News Flash:

31 octombrie 1881: S-a nascut Eugen Lovinescu

31 Octombrie 2013
3232 Vizualizari | 0 Comentarii
Eugen Lovinescu (n. 31 octombrie 1881, Falticeni - d. 16 iulie 1943) a fost critic si istoric literar, teoretician al literaturii si sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier si nuvelist roman, cel mai de seama critic dupa Titu Maiorescu. Este autorul teoriei Sincronismului si al Mutatiei valorilor estetice. In ciuda valorii sale incontestabile, a faptului ca si-a sustinut doctoratul la Paris cu Emile Faguet, a ocupat doar o catedra de profesor de latina la liceul Matei Basarab din Bucuresti, fost profesor al Colegiului National Mihai Viteazul din Bucuresti.
Este tatal criticului Monica Lovinescu si unchiul prozatorului Anton Holban, al dramaturgului Horia Lovinescu si al criticului literar si specialistului in ocultism Vasile Lovinescu.
Urmeaza gimnaziul la Falticeni, apoi cursurile Liceului internat din Iasi (1896-1899). Este licentiat al Facultatii de limbi clasice a Universitatii din Bucuresti, cu o lucrare despre sintaxa latina (1903). Activeaza ca profesor de liceu la Ploiesti (1904-1906) si la Bucuresti.
Debuteaza publicistic in suplimentul literar al Adevarului (1903), cu un articol despre studiile sale clasice. In 1904 isi incepe colaborarea la Epoca, scriind despre Mihail Sadoveanu. A continuat in 1905 cu articole despre scriitori samanatoristi si poporanisti (Octavian Goga, St.O.Iosif, Alexandru Bratescu-Voinesti, Popovici-Banateanu, I.Gorun, Sandu-Aldea, Ion Agarbiceanu, Emil Garleanu), toate acestea constituind subiectele reunite in cele doua volume de debut Pasi pe nisip..., aparute in 1906. In aceasta perioada a activitatii sale, preocupat fiind de miscarea literara de la Samanatorul, se prefigureaza confruntarile cu marii doctrinari Nicolae Iorga si Garabet Ibraileanu.
Intre 1906-1909 se afla la Paris pentru pregatirea doctoratului. Obtine titlul de doctor in litere cu o lucrare despre Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire; lucrare suplimentara: Les voyageurs français en Grece au XIX-e sičcle (1909), ambele prezentate elogios de criticul Emile Faguet.
Colaboreaza la revista Convorbiri literare a lui Mihail Dragomirescu intre anii 1907-1909 si publica primele doua volume de Critice (I, 1909; II, 1910).
In aceasta perioada publica monografiile Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913), „Gh. Asachi„ (1921). Incearca, dar fara succes, sa intre in invatamantul universitar, la Iasi (unde in iunie 1912, in urma unui concurs, ii este preferat Garabet Ibraileanu) sau la Bucuresti (unde in 1913 criticul il suplineste pe Pompiliu Eliade cu un curs despre romantism).
Putini au avut de la inceput si intr-o masura atit de hotaritoare, ca E. Lovinescu, constiinta vocatiei critice. Adolescent aproape, citise foiletoanele lui Emile Faguet din Revue de deux mondes si crescuse, cum singur marturiseste undeva, cu Criticele lui Maiorescu pe masa. Critica a fost, asadar, pentru el o fatalitate. La varsta cand alti tineri sint atrasi de poezie (de cele mai multe ori din necesitati pur sentimentale) sau devoreaza proza cu subiecte politienesti, singuraticul elev de la Liceul Internat din Iasi urmarea cu prematura seriozitate dezbaterile literare si intocmea el insusi note si cugetarii critice, dovedind pasiune pentru o disciplina in contradictie, de pe acum, cu temperamentul lui elegiac, contemplativ, E. Lovinescu ne invita sa cautam originea criticii sale in straturile... muzicale ale sufletului, in starile de constiinta nediferentiate, misterioase: chip de a spune ca in alcatuirea unei personalitati critice intra, in afara de informatia bogata, inflexibilitatea morala si un element afectiv, muzical, fara de care vointa de a scrie e paralizata si orice activitate literara fara sens.
Criticul nu e cum crede toata lumea produsul unei culturi, ci, inainte de orice, expresia unei sensibilitati originale, un creator care se cauta pe sine comentind pe altii. E. Lovinescu vorbind de vocatia sa critica, in sensul de mai inainte, indica izvorul misterios, starile chinestezice din care pornesc toate constructiile sale critice si ideologice. Exagerind in sensul impresionistilor, Lovinescu tinde de fapt sa destrame concluzia dupa care, atunci ca si acum, criticul nu e, in cel mai fericit caz, decit fructul unui sistem ideologic, un individ cu ochelarii bine infipti pe nas. In judecata celor mai multi, el e sticletele care, venit tirziu in fata creatorului biblic, dupa ce culorile primordiale se sfirsisera, a fost uns cu ceea ce ramasese de la celelalte pasari mai norocoase.
Avind despre sine si, in genere, despre critica alta intelegere si pretuire, Lovinescu a respins de la inceput prejudecatile unei activitati facile care paraziteaza pe marginea textelor. Convingerea lui sigura e ca un critic se naste, si nu se face. Cultura desavirseste ceea ce natura insamintase de mult, si intre poet si critic nu e o diferenta esentiala din moment ce in orice rind scris intra cu necesitate un accent muzical. In ceea ce priveste expresia, critica are, iarasi, posibilitatile oricarui alt gen: talentul individual da, singur, masura originalitatii cu observatia ca, spre deosebire de poet, criticul opereaza cu simboluri intelectuale, aduse la intelegerea cititorului prin alegorii spirituale, disocieri, comparatii edificatoare usor de prins.
Cu aceste convingeri, critica lui E. Lovinescu va porni nu numai dintr-o constiinta ideologica si estetica, ci din necesitatea de a elibera, sub forma expresiei critice, un fond de nelinisti spirituale si afective, dintr-o necesitate — altfel spus — de confesiune. Sensul tragic al acestei experiente iese din contradictiile ce apar, in chip fatal, intre rigorile genului critic si disponibilitatile sufletesti elegiace ale intelectualului moldovean care poarta in celula intima a fiintei sale morale spiritul de resemnare si placerea purei contemplatii. Dar cum si altadata au iesit din suflete elegiace mari polemisti, fu dat si lui E. Lovinescu sa invinga, prin exercitiu critic, piedicile pe care temperamentul le-a pus in calea unei profesiuni aspre. Din moldoveanul resemnat, coplesit de ideea mortii, cu o reala inapetenta de viata, a iesit un polemist in linie maioresciana, rar egalat in epoca. Scepticismul moral si relativismul estetic sint, cu adevarat, expresii ale spiritului sau hranit de operele antichitatii, dar, printr-o paradoxala convertire de valori, in comentariu critic ele s-au transformat din forte defensive in pirghiile unei actiuni critice agresive, negatoare, la inceput, in opozitie mai totdeauna cu opiniile curente. Peste aceasta drama temperamentala pe care o lunga cariera critica n-o va destrama cu totul, se va ridica alta ce tine de conditia generala a criticului. E. Lovinescu reprezinta, intr-un anumit sens, expresia ei cea mai tragica.
Cea dintai manifestare critica a lui E. Lovinescu e o dizertatie asupra Persilor lui Eschil (o lucrare de seminar publicata in foiletonul literar al Adevarului din 1904, condus de Radu Rosetti). Criticul a debutat, asadar, ca... ploiestean.
In studiile sale clasice, tinarul moldovean, coplesit prematur de ideea zadarniciilor lumesti, aflase o preocupare spirituala potrivita temperamentului sau. Critica aduce cu sine un spirit activ in contradictie cu inertiile morale ale omului. De la intiiul rind despre contemporani, criticul a trebuit, asadar, sa se disocieze, sa inabuse aspiratii de alt ordin si sa se decida la o grea jertfa. Critica nu se poate ridica decat pe un sacrificiu de sine.
In toate insemnarile biografice ale criticului (Memorii, Aqua forte— schita biografica din 1942 semnata Anonymus Notarius) revine, in ceea ce priveste axa sa morala, ideea izolarii si a nevoii de interiorizare incit, cunoscind afectiunea si placerea de a comunica a criticului care a condus timp de doua decenii un cenaclu zgomotos si a primit in fiecare dupa-amiaza veleitari de toate chipurile, vine intrebarea daca omul avea, cu adevarat, dorinta de a trai retras si daca nu e vorba de obisnuitul bovarism al scriitorului.
Cine citeste insa intinsa opera a lui E. Lovinescu constata ca melancoliile nu sint simulate: omul nu poarta masca, si seninatatea lui se ridica pe mari nelinisti, sugerate si in romanele sale, pe nedrept ignorate. Depasind conditia genului, criticul impinge reflectia peste marginile analizei, gindind lucrurile in perspectiva eternitatii. Dar cum pe acest teren faptele capata mari umbre, individul apare ca o cugetatoare furnica in imensitatea universului. La scepticismul moral al tinarului, se asociaza, prin frecventarea culturii si meditatia asupra destinului individual, o filozofie in fata mecanismelor complicate ale existentei. De aici decurge o atitudine de rezerva principala fata de orice fapt, transformata, in critica, intr-o atitudine neincrezatoare fata de valori. Ar fi desigur o exagerare a explica scepticismul critic al lui E. Lovinescu, in faza de inceput a activitatii sale, printr-o atitudine morala, e drept, constanta, si, deci, esentiala. Scepticismul are mai intii, izvoare spirituale; porneste dintr-o neincredere in eternitatea valorilor, dar relativismul sau estetic, stimulat si de Emile Faguet si Anatole France e hranit si de rezerva morala, a omului timorat de fenomenele vitale.
Prin chiar profesiunea lui, criticul duce o viata retrasa, el nu are propriu-zis prieteni ca toata lumea si trece, cind atitudinea lui morala e inflexibila (si nu poate fi altfel!), drept om rau, deoarece sacrifica relatiile amicale in favoarea judecatii estetice. Cu rare exceptii, E. Lovinescu nu s-a abatut de la aceasta linie, fundamentala pentru destinul criticii, incepind prin a formula rezerve fata de opera fostilor camarazi de scoala. De la primele comentarii el isi cistiga, astfel, o libertate a opiniilor, fara de care autoritatea critica e de neinteles. Indata dupa Titu Maiorescu el devine in cimpul criticii personalitatea cea mai proeminenta. Dar autoritatea lui nu s-a impus, ca aceea a lui Maiorescu, de la inceput. Mai traia inca, la 1905, spiritul director al junimistilor si se impusese Nicolae Iorga, personajul central al miscarii literare din primul deceniu al veacului nostru.
In momentul in care Eugen Lovinescu se inscrie la Universitatea din Bucuresti (1899), sectia clasica, invatamantul bucurestean era dominat de figurile unor profesori ca T. Maiorescu si N. Iorga. Cel dintii cunostea faza regalitatii sale critice, cel de al doilea oferea, cum va spune E. Lovinescu mai tirziu, “spectacolul impresionant al unei adevarate gigantomanii intelectuale. Tinarul”, descins in sala de cursuri a viforosului istoric, asista, fascinat, la prabusirea lui Tocilescu, Urechia, Xenopol, Hasdeu, sub biciul de foc al noului profet hotarit sa alunge „fariseii" din templul culturii. Opus si ca temperament si ca mod de a intelege actiunea criticului in cultura, T. Maiorescu se impunea prin claritatea si echilibrul cugetarii, frumusetea clasica a limbajului. Fara a avea obligatii stricte, E. Lovinescu urmareste ambele cursuri, fara a recunoaste, acum si mai tirziu patronatul spiritual al vreuneia dintre personalitatile epocii. De structura maioresciana, el isi pastreaza o libertate de spirit care ii va pune, nu o data, in contradictie cu opiniile junimistilor.
Imprejurarile l-au pus in citeva randuri in contact cu Titu Maiorescu, mai intai la un congres al profesorilor de latina, apoi in timpul colaborarii la Epoca: intalniri nerevelatorii, aproape protocolare, fara angajamente din nici o parte. Formatia maioresciana a lui E. Lovinescu va iesi din contactul nu cu omul sobru, inca in cercul prieteniilor sale politice si literare, ci cu opera critica, singura de altfel esentiala. A trai in preajma unei mari personaltati e, desigur, un privilegiu, dar nu hotarator pentru destinl intelectual. Nu totdeauna elevii cei mai buni sint si cei mai apropiati. Continuatorii in linie estetica ai lui Maiorescu nu s-au recrutat din rindul tinerilor care, la 1900, inconjurau cu mare stima pe profesorul de logica si se bucurau de sprijinul lui in cariera universitara. Dintre acestia au iesit citiva istorici, geografi, organizatori de reviste, etnografi si memorialisti, dar, cu exceptia lui Dragomirescu, aproape nici un critic literar notabil. Adevaratul maiorescian este E. Lovinescu, colaborator fara pasiune al Convorbirilor literare, reticent la inceput fata de numerosii elevi ai criticului, adversarul lor necrutator, mai tirziu. Sint, apoi, putine senmnele de pretuire din partea lui Maiorescu fata de incomodul foiletonist de la Epoca. Citeva adnotatii favorabile pe marginea dramei ibseniene De peste prag (1906) si... cam atit.
E. Lovinescu, in schimb, crescut in stima si admiratia lui Maiorescu, format intelectualiceste in spiritul junimismului, va pune pretuirea sa pe singurul teren posibil pentru un critic: acel al ideilor fundamentale. Maiorescianismul sau e, deci, structural. Inca din foiletoanele din Epoca despre Sadoveanu si literatura romantica taraneasca se observa spiritul Criticelor maioresciene in problemele estetice esentiale. In formatia critica a lui Lovinescu au intrat insa si alte elemente. Contactul cu literatura franceza a fost, dupa acela cu opera critica a lui Maiorescu si scrierile antichitatii, decisiv pentru orientarea gustului sau. Pina a ajunge la Paris, pentru a face studii de specialitate, calatoreste in Grecia (1902 — intr-o excursie organizata de Gr. Tocilescu) si in Germania, la München.
Il atragea aici cursul lui Furtwangler si are in vedere un studiu asupra lui Horatiu in decursul veacurilor, abandonat in circumstante pe care le va nara in Baizu — roman in buna parte autobiografic. Se imbolnaveste de piept si ideea mortii pina atunci doar tema de meditatie, devine o realitate siciitoare. Sentimentul zadarniciei, cunoscut mai dinainte, se adinceste si, impacat cu omul asteapta fara sa dispere implinirea sortii. Iarna si-o petrece la Florenta, iar in 1906, toamna, se pregateste sa plece la Paris. Scrisese, intre timp, mult, iar in 1906 apare cu doua volume de critica: Pasi pe nisip...; o drama in trei acte: De peste prag si o Carte de citire si gramatica pentru clasa a III-a.
Una peste alta, Lovinescu era, in momentul plecarii sale in Franta, autor a citeva volume de specialitate, a doua volume de critica si a unui manual scolar, primul dintr-o lunga serie. Boala si constiinta mortii apropiate nu-l vor impiedica, asadar, sa scrie intr-un ritm care in epoca maturitatii va duce la productia de trei-patru volume pe an. Ritm normal de lucru pentru alte literaturi, neobisnuit la noi unde criticul isi epuizeaza dialectica lui cea mai fina in discutiile de cafenea. Si din acest punct de vedere E. Lovinescu va impune in critica romaneasca o etica a muncii, va face din critica o profesiune intelectuala, cu indatorirea de a se pronunta despre toate scrierile literare dintr-o epoca.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

eugen lovinescu critic istoric literar
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1803 (s) | 34 queries | Mysql time :0.030115 (s)