News Flash:

„Afacerea Bechtel“ la 1870

8 Ianuarie 2014
1447 Vizualizari | 0 Comentarii
La sfarsitul anilor 1860, tinerele Principate Unite ale Tarii Romanesti si Moldovei se confruntau cu aceeasi problema grava ca si acum, la inceputul mileniului trei: un retard sever la nivelul infrastructurii, comparativ cu Europa Centrala si Occidentala, la nivelul careia (la fel ca azi) nazuia sa ajunga. Abia instalat domnitor in locul lui Alexandru Ioan Cuza, Carol I de Hohenzollern constata, in 1867, catastrofala situatie a cailor de comunicatie din cele doua provincii. Printul german a supervizat elaborarea unui program ambitios si inteligent de remediere rapida a situatiei prin construirea, in numai cinci ani, a aproape 1.000 de kilometri de cale ferata. Caile ferate erau, la acea vreme, cel mai modern si eficient mijloc de transport la nivel mondial. 
Scandalul a inceput atunci cand, la recomandarea Prusiei si la presiunile noului suveran al Romaniei, contractul pentru tronsonul Roman – Bucuresti – Varciorova, in lungime de 914,8 kilometri, a fost incredintat consortiului german condus de industriasul evreu Henri Bethel Strousberg, „printul cailor ferate“, proprietarul unei companii comparabile, la vremea respectiva, ca influenta si reputatie, cu ceea ce inseamna acum compania americana Bechtel in materie de autostrazi.  Afacerea, in care Carol I a jucat un rol determinant, parea sigura si avantajoasa, consortiul avand in componenta personalitati despre care era greu de imaginat ca s-ar fi pretat la potlogarii, precum Principele de Hohenlohe, Ducele von Ujest, Printul de Ratibor, Contele Lehndoff. 
Contract dezavantajos pentru statul roman 
In ciuda obiectiilor liderului liberal I. C. Bratianu, legea care permitea incheierea contractului a fost, pana la urma, aprobata de Parlament. Carol I a impins presiunile mai departe si, pentru a-l impune drept supervizor al lucrarilor din partea statului roman pe consilierul financiar al Casei de Hohenzollern, a prezidat personal sedinta Consiliului de Ministri (guvernul). 
In detaliile planului generos de modernizare a tarii aveau sa se ascunda, insa, „scaparile“ unui contract pagubos pentru beneficiar. Consortiul Strousberg se angaja sa execute lucrarea cu fonduri provenite din emiterea de obligatiuni cu dobanzi de 7,5% pe an si garantate de statul roman – un fel de finantare externa girata de guvernul nostru. Nemtii au fost preferati in fata altor doi competitori, un consortiu austriaco-englez si un altul englezesc, pretul fiind unul mare: 270.000 de franci/kilometru (la acea vreme, un franc francez echivala cu un leu si valora 0,3226 grame de aur), in total aproximativ 247 milioane de franci, scrie adevarul.ro.
Detaliul-cheie al afacerii: entitatea care emitea obligatiunile. Daca austriecii propuneau ca statul roman sa emita obligatiunile (si, deci, sa aiba sub control situatia), nemtii cereau ca ei sa fie cei care emit obligatiunile, iar Romania sa plateasca! 
Imperiul financiar al industriasului Bethel Henry Strousberg a inceput sa se clatine odata cu razboiul franco-prusac din 1870-1871. A fost declarat falimentar in 1875. A murit in 1884, la 60 de ani. 
Costurile, umflate aberant 
La foarte scurt timp, incepand din 1869, au inceput sa iasa la iveala si dedesubturile afacerii. Liberalii, aflati in opozitie, au reclamat de la tribuna Parlamentului superficialitatea cu care prusacii efectuau lucrarile. Chiar premierul Dimitrie Ghica, de la conservatori, ii atragea atentia domnitorului Carol ca Strousberg „ia prea cu usurinta obiectiile ce i se aduc“. 
Ancheta deschisa de guvern, la cererea Camerei Deputatilor, in privinta felului in care s-au emis obligatiunile si s-a gestionat depozitul financiar care se constituise, avea sa scoata la iveala un dezastru. Ambronn, consilierul Casei de Hohenzollern numit reprezentant al statului in afacere, incalcase instructiunile ministerului si eliberase abuziv sume de bani catre concesionari. 
Comisarul extraordinar al guvernului, Theodor Vacarescu, descoperea la Berlin ca executantii lucrarii „umflasera“ nota de plata pe kilometrul construit de cale ferata, paguba totala fiind de 7,4 milioane de franci. Depozitul din Berlin, de 35 de milioane de franci, fusese amplasat de Ambronn, impreuna cu Strousberg, la Banca Iosef Jacques si convertit in actiuni fara valoare (conform istoricului Sorin Liviu Damean, in „Carol I al Romaniei“). 
Reprezentantii tarii tineau cu „ursul“ 
Nimic din ceea ce urmeaza nu ne este strain, ca stil de lucru, statul roman avand parte de un sir parca interminabil de tradari din partea oamenilor desemnati sa-l reprezinte. Carol I s-a codit sa valideze decizia prin care guvernul il schimba pe omul sau, Ambronn, cu diplomatul Ludovic Steege. 
Executantul lucrarii anunta apoi, in ianuarie 1871, ca nu va plati dobanzile si ca statul roman ar trebui sa faca acest lucru, desi calea ferata era neterminata, iar contractul prevedea ca antreprenorul era obligat sa achite dobanda obligatiunilor emise pana la receptionarea lucrarii. Firma constructoare intra apoi in insolvabilitate, noul reprezentant al Romaniei, Steege, primeste mandat „sa procedeze energic contra lui Strousberg“, dar acest comisar incalca si el dispozitiile propriului guvern si semneaza un act prin care actionarii sunt asigurati ca nu vor avea de suferit! 
Statul roman recurge, din nou tardiv, la o alta schimbare de reprezentant, inlocuindu-l pe Steege cu Theodor Rosetti. 
Dauna totala pentru bugetul Romaniei 
Raportul comisiei parlamentare a pus paie pe foc. Deputatul Nicolae Blaremberg considera acest contract mai important chiar decat bugetul, iar unii parlamentari cereau actionarea in instanta a tuturor ministrilor care negociasera cu prusacii si sechestrarea averilor celor implicati. 
Istoricii cad de acord ca suveranul german al Romaniei, desi a jucat un rol-cheie, n-a fost implicat in escrocherie, el fiind de buna-credinta. Intregul scandal, pe parcursul caruia Carol I a fost foarte aproape de abdicare (doar ambitia de a scoate la liman lucrurile si de a nu face de ras numele Casei de Hohenzollern l-au impiedicat sa renunte la tron in 1871), s-a incheiat cu interventia guvernului Prusiei in favoarea propriei companii si cu o imensa paguba financiara pentru Romania. 
In cele din urma, dupa presiuni diplomatice formidabile exercitate de Otto von Bismarck, cancelarul Prusiei, care ajunsese sa conditioneze recunoasterea independentei de stat a Romaniei si de plata catre compania germana, se semna o conventie intre guvern si societatea actionarilor. Romania rascumpara, pana la urma, caile ferate in termeni avantajosi pentru afaceristii germani, iar in februarie 1880, la doar cateva zile dupa semnarea conventiei, Germania, Franta si Anglia recunosteau independenta cucerita de Romania de facto, cu trei ani mai devreme, pe campurile de lupta din Bulgaria. 
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook.

principate unite tarii romanesti moldovei problema grava
Distribuie:  
Loading...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1703 (s) | 23 queries | Mysql time :0.013731 (s)