News Flash:

Armata romana in viziunea lui Hitler

18 Iulie 2013
2221 Vizualizari | 0 Comentarii
Ralierea politicii Romaniei la cea a Axei Berlin-Roma incepuse inca din ultimele luni ale domniei lui Carol al II-lea, pe fondul evolutiilor dramatice din arena politica europeana, incheiate cu socul capitularii Frantei si in urma pierderii Basarabiei si a nordului Bucovinei dupa ultimatumurile sovietice din iunie 1940. Spirit adaptabil, regele Carol al II-lea – despre care academicianul Florin Constantiniu aprecia, intr-un mod foarte sugestiv, ca „peste otelul german s-a pus rugina romaneasca” – „carmise” in directia Berlinului in iulie 1940, prin instalarea guvernului Ion Gigurtu, industrias roman cunoscut pentru sentimentele sale pro-germane. Suveranul roman mersese si mai departe, solicitand prezenta in Romania a unei misiuni militare germane. Despre diplomatia romaneasca din vara anului 1940 ne vorbeste in memoriile sale ministrul de Externe al Italiei, contele Galeazzo Ciano, ginerele lui Mussolini: „Ii primesc pe romani. Josnicia lor este revoltatoare. Nu deschid gura decat pentru a arunca asupra noastra o cascada de complimente libidinoase. Merg pana la a vorbi cu dispret de «Dictatul de la Versailles»!”.

Trupele germane pe teritoriul Romaniei

Ceea ce demarase Carol in raporturile Romaniei cu Germania si Italia va fi continuat, in scurta vreme, de generalul Ion Antonescu dupa preluarea puterii in septembrie 1940. Acordarii garantiei teritoriului statului roman de catre semnatarii Dictatului de la Viena i-a urmat, in mod firesc, trimiterea trupelor germane pe teritoriul Romaniei. La cererea lui Ion Antonescu din 5 septembrie 1940, Hitler l-a trimis in Romania pe generalul-locotenent Kurt von Tippelskirsch, care in zilele de 15-17 septembrie a perfectat cu autoritatile romane trimiterea unei misiuni militare a armatei de uscat si a fortelor aeriene, precum si trupe destinate instruirii unor contingente romane. Analiza documentelor germane de arhiva, scoase la lumina dupa incheierea razboiului, ne arata ca misiunea reala a acestor efective, „care nu trebuia sa devina evidenta nici pentru romani, nici pentru trupele noastre”, era „sa apere campurile petrolifere romanesti impotriva unei terte puteri care ar incerca sa le acapareze sau sa le distruga; sa dea posibilitatea armatei romane sa efectueze sarcini definite, corespunzator unui plan efectiv, elaborat in favoarea intereselor Germaniei; in cazul in care vom fi siliti la un razboi cu Rusia Sovietica, sa pregateasca angajarea fortelor germane si romane din directia Romaniei”.

Cu prilejul vizitei la Berlin, in zilele de 22-23 noiembrie 1940 – prilej pentru aderarea Romaniei la Pactul Tripartit – Antonescu a atras atentia cancelarului german indeosebi asupra pericolului unei invazii rusesti in Romania, iar documentele germane de epoca anterior evocate subliniaza apararea regiunii petrolifere drept primordiala pentru Misiunea Militara Germana.

Conform intelegerilor convenite, un prim grup impreuna cu seful misiunii militare, generalul de cavalerie Erik Hansen si seful misiunii militare aeriene, generalul de divizie Wilhelm Speidel, au sosit la 12 octombrie in Bucuresti, instalandu-si birourile la Scoala Superioara de Razboi. La 20 octombrie toate statele majore prevazute se aflau in Capitala, la 24 octombrie incepand sa soseasca si unitatile Diviziei 13 moto pentru instruirea trupelor romane. In iarna 1940-1941 au fost instruite trei „divizii model” romanesti (diviziile 5,6 si 13 infanterie). La mijlocul lunii decembrie a sosit in Romania si Divizia 16 blindata, ale carei efective au fost incartiruite la Sibiu. Activitatea misiunii militare aeriene a avut drept obiectiv prioritar apararea regiunii petrolifere din Valea Prahovei. Un mic grup de ofiteri cu experienta in aviatia de vanatoare si bombardament s-au ocupat cu instituirea personalului navigant, al artileriei antiaeriene si a serviciului de alarma aeriana din cadrul aviatiei militare romane.

La 5 decembrie 1940, conducerea superioara a Statului Major al Armatei de Uscat germane (Oberkommando der Heer – O.K.H.) i-a raportat Führer-ului despre rezultatele studiului operativ referitor la o campanie impotriva Rusiei Sovietice. Cu acest prilej, Hitler si-a exprimat opinia conform careia „nu exista dubiu ca Romania, ca de altfel si Finlanda, vor merge alaturi de Germania in cazul unei campanii in Est”. Convingerea cancelarului german isi avea probabil explicatia in discutia purtata cu generalul Antonescu la 22 noiembrie. Directiva nr. 21 (Planul Barbarossa), semnata de Hitler la 18 decembrie 1940, lua de aceea in calcul „participarea activa a Romaniei la razboiul contra Rusiei Sovietice”, fortele romane urmand sa fie integrate in Grupul de Armate Sud. Sarcina armatei romane era „de a acoperi atacul flancului sudic german si de a opera impreuna cu fortele germane care inaintau in Moldova”. In Planul Barbarossa – intocmit de Sectia Operatii a Statului Major al Armatei de Uscat la 22 ianuarie 1941, pe baza Directivei nr. 21 – se stabilea ca Romania trebuie sa sprijine „cu forte selectionate” atacul german si „sa execute servicii auxiliare in regiunea din spate”.

Armata romana nici nu poate fi apreciata ca armata

Conform Directivei nr. 21, Grupul de Armate Sud a comunicat, la 12 februarie 1941, Sectiei Operatii a O.K.H. cererile sale privind participarea fortelor romane, care prevedeau folosirea a aproximativ 15-18 divizii de infanterie. Aceasta conceptie optimista a Grupului de Armate Sud privitoare la o posibila folosire a fortelor romane nu era impartasita de catre Statul Major al Armatei de Uscat. Intr-o consfatuire tinuta la Cartierul General al O.K.H. chiar in 12 februarie, s-a discutat despre forta de lupta a armatei romane, constatandu-se ca aceasta „nici nu putea fi apreciata ca armata”. 

La 18 februarie 1941, seful Statului Major al Misiunii Militare Germane in Romania pentru Armata de Uscat, colonelul de infanterie Arthur Hauffe, a prezentat un raport in fata generalului Franz Halder, Seful Statului Major al O.K.H. In baza acestui raport, generalul Halder informa Grupul de Armate Sud, la 24 februarie: „Conform informatiilor Misiunii Militare germane din Romania pentru Armata de Uscat, fortele armatei romane, in majoritate, nu sunt indicate pentru misiuni de lupta independente. Trei divizii de infanterie (divizii de elita) vor putea fi folosite, probabil, pentru misiuni de atac mai usoare in conditii favorabile. Folosirea diviziei moto-mecanizate in cadrul fortelor germane la flancul stang pare posibila pentru misiuni mai usoare. In afara de aceasta, pentru moment, nu se poate stabili cu precizie pe ce forte se mai poate conta. Ca efectiv maxim pot fi luate in considerare pentru misiuni de aparare 8 divizii de infanterie, 4 brigazi de munte si 6 brigazi de cavalerie”.

Slabiciunea evidenta a armatei romane a constituit, probabil, pe langa alte considerente, motivul principal al faptului ca, la 17 martie, Hitler a modificat planul de operatii al Grupului de Armate Sud. La 30 martie, intr-o consfatuire cu liderii militari, Hitler a criticat foarte aspru armata romana, apreciind ca nimeni nu trebuia sa-si faca „iluzii asupra aliatilor”: „Cu romanii nu se poate face nimic. Poate ca, in spatele unui obstacol foarte puternic (fluviu), ei ar putea asigura apararea acolo unde nu se ataca. Antonescu si-a marit armata, in loc de a o reduce si imbunatati. Soarta unor mari unitati germane nu trebuie sa fie dependenta de rezistenta unitatilor romane”. Interesant ca in iunie-iulie 1941, sub euforia victoriilor zdrobitoare din debutul campaniei si din dorinta de a-si asigura si dincolo de Nistru sprijinul lui Antonescu, opiniile cancelarului german au revenit la sentimente mult mai bune, scrie historia.ro.

Tot in cadrul aceleiasi consfatuiri s-a hotarat ca in Romania sa actioneze Armata 11 germana, condusa de generalul Eugen von Schobert. Acesta a primit, la 6 mai 1941, denumirea camuflata de „comandant-sef al trupelor armatei germane de uscat in Romania” si indicatia conform careia „fata de romani, prezenta comandamentului trebuie sa apara ca o masura sporita de securitate”. Realizarea legaturii dintre generalul Eugen von Schobert si Manfred von Killinger, ministrul plenipotentiar german la Bucuresti, pe de-o parte, si comandamentul armatei romane, pe de alta, urma sa fie realizata de generalul Erik Hansen, seful Misiunii Militare germane in Romania. Comentand continutul acestor decizii, acesta din urma conchidea: „Romanii se vor amuza. Chiar atat de naivi nu sunt”.

De altfel, Seful Misiunii Militare germane in Romania a criticat modul in care partea romana primea informatiile, declarand ca nu i se putea pretinde Marelui Stat Major roman sa urmeze indicatiile Armatei 11 germane fara sa se fi incheiat macar o intelegere cu privire la participarea Romaniei la razboiul de coalitie ce se pregatea.

In timpul anchetei care a precedat procesul din primavara anului 1946, maresalul Ion Antonescu a declarat, la 26 aprilie, in fata acuzatorului public Dumitru Saracu, ca in timpul intalnirilor avute cu Hitler acesta nu i-a comunicat decat foarte tarziu data intrarii in razboi. „Timpul trecand  – preciza el – am fost nevoit sa-l chem pe domnul Killinger si sa-l previn ca este neaparat necesar sa fiu informat cu cel putin 10 zile inainte de data inceperii actiunii militare, fiindca altfel voi fi surprins cu armata nemobilizata. La 9 iunie, la Predeal, domnul Killinger, intr-o intrevedere pe care i-am acordat-o, la cererea sa, mi-a spus, ferindu-se chiar de domnul Mihai Antonescu si de domnul Steltzer (consilier pe probleme economice, n.a.), care asistau la intrevedere:«Mi-ati cerut o data». Si cu creionul a insemnat 22 iunie pe o foaie de hartie. Mi-a trecut hartia si mi-a spus: «Aceasta este data». A doua zi am trecut la mobilizarea armatei, care s-a facut in modul cel mai discret posibil”.

 La 12 iunie 1941, la München, Adolf Hitler i-a comunicat Conducatorului statului roman ca razboiul cu Rusia este iminent, fara a face alte precizari. Cu abilitatea politica ce-l caracteriza, cancelarul german i-a precizat generalului Ion Antonescu ca „intentioneaza sa-l lase sa apara in fata poporului roman drept comandantul suprem in acest spatiu”. Antonescu a raspuns ca „accepta cu placere aceasta propunere de a fi comandant suprem, nu de dragul faimei”.

 Abia la 18 iunie 1941, intr-o scrisoare, Hitler ii comunica generalului decizia de a „reduce definitiv pericolul pe care il reprezenta atitudinea Rusiei pentru Europa”. Tot in aceeasi epistola a precizat ca dorea concentrarea razboiului intr-o „singura mana” – evident, a sa. Asigurandu-l ca va avea grija ca „independenta si prestigiul personalitatilor conducatoare ale aliatilor nostri fata de poporul si armata sa sa fie respectate in cel mai inalt grad”, Hitler il ruga sa-i ingaduie sa transmita „din cand in cand” dorintele referitoare la armata romana a caror executie, in scopul desfasurarii unitare a operatiunilor militare, trebuie considerata „ca absolut necesara”. De fapt, conceptia si comanda efectiva operativa va reveni Armatei a 11-a germane.

 Concluzia o trage istoricul Andreas Hillgruber, familiarizat cu realitatile romanesti, care aprecia ca „la 22 iunie 1941, cand a inceput ofensiva generala, armata romana era numai in mica masura gata de a interveni”. Actiunile ofensive purtate de armata romana in 1941 au demonstrat ca, in ciuda neajunsurilor provocate de lipsa de informare a conducerii supreme romanesti in legatura cu obiectivele si misiunile concrete care trebuiau indeplinite de armatele romane, opiniile exprimate de forurile superioare ale armatei germane in prima jumatate a anului 1941, in legatura cu slabiciunile trupelor romane, erau, in linii generale, conforme cu realitatea.         
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

axei berlin roma berlinului mussolini hitler antonescu
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1643 (s) | 34 queries | Mysql time :0.015698 (s)