierea Dunarii langa Tulcea. Ca raspuns, flota rusa a atacat flota otomana pe care a distrus-o in batalia de la Sinope, la 30 noiembrie 1853, ceea ce facea posibila debarcarea trupelor terestre pe pamant otoman. Distrugerea flotei otomane si cresterea amenintarii rusesti au alarmat guvernele francez si britanic, care au luat masuri imediate pentru ajutorarea turcilor. In 1853, dupa ce Rusia a ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunarene, Marea Britanie si Franta au intrat in razboi de partea otomanilor.

Tarul Nicolae a presupus ca, recunoscatori pentru rolul avut in inabusirea revolutiilor de la 1848, austriecii aveau sa-i fie aliati, sau cel putin aveau sa ramana neutri. Austria se simtea insa amenintata, la randul ei, de prezenta trupelor rusesti la Dunare. Cand anglo-francezii au pretins retragerea rusilor din Principatele Dunarene, Austria i-a sprijinit si, desi nu a declarat imediat razboi Rusiei, a refuzat sa se declare neutra. Cand, in vara anului 1854, Viena a mai facut o cerere pentru retragerea trupelor, Rusia s-a temut ca Austria avea sa intre in razboi.

Desi principalele motive de razboi au disparut dupa ce Rusia si-a retras trupele din Principatele Dunarene, Anglia si Franta nu au incetat ostilitatile. Hotarate sa rezolve o data pentru totdeauna asa numita „Problema orientala”, aliatii au propus anumite conditii pentru incetarea focului, si anume:

obligatia Rusiei de a renunta la protectoratul asupra Principatelor Dunarene;

abandonarea oricaror pretentii de amestec in treburile interne otomane avand ca pretext protejarea crestinilor din Turcia;

revizuirea Conventiilor Stramtorilor din 1841 si liberul acces al tuturor natiunilor la navigatia pe Dunare.

Cand tarul a refuzat sa accepte conditiile de pace, a izbucnit ceea ce avea sa fie numit Razboiul Crimeii.

Negocierile de pace au inceput in 1856, in Rusia fiind pe tron un nou tar, Alexandru al II-lea. Prin prevederile tratatului de pace de la Paris din 1856, „planul in patru puncte” propus in 1854 a fost substantial dezvoltat. In principal, privilegiile speciale ale Rusiei in Principatele Dunarene au fost transferat catre grupul Marilor Puteri. Astfel, Tarile Romane au intrat sub protectia aliatilor, iar Moldova a primit inapoi sudul Basarabiei, ocupata de rusi inca din 1806. In plus, navelor de lupta ale tuturor natiunilor le-a fost interzis accesul in Marea Neagra. Flota rusa fusese deja distrusa in timpul razboiului. Mai mult, tarul si sultanul au fost de acord sa nu mai infiinteze nici un arsenal naval militar pe tarmurile marii. Clauza Marii Negre a fost o prevedere extrem de dezavantajoasa pentru Rusia, datorita scaderii drastice a amenintarii tariste la adresa turcilor. Mai mult, Marile Puteri au actionat in directia respectarii independentei si integritatii Imperiului Otoman.

Tratatul de la Paris a fost valabil pana in 1871, cand Franta a fost zdrobita de Prusia in razboiul franco-prusac. In vreme ce Prusia si alte cateva state germane s-au unit pentru a forma Imperiul German, imparatul francez Napoleon al III-lea a fost detronat, aparand Republica Franceza. In timpul domniei sale, dornic sa obtina sprijinul Angliei, Napoleon al III-lea s-a opus cu putere Rusiei in ceea ce priveste rezolvarea Problemei Orientale. Conflictul ruso-otoman nu ameninta in niciun fel interesele Frantei. De aceea, Franta a incetat politica antirusa dupa proclamarea Republicii. Incurajata de atitudinea franceza si avand si sprijinul cancelarului german Otto, Fürst von Bismarck, Rusia a denuntat tratatul din 1856. Cum Anglia singura nu era capabila sa asigure respectarea tratatului, Rusia si-a reinfiintat flota din Marea Neagra.

Razboiul Crimeii a produs un exod in masa al tatarilor din Crimeea catre teritoriile otomane, ducand la depopularea grava a peninsulei. Stalin, dupa Al II-lea Razboi Mondial, a deportat toti tatarii din Crimeea in Siberia.

Razboiului Crimeii a ajuns sa fie renumit pentru incompetenta militara si logistica de care au dat dovada toti liderii armatelor implicate in conflict. (Vezi si: Atacul Brigazii usoare). Holera a facut ravagii printre militarii francezi in timpul asediului Sevastopolului. In noaptea de 14 noiembrie 1854, o furtuna violenta a scufundat 30 de vase de aprovizionare cu materiale medicale, hrana, haine si alte marfuri extrem de necesare (pierderile suferite atunci au determinat aparitia primelor prognoze meteorologice). Tratamentul revoltator la care au fost supusi militarii raniti in iarna grea care a urmat a fost raportat de corespondentii de razboi, ducand la introducerea metodelor moderne de ingrijire a bolnavilor pe campul de lupta, cum este, de exemplu, anestezia, folosita in premiera de medicul rus Nicolai Pirogov, medic care este de asemenea, cel care a introdus sistemul modern de triaj, rational, bazat pe acordarea prioritatii maxime celor cu sanse de supravietuire, si nu celor cel mai grav raniti (cum se intampla in vechiul sistem de triaj introdus de francezul Dominique Jean Larrey). Printre noile tehnici folosite pentru tratarea ranitilor a fost si folosirea pentru prima oara a unui vehicul de tip ambulanta.

De asemenea, putand fi considerat ca un semn premonitoriu al salbaticiei razboiului modern al secolului XX, golit total de cutumele cavaleriei medievale, Razboiul Crimeii ridica pe noi culmi bestialitatea umana, odata cu folosirea de catre soldatii francezi aflati sub comanda generalului Patrice de MacMahon, a cadavrelor soldatilor rusi si chiar a trupurilor rusilor raniti si cazuti pe campul de lupta, drept „saci de nisip” pentru construit baricade.

In aceeasi nota inedita, si in acelasi timp a morbidului, inregistrata si ea de istorici, Razboiul Crimeii a ramas cunoscut pentru introducerea „turismului de razboi, ca si pentru jaful la care s-au dedat trupele occidentale care au asediat si cucerit Sevastopolul.

Razboiul Crimeii a introdus pentru prima oara si folosirea din punct de vedere tactic a cailor ferate si a altor inventii moderne ca telegraful. In timpului Razboiului Crimeii, care este considerat de unii cercetatori primul razboi modern, s-au folosit la scara larga transeele si bombardamentele „oarbe” de artilerie (care se bazau mai mult pe datele obtinute de patrulele de recunoastere decat pe observarea directa a campului de lupta).

Folosirea gloantelor Minié si a armelor cu tevi ghintuite au crescut in mod semnificativ puterea de foc a aliatilor.

In timpul Razboiului Crimeii, militarii britanici si francezi au invatat de la camarazii lor turci sa foloseasca "trabucele din hartie" – tigarile – prin folosirea tutunului maruntit presarat intr-un petec de hartie de ziar rulat manual.

Se presupune ca infrangerea din acest razboi l-a facut tarul Alexandru al II-lea sa ia masura abolirii iobagiei in 1861.

Armata britanica a abolit practica cumpararii gradului militar ca urmare a dezastrului din batalia de Balaclava.

loading...
Libertatea.ro
Realitatea.net

Video Stiri

Mica publicitate

Vezi toate anunturile | Adauga gratuit anuntul tau