News Flash:

Amputarile teritoriale din vara anului 1940

12 Iunie 2015
1074 Vizualizari | 0 Comentarii
Harta Romania 1940
Incurajat de bunavointa Reichului, dar ingrijorat de posibila schimbare de atitudine a lui Hitler, Stalin a hotarat rapida rezolvare a litigiului cu Romania. Instructiunile trimise la 21 iunie 1940 de L.Z. Mehlis, seful Directiei principale politice a Armatei Rosii, regiunilor militare Kiev si Odessa precizau ca Basarabia trebuie „sa fie smulsa din mainile talharesti ale Romaniei boieresti” si dadeau instructiuni privind activitatile organelor politice din Armata Rosie, in cazul in care armata romana ar fi opus rezistenta si s-ar fi ajuns la un razboi intre cele doua tari; obiectivul principal era „rapida descompunere a armatei romane, a demoraliza spatele (armatei) si, astfel, a ajuta comandamentul Armatei Rosii sa obtina, in cel mai scurt timp si cu cele mai mici pierderi, victoria deplina”.

La 23 iunie, Molotov l-a informat pe Schulenburg ca guvernul sovietic avea sa ceara Romaniei cedarea Basarabiei si Bucovinei, ca rezolvarea acestei probleme nu suferea nici o amanare si ca URSS era hotarata sa recurga la forta armata, daca Romania nu dadea curs cererilor sovietice.

Bucovina nu fusese nominalizata in protocolul aditional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop. In absenta documentelor sovietice care sa dezvaluie procesul decizional de la Kremlin, se poate formula ipoteza ca Bucovina a fost alaturata Basarabiei, ca revendicare sovietica fata de Romania, in intervalul 21-23 iunie 1940 (in instructiunile lui L.Z. Mehlis nu se vorbeste decat de Basarabia) si ca Moscova a considerat ca dezinteresul politic german „pentru acele regiuni”, exprimat in protocolul aditional secret, acoperea si Bucovina, de vreme ce la inceputul articolului 3 al protocolului era mentionat „sud-estul Europei”. Ingeborg Fleischhauer, cea mai buna specialista in problema relatiilor germano-sovietice in anii 1939-1941, subliniaza: „Concludent este si faptul ca Schulenburg, martor al abandonarii Uniunii Sovietice a intregului «sud-estul Europei» in cursul tratativelor din august, nu s-a formalizat fata de revendicarea Bucovinei de catre URSS”. Daca textul articolului 3 – nu ar fi lasat URSS posibilitatea de a-l interpreta in intelesul ca, daca interesele economice ale Reichului erau respectate, Moscova putea anexa si alte teritorii decat Basarabia, Schulenburg, negociatorul german al Pactului Molotov-Ribbentrop, ar fi reactionat imediat.

Nu aceasta era insa si interpretarea Fuhrerului. El a considerat includerea Bucovinei intre revendicarile sovietice ca „un semn al presiunii sovietice spre Vest”. Ecou al iritarii lui Hitler, Goebbels nota in jurnalul sau ca cererile lui Stalin sunt „contra intelegerii” si califica pozitia dictatorului sovietic de „jefuire de cadavre”. Nemultumirea lui Hitler si preocuparea lui nu erau determinate de faptul ca Bucovina apartinuse intre 1775 si 1918 Austriei (a carei mostenire istorica o preluase cel de al treilea Reich o data cu Anshluss-ul) sau ca ea avea o minoritate germana ori insemnatate strategica, ci pentru ca revendicarea lui Stalin — considerata de Fuhrer, spre deosebire de Schulenburg —, ca o incalcare a protocolului aditional secret, venea intr-un moment cand fortele armate germane, desi victorioase, se resimteau de pe urma efortului si, asadar, n-ar fi putut reactiona in nici un fel in Est. Pentru Hitler, era esential ca Romania, furnizoare de petrol si cereale pentru Germania, sa nu devina teatru de razboi.

Vezi si Alexandru Hurmuzaki, unul dintre fruntasii miscarii nationale din Bucovina

Raspunsul german a exprimat pozitia ambivalenta a Germaniei: acord pentru anexarea Basarabiei, dar revendicarea Bucovinei era „ceva nou”. Preocupat, la randul sau, sa nu deterioreze relatiile cu Germania, dar nici sa nu apara intr-o ipostaza de slabiciune, prin abandonarea revendicarii, Stalin a restrans cererea privind Bucovina la partea nordica a provinciei. (Schulenburg a sugerat lui Molotov ca, pentru a inlesni acceptarea de catre Romania a cererilor sovietice, URSS ar trebui sa restituie tezaurul trimis la Moscova in timpul primului razboi mondial, propunere respinsa categoric de Molotov sub motiv ca Romania ar fi exploatat prea mult timp Basarabia.)

La 26 iunie, Molotov a convocat pe ministrul Romaniei la Moscova, Gh. Davidescu, caruia i-a prezentat o nota ultimativa prin are cerea cedarea Basarabiei si a nordului Bucovinei, amenintand, in caz contrar, cu recursul la forta.

Nota ultimativa sovietica a provocat panica in Romania, Cuvantul de ordine al regimului carlist fusese ca nici o brazda de pamant nu va fi cedata. Acum vorbele trebuiau sa devina fapta, dar totul s-a dovedit o simpla fanfaronada: Romania nu dispunea nici de mijloacele militare de aparare, nici de aliati. Garantia anglo-franceza din 13 aprilie 1939 nu putea functiona. Inca de la 14 decembrie 1939, raspunzand la o intrebare a guvernului roman privind valabilitatea garantiei si pentru frontiera de est, Sir Reginald Hoare, ministrul Marii Britanii la Bucuresti, spusese ca tara sa putea sa acorde sprijin Romaniei in apararea amintitei frontiere cu doua conditii: Turcia sa permita trecerea prin Stramtori a vaselor britanice si Italia sa ramana neutra. Se intelesese de atunci ca, din partea Londrei, nu era de asteptat un ajutor militar in cazul unui conflict armat romano-sovietic, intrucat Turcia nu avea sa permita, in virtutea relatiilor ei speciale cu URSS, trecerea prin Stramtori a navelor britanice, cu misiunea de a acorda asistenta militara Romaniei impotriva Uniunii Sovietice. La 26 iunie 1940, Franta era invinsa, iar Marea Britanie astepta invazia trupelor germane pe teritoriul metropolei. Cum ar fi putut ea sa ajute Romania?

Vezi si Romania la inceputul celui de-Al Doilea Razboi Mondial

Victoriile germane in Vest schimbau complet contextul geostrategic de pe continent, si Romania nu putea sa-l ignore. La 29 mai 1940, regele Carol a pus celor mai apropiati consilieri ai sai intrebarea: „Trebuie staruit intr-o neutralitate atacata din toate partile sau facut un efort «pentru a se adapta la realitate»”? Intre cele doua raspunsuri: a incerca sa se obtina bunavointa Germaniei si pastrarea neutralitatii, suveranul 1-a ales pe primul. El considera — nu fara dreptate — ca, dupa biruintele Wehrmachtului, pe continent ramasesera doua forte: Germania si URSS, Romania fiind prinsa intre ele. „Amenintarea sovietica silea Romania sa aleaga Germania. Trebuia actionat in consecinta”, rezuma Grigore Gafencu rationamentul regal.

O schimbare atat de dramatica a politicii externe cerea insa timp. Tatonarile incepusera de la 28 mai, dar raspunsul Berlinului era limpede: discutarea cererilor revizioniste ale statelor vecine Romaniei aparea drept conditia prealabila a stabilirii unor relatii stranse intre cele doua tari.

Cand s-a primit, in noaptea de 26-27 iunie, prima nota ultimativa sovietica, speranta s-a indreptat spre Germania, dar raspunsul a fost: „Fiti de acord”. Celelalte puteri consultate — Italia, Iugoslavia, Grecia si Turcia —, in forme si cu accente diferite, au dat, in fond, acelasi raspuns ca si Berlinul.

Vezi si Ion Antonescu despre motivele depasirii liniei Nistrului : „Istoria se scrie cu spada!"

Cele doua Consilii de Coroana tinute la 27 iunie au prilejuit confruntarea dintre partizanii apararii cu orice pret a teritoriului national („Ne batem, blestem pe noi daca nu ne batem”, a exclamat dramatic Nicolae Iorga) si cei care considerau ca, razboiul fiind in desfasurare, era mai important sa se asigure continuitatea de stat, pusa in primejdie — credeau ei — daca Romania s-ar fi angajat intr-un conflict militar cu URSS. La primul Consiliu (intrunit la orele 12) voturile s-au distribuit astfel: 11 voturi impotriva acceptarii ultimatumului, 10 pentru, 5 pentru discutii si unu rezervat (Gh. Tatarescu); la cel de al doilea Consiliu (tinut la orele 21), repartitia s-a schimbat: 19 pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra si unu (Victor Antonescu) „expectativ”.

Raspunsul dat de guvernul roman, care se declara gata sa discute cererile sovietice, a fost considerat la Moscova ca nesatisfacator, astfel ca noua nota ultimativa cerea evacuarea Basarabiei si a nordului Bucovinei in decurs de patru zile.

La 28 iunie, orele 11, Gh. Davidescu a comunicat lui Molotov: „Guvernul roman, pentru a evita gravele urmari ce le-ar avea recurgerea la forta si deschiderea ostilitatilor in aceasta parte a Europei, se vede silit sa primeasca conditiile de evacuare specificate in raspunsul sovietic”.

Ocuparea Basarabiei si a nordului Bucovinei de catre Armata Rosie a fost insotita si de ocuparea abuziva a tinutului Herta, care nu facea parte nici din Basarabia, nici din Bucovina, ci era parte integranta a Vechiului Regat. (De retinut ca harta sovietica, anexata primei note ultimative, era intocmita la scara de 1/1800000, astfel ca in teren trasatura de creion rosu neascutit cuprindea 10 km.) Guvernul roman a dat instructiuni lui Gh. Davidescu „sa depuna toate eforturile cu putinta spre a obtine din partea guvernului sovietic renuntarea la orice pretentii de teritoriu facand parte din Vechiul Regat”. Demersul lui ca si cel al succesorului sau, Grigore Gafencu, au ramas fara rezultat. Unele mici rectificari au fost obtinute cu prilejul fixarii liniei de demarcatie.

Retragerea trupelor romane din Basarabia si nordul Bucovinei s-a facut in conditii deosebit de anevoioase. Devansati sau urmariti indeaproape de unitatile Armatei Rosii, militarii romani au fost insultati si atacati de elemente comuniste, in randul carora se aflau numerosi evrei. Inca de la 25 iunie, seful Sectiei cadre al Cominternului, P. Guliaev, transmisese lui Gheorghi Dimitrov, secretarul general al Internationalei Comuniste, date despre membrii comitetului regional Basarabia al partidului comunist: I. Koro|kov, O. Weisman, R. Rozenboim, I. Morgenstern si A. Cojujnianu. Ponderea importanta a evreilor in randul comunistilor din Basarabia si Bucovina se explica — asa cum s-a aratat — prin receptivitatea fata de o doctrina internationalista, ca mijloc de depasire a unei identitati etnice incerte sau atacate. Caracteristic pentru escaladarea violentei in imprejurarile evacuarii teritoriilor ce urmau a fi anexate de URSS este progromul de la Dorohoi. Moartea celor 50 (sau 52) de evrei, intre care sase soldati, a fost provocata de focul „deschis — se arata in raportul procurorului — de niste soldati din grupurile 3 graniceri si 8 artilerie, care se retrageau din regiunea Hertei, umiliti si batjocoriti de evreii din Herta, si ca razbunare au inceput sa traga in evreii din cimitirul evreiesc”, unde era, in curs de desfasurare, inhumarea unui ostas evreu.

Prin ceea ce poate fi numit dictatul de la Moscova, Romania a pierdut un teritoriu de 50 762 km², cu o populatie de 3,9 milioane de locuitori.

Nordul Bucovinei, tinutul Herta, partile de nord si de sud ale Basarabiei au fost incorporate RSS Ucrainene, iar restul Basarabiei a fost unit cu o parte a RSSA Moldovenesti, din stanga Nistrului (cealalta parte a fost si ea integrata Ucrainei) si au constituit RSS Moldoveneasca (2 august 1940). Basarabia era astfel dezmembrata, pierzandu-si unitatea teritoriala.

Actul de forta al URSS a incurajat Ungaria si Bulgaria sa prezinte si ele revendicarile lor teritoriale.

Inca de la declansarea razboiului, la Budapesta se manifestase un curent al carei exponent era seful Marelui Stat Major, Henryk Werth, favorabil unei actiuni militare impotriva Romaniei, in vederea ocuparii Transilvaniei. Atat timp cat soarta razboiului ramanea nehotarata, factorii de decizie de la Budapesta intelegeau ca ar fi fost neproductiv pentru Ungaria sa obtina Transilvania de la Germania sau in cooperare cu ea.

In zilele de 6-7 ianuarie 1940, la Venetia, au avut loc convorbiri intre ministrii de Externe ai Italiei si Ungariei, contii G. Ciano si I. Csaky. Acesta din urma a aratat ca tara sa avea un program maximal si unul minimal in privinta revendicarii Transilvaniei: primul lua in considerare anexarea a 78 000 km², cu o populatie de 4,2 milioane locuitori, dintre care 37% maghiari, 50% romani si 10% germani; celalalt prevedea anexarea a 50 000 km², cu o populatie de 2,7 milioane, romanii si maghiarii aflandu-se in procente aproape egale. Guvernul ungar avea sa pastreze neutralitatea in cazul unui conflict militar romano-sovietic, dar era hotarat sa intervina imediat in urmatoarele situatii: a) „masacrarea” minoritatii maghiare; b) „revolutie bolsevica” in Romania; c) cedarea, fara lupta, de teritorii catre URSS si Bulgaria.

Cand, la 28 iunie, Uniunea Sovietica a anexat, fara ca Romania sa opuna rezistenta, Basarabia, nordul Bucovinei si tinutul Herta, a aparut cea de a treia situatie evocata de ministrul ungar. La Budapesta s-a declansat o adevarata isterie razboinica. Razboiul impotriva Romaniei era foarte popular.

Un conflict militar intre cele doua tari ar fi antrenat, daca nu mari distrugeri in perimetrul petrolifer, cu certitudine intreruperea livrarilor de petrol catre Germania. Reichul simpatiza cu revendicarile teritoriale ale Ungariei si Bulgariei fata de Romania, dar era decis sa nu permita nici un fel de ostilitati militare in atat de pretiosul — din punct de vedere economic — spatiu romanesc.

Tragand concluzia din izolarea politica si militara a Romaniei, precum si din amenintarea sovietica, Romania a renuntat la garantiile anglo-franceze (1 iulie), iar regele Carol al II-lea  i-a solicitat lui Hitler trimiterea unei misiuni militare si garantii pentru frontierele tarii.

Criza romano-sovietica din 26-28 iunie si dictatul de la Moscova au sensibilizat pe Fuhrer in privinta primejdiei reprezentate de iesirea URSS din limitele acordului de delimitare a sferelor de interese din august-septembrie 1939 o data cu anexarea nordului Bucovinei, provincie nementionata in art. 3 al protocolului aditional secret. Plenipotentiarul german pentru probleme economice in Europa de Sud-Est, H. Neubacher, a exprimat corect, la 29 iunie, sentimentele lui Hitler: „atat timp cat Rusia se tine de termenii acordului, nu vom face nimic. Daca, totusi, Rusia ameninta interesele noastre economice acolo (in Romania — n.n.), ne vom misca repede. Rusii sunt foarte aproape de campurile noastre (sic!) de petrol, doar la 30-50 de minute. Se poate sa trebuiasca sa stabilim un cuib pentru vulturii nostri. […] Rusia a facut o mare greseala. Hitler se simte ofensat, si el nu uita niciodata”.

Nu era vorba, evident, de o „ofensa” personala, ci de una strategica. URSS aparea lui Hitler ca o putere uriasa, cu fortele sale militare intacte, gata sa profite de orice situatie pentru a-si mari teritoriul. Fuhrerului, revendicarea Bucovinei (chiar daca ea fusese apoi limitata la nordul provinciei) ii aparuse — cum s-a aratat — ca o incalcare a intelegerilor secrete incheiate in timpul celor doua vizite ale lui Ribbentrop la Moscova.

In acelasi timp, Hitler — ca si Napoleon — vedea in URSS spada continentala a Angliei. Atat timp cat pe continentul european, dominat de Germania, URSS ramanea o forta, Marea Britanie avea sa refuze orice oferta de pace, in asteptarea conflictului dintre Hitler si Stalin, asa cum Napoleon si Alexandru I, tarul Rusiei, dupa intelegerile de la Tilsit (1807) si Erfurt (1808), ajunsesera la razboiul din 1812.

Pentru a lua Angliei spada continentala sovietica si pentru a elimina ceea ce i se parea a fi acum o amenintare a flancului estic, Hitler a anuntat la 31 iulie, intr-o consfatuire militara, intentia sa de a ataca URSS in primavara anului urmator. In perspectiva confruntarii din Est, Romania capata un spor de insemnatate: ea nu mai era numai o furnizoare de petrol si cereale, ci devenea si o baza de atac impotriva URSS. Pentru a o proteja, Fuhrerul a anuntat intentia sa de a-i acorda o garantie, de indata ce revendicarile Ungariei si Bulgariei vor fi fost satisfacute.

Preocupat pana la obsesie de securitatea zonei petrolifere romanesti, Hitler a impus negocieri romano-ungare si, cand razboiul a parut iminent, a ordonat pregatiri in vederea ocuparii perimetrului Ploiesti.

Sub presiune germana, la Turnu Severin au avut loc discutii romano-ungare care au esuat. Delegatia ungara a pretins 69 000 km², cu 3,9 milioane locuitori (dintre care 2,2 milioane romani). Teritoriul revendicat cuprindea spatiul transilvan de la nord de Mures, trecand Ungariei Aradul, Alba Iulia si Brasovul, dar lasand Romaniei Blajul, Mediasul si Sighisoara. Delegatia romana s-a plasat pe pozitia schimbului de populatie cu rectificari minore de frontiera, ca urmare a sporului de populatie al Ungariei.

Esecul negocierilor de la Turnu Severin parea sa mute disputa romano-ungara de la masa tratativelor pe campul de lupta. Pentru a evita o astfel de escaladare, Hitler a impus arbitrajul de la Viena, care a fost in fapt un dictat (Mihail Manoilescu, ministrul de Externe al Romaniei nefiind lasat macar sa faca o declaratie, dupa ce fusese comunicata decizia arbitrilor            — Ribbentrop si Ciano — a lesinat). Romania pierdea un teritoriu de 43 492 km², cu 2 667 007 locuitori, majoritatea (50,1%) fiind romani. Este de remarcat ca intinderea teritoriului anexat de Ungaria se afla sub limita programului minimal ungar, de 50 000 km², ceea ce explica nemultumirea unora dintre membrii guvernului ungar, printre care si primul-ministru, Pal Teleki, intors de la Viena, „zdrobit sufleteste”, cum il descrie ministrul invatamantului, Balint Homan.

La Bucuresti, Consiliul de Coroana, considerand ca avea de ales „intre salvarea fiintei politice a statului nostru si posibilitatea disparitiei lui” a hotarat cu 19 voturi pentru, 10 contra si o abtinere acceptarea deciziei de la Viena.

Inca de la 19 august, in credinta ca o atitudine concesiva fata de Bulgaria va aduce Romaniei bunavointa Germaniei in problema Transilvaniei, au inceput la Craiova negocieri romano-bulgare, incheiate prin semnarea unui tratat (7 septembrie) care prevedea cedarea Cadrilaterului (judetele Durostor si Caliacra), un schimb de populatie si plata de catre Bulgaria a unei despagubii pentru bunurile abandonate de familiile romanesti plecate. „Bietul Cadrilater — scrie Mihail Manoilescu — a fost o jertfa mai mult — si inca o jertfa inutila — pe altarul Transilvaniei”.

La inceputul lui septembrie 1940, Romania Mare incetase, asadar, sa existe.

Clasa politica, intrata in panica, nu a inteles ca interesul Germaniei pentru petrolul romanesc este o carte de joc importanta. Reichul nu era interesat in dezmembrarea Romaniei si a temperat „ardoarea” revizionista a Ungariei si Bulgariei (la Viena, el a impus Ungariei o   solutie, repetam, sub minimum revendicarilor Budapestei). Daca Romania ar fi rezistat cu armele Uniunii Sovietice, Germania nu ar fi permis partenerului de la Moscova sa treaca Prutul (s-a vazut ca sudul Bucovinei ne-a fost salvat de Hitler!). Abandonarea, fara lupta, a teritoriului national a putut fi o solutie pragmatica, dar ea a ramas dezonoranta.

Martor la aceste evenimente, mai exact, al retragerii trupelor romane din Ardealul cedat, scriitorul Ion Negoitescu scrie in amintirile sale: „Romania Mare se dusese de rapa. Daca astfel de treburi s-ar fi petrecut in urma unui razboi pierdut, situatia n-ar fi fost atat de groaznica. Umilinta suferita avea sa aiba consecinte fatale pentru sufletul natiei. A nu fi luptat nici in Rasarit, nici in Apus, la momentul in care ceea ce este eroic si tragic trebuie neaparat sa-si spuna cuvantul, aveam s-o platim scump, vreme de generatii”.

Zguduit de tragedia neamului, un modest profesor de liceu din Turda, Ion Fodoreanu, facea in jurnalul sau o analiza necrutatoare a cauzelor disparitiei Romaniei Mari, a izolarii tarii noastre: „Neamul romanesc este sfartecat de vecinii dusmani. Ni se pare o nedreptate strigatoare la cer, o crima asa de mare contra umanitatii si a civilizatiei, incat am astepta ca toata lumea sa se revolte contra acestor barbari, toata lumea sa ne ajute ca sa ne salvam fiinta neamului sau sa se induioseze cel putin cineva de toate nenorocirile care ne-au ajuns. Totusi nimeni nu se misca, nimeni nu protesteaza, noi singuri ne zbatem. Cei care ne-ar putea usura suferintele printr-un gest, ne lasa sa suferim pana la capat. De ce aceasta izolare si aceasta mutenie in jurul nostru? Nu din cauza imprejurarilor externe. Ci pentru ca suntem nevrednici, pentru ca ne meritam soarta, pentru ca nu meritam nici o consideratie din partea nici unui mare popor, pentru ca suntem vinovati cu totii, pana la ultimul, de nenorocirile noastre. Care este vina noastra? Este de cautat in chiar conceptia noastra de viata. Scopul vietii noastre era huzureala, luxul, trandavia, destrabalarea. Cararile vietii noastre erau chiulul, smecheria, invarteala, favoritismul, nepotismul, furtul. Am fost narcotizati, prin scoala si propaganda nationala, cu idei prea frumoase despre virtutile neamului nostru, pe care le-am luat de bune si adevarate, le-am pus la capataiu, le-am atarnat la butoniera sau la palarie, le-am fluturat in vant cu ocazia sarbatorilor nationale, dar am continuat sa traim si sa fim cu totul altfel decat ne afisam. Si intr-o zi minciuna in care-am trait s-a razbunat, iluziile s-au prabusit si noi am ramas atata cat eram, asa cum meritam: niste nemernici, uitati in voia soartei”.

Dand sangerarii sufletesti a autorului ceea ce este de dat, in ceea ce priveste asprimea autoacuzarii, textul lui Ion Fodoreanu, adevarata „Istorie a tarii prin cei mici” (cum ar fi spus N. Iorga), are meritul de a deplasa responsabilitatile prabusirii Romaniei Mari din exterior in interior. Intocmai ca si Octavian Goga in insemnarile sale din primul razboi mondial (vezi mai sus p. 281-282), care cauta in societatea romaneasca, in primul rand, cauzele infrangerilor din 1916, tot astfel si profesorul din Turda refuza alibiul comod, care punea totul pe seama izolarii Romaniei. Desigur, Sectia operatii a Marelui Stat Major facea o constatare adevarata, la 26 august 1940, cand avertiza: „Ne consideram complet izolati si lipsiti de sprijinul material si politic al oricarei puteri straine”, dar nu se putea pretinde unei puteri straine sa fie „mai romana decat romanii”, adica sa se bata pentru noi, daca noi nu eram hotarati sa ne batem. Si acesta lipsa de vointa era rezultatul evolutiei societatii romanesti, in cele doua decenii interbelice: „Statul care s-a numit «Romania Mare» a suferit, intre altele, de o lipsa capitala: lipsa unui ideal superior si activ, a unei idei-forta, capabila sa o trezeasca, sa puna in miscare si sa canalizeze energiile neamului. Toate virtutile stramosilor si parintilor nostri, toata gloria trecutului nostru apropiat sau departat au ramas vorbe goale cat timp in noi au fost lasate in amortire sau au fost necunoscute si inabusite in sange, atunci cand s-au trezit”, scria acelasi Ion Fodoreanu.

Texte ca acelea citate mai sus dau dimensiunile traumei suferite de natiunea romana in iunie-septembrie 1940. Idealul cel mai scump si pentru a carei implinire se facusera atatea eforturi si se varsase atata sange era spulberat. Legitimitatea istorica nu-i conferise si ireversibilitate. Avea el sa mai reinvie vreodata?

Un sentiment de descurajare si dezgust a cuprins intreaga societate. Venit la Bucuresti in acele zile, ca agent secret britanic, Julian Amery, auzea aceasta intamplare: „Se povestea ca un ofiter aparuse de curand la o parada in haine civile. Cerandu-i-se sa-si explice gestul, a raspuns: «Uniforma mi-e data la curatat. M-am p. pe ea, cand am aflat cum a cedat guvernul nostru la Viena»”.

* Florin Constantiniu – O istorie sincera a poporului roman, Partea a IV-a – Istoria contemporana, Cap. 2 – Romania si cel de al doilea razboi mondial, p. 371-382, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1997/foaienationala.ro.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

reichului hitler stalin litigiului romania kiev odessa basarabia urss
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1757 (s) | 34 queries | Mysql time :0.073648 (s)