News Flash:

Atacul de la Pearl Harbor - atac genial sau posibil dezastru?

24 Septembrie 2013
2501 Vizualizari | 0 Comentarii
Newsletter
BZI Live Video Divertisment
Video Monden
Muzica Populara Curs valutar
EUR: 4.7581 RON (0.0000)
USD: 4.2739 RON (0.0000)
Horoscop
berbec
taur
gemeni
rac
leu
fecioara
balanta
scorpion
sagetator
capricorn
varsator
pesti
In doar 90 de minute, japonezii au dat o lovitura grea marinei americane: cinci cuirasate si 200 de avioane distruse, alte 9 nave avariate, 2.403 de morti si 1.178 de raniti. Michael Slackman, istoric consultant pe langa marina americana, a descris atacul ca fiind „perfect, ca la carte”. Gordon Prange, cel mai important specialist pe tema atacului de la Pearl Harbor, vorbeste despre un atac „conceput in mod genial si planuit meticulos”.
Dar o analiza detaliata a pregatirii si executiei atacului releva o poveste cu totul diferita. Chiar si dupa 10 luni de pregatiri intense si repetitii, atacul a fost caracterizat prin inflexibilitate, lipsa de coordonare si o proasta alocare a resurselor. Desi suficient de bine inarmati cat pentru a distruge 14 cuirasate, japonezii au distrus doar 3; norocul a facut ca alte doua sa se scufunde ulterior. Atacul japonez de la Pearl Harbor n-a fost genial; ba chiar ar fi putut sa fie un dezastru, potrivit historia.ro.
Intentiile japonezilor
Amiralul Isoroku Yamamoto, comandantul flotei japoneze, credea ca gasise solutia pentru a castiga un razboi imposibil printr-un atac surpriza impotriva navelor americane. El credea ca navele de razboi aveau „efecte politice pe plan international ca simbol al puterii navale”. Prin scufundarea lor, in tandem cu capturarea I-lelor Filipine, americanii ar fi fost atat de socati si demoralizati incat vointa lor de a lupta s-ar risipi. Statul Major al marinei japoneze voia de asemenea sa scufunde nave americane, dar pentru motive diferite: conform unor calcule (eronate) facute de specialistii lor, daca avariau patru din cele opt cuirasate aflate in port, flota pacifica americana n-ar fi putut interveni in Filipine pentru inca sase luni, permitandu-le astfel japonezilor sa-si asigure pozitiile acolo.
Aviatorii implicati in atac aveau alte tinte prioritare. Principalul arhitect al operatiunii, Comandantul Minoru Genda, era un genial pilot cunoscut sub porecla de „Nebunul Genda”. Cand a fost insarcinat, la inceputul anului 1941, cu planificarea atacului menit sa scufunde navele de lupta, el a insistat ca atacul sa fie concentrat asupra portavioanelor. Aceasta fixatie aproape ca a distrus intreaga operatiune.
Planul prezentat amiralilor incepea cu cele 40 de bombardiere care trebuiau sa atace patru cuirasate, apoi sa-si directioneze atacul asupra portavioanelor. Dupa scufundarea sau avarierea acestor nave, urmau sa distruga navele ramase. Schema era extrem de complexa, chiar aproape imposibil de inteles. Genda si planificatorii stiau ca bombardierele trebuiau sa zboare la o altitudine foarte joasa pentru a-si atinge tintele, facandu-le astfel vulnerabile in fata focului antiaerian.
Intregul plan se baza pe avantajul elementului surpriza: cele 40 de bombardiere trebuiau sa-si indeplineasca sarcina in mai putin de 90 de secunde, inainte ca sistemul de aparare al inamicului sa devina operational. Dar era imposibil pentru piloti sa-si aleaga tintele in ordinea potrivita fara posibilitatea de a observa dinainte pozitionarea navelor in port. Pilotii nu puteau decat sa identifice rapid o tinta buna, sa lanseze torpila si sa plece cat puteau de repede. In plus, ei primisera instructiuni sa faca in asa fel incat navele sa nu fie doar avariate, ci scufundate, dar in acelasi timp sa evite sa-si iroseasca armamentul pe nave deja avariate (dar nu scufundate).
Un al doilea al atacului trebuia lansat la o ora dupa primul. 81 de bombardiere aveau ca unica tinta portavioanele. Genda, fidel filosofiei sale, a alocat de doua ori mai multe bombardiere pentru portavioane decat pentru nave, desi un portavion putea fi scufundat din mai putine lovituri. A alocat suficiente resurse pentru scufundarea portavioanelor, dar nu si suficiente pentru distrugerea cuirasatelor. El voia sa se asigure ca portavioanele nu puteau fi reparate.
Pregatiri intense, dar nepotrivite
Marina Imperiala japoneza a inceput pregatirile pentru viitorul razboi din Pacific candva in anul 1938. Ei se bazau pe ideea ca flota lor mai mica va castiga prin tactici, arme si pregatiri mai bune. Distrugatoarele repetau atacuri nocturne si pe vreme proasta la viteze foarte mari, ducand la unele coliziuni dezastruoase. Pilotii exersau si ei pe timp de noapte si au avut loc mai multe accidente. Dar costul in oameni si aviaone era considerat acceptabil. Insa pentru atacul de la Pearl Harbor nu s-au facut repetitii adecvate. Fiecare pilot exersa individual, nu in formatie. Japonezii nu erau adeptii tacticii armelor combinate ce foloseste mai multe unitati complementare pentru atingerea unui obiectiv. Singurul antrenament combinat a fost organizat cu foarte putina vreme inainte de 7 decembrie, dar in conditii cu totul diferite de cele din Hawaii.
In ajunul plecarii, arhitectii operatiunii si-au dat seama ca tot ce pusesera ei la punct se baza pe elementul surpriza. Dar ce se intampla daca americanii ii asteptau pregatiti? Genda s-a intalnit atunci cu comandantul Fuchida si au adus o modificare planului. Fuchida, care trebuia sa conduca primul val de atac, urma sa semnalizeze daca beneficiasera (cu un semnal luminos) sau nu (cu doua semnale) de elementul surpriza. Daca americanii ar fi fost pregatiti, tactica se schimba radical.
Atacul: un succes relativ care ar fi putut sa fie un dezastru
Primul val de bombardiere a ajuns in preajma insulei Oahu putin dupa ora 7.30 in dimineata de 7 decembrie. Cum norii blocau ruta pe care trebuiau sa o urmeze, Fuchida a virat spre vest si, dupa ce a scapat de nori, nu a revenit la ruta initiala. Vazand ca prezenta lor n-a fost detectata, a lansat un semnat luminos activand planul pentru atacul surpriza. Insa cand bombardierele nu si-au ocupat pozitiile desemnate, el a presupus ca pilotii n-au vazut semnalul, astfel ca a mai lansat unul – fara sa se gandeasca la faptul ca pilotii vor vedea semnalul dublu ce insemna pierderea elementului surpriza si schimbarea tacticii.
Greseala lui Fuchida a avut consecinte practice semnificative: jumatate din piloti au executat planul initial, iar cealalta jumatate planul atacului de diversiune. Atacul a fost astfel foarte dezordonat. Primele bombe au explodat pe Insula Ford si au trezit echipajele americane aflate pe navele din port. Pentru ca atacul a pornit din vestul portului si nu din nord, asa cum ar fi trebuit, bombardierele insarcinate cu distrugerea portavioanelor au inceput atacul cu cinci minute inainte de cele ce trebuiau sa atace navele de razboi. Astfel, americanii au avut mai mult timp de reactie; circa 25% din sistemul de aparare antiaerian al fiecarei nave era functional la momentul inceperii atacului. Majoritatea avioanelor japoneze au fost lovite, iar cinci din cele sapte care au ajuns ultimele au fost doborate, si asta din cauza greselii lui Fuchida.
In locul atacului surpriza de 90 de secunde, atacul, dezorganizat, a durat mai bine de 11 minute. Bombardierele, in loc sa ramana in formatie, s-au separat, permitandu-le americanilor sa le doboare rand pe rand. Si cum niciun portavion nu se afa in port, jumatate din bombardierele japonezilor s-au dezorientat pentru ca nu stiau ce alta tinta sa atace. Doar 11 lovituri de torpila au atins tintele corecte; inca doua au atins, accidental, cuirasatele Raleigh si Helena. Astfel, abia 33% din torpilele japonezilor au fost eficiente, cu mult sub procentul de 67% la care spera Genda.
Cu putina vreme inaintea celui de-al doilea val, pilotii au fost informati ca portavioanele americane nu sunt in port. In loc sa se concentreze atunci pe tintele secundare, crucisatoarele, pilotii au inteles ca trebuie sa distruga cuirasatele, desi bombele aflate la bordul avioanelor lor nu erau suficient de puternice pentru a distruge navele americane.
In timp ce al doilea val de bombardiere se apropia de Oahu, Fuchida a petrecut 30 de minute zburand in jurul portului. Ar fi putut identifica tinte pentru pilotii sai si sa le directioneze atacurile, dar nu a facut-o. Cel mai experimentat aviator japonez de la Pearl Harbor a ramas un observator pasiv.
O rata de succes dezamagitoare
Japonezii se asteptau la o rata de succes de 60%, cu 49 de lovituri directe. Au reusit insa doar 15, sau 19%. Performanta este departe de a fi spectaculoasa, departe de scopul de bloca flota pacifica americana pentru sase luni. Per total, atacul japonez nu s-a ridicat la nivelul asteptat. Potentialul era unul foarte mare, dar au esuat. In loc sa distruga 14 din cele 16 tinte importante, au nimerit doar 3: navele Oklahoma, West Virginia si Arizona. Alte doua nave – California si Nevada – s-au scufundat din cauza inundatiilor. 5 nave scufundate din 16 inseamna doar 31%, iar un asemenea procent releva un atac prost planuit si prost executat.
Dincolo de toate greselile, rezultatul atacului este prea bine cunoscut. Japonezii au reusit sa ia Statele Unite prin surprindere. Cu cinci nave scufundate si peste 2000 de morti, natiunea americana a fost complet socata. Dar analizarea planificarii atacului si a greselilor de executie ofera o alta perspectiva asupra razboiului din Paficic. Greselile de la Pearl Harbor s-au repetat si in viitoarele atacuri. Victoria din 7 decembrie i-a facut pe japonezi sa-si pastreze tacticile si modul de abordare de tip samurai care a dus ulterior la pierderi imense. In plus, Pearl Harbor a intarit conceptia japonezilor ca ar putea obtine o victorie indiferent de sanse – cu suficienta vointa si bunavointa zeilor ar putea obtine imposibilul. Aceasta credinta a sustinut Japonia atunci cand infrangerea era inevitabila si a prelungit razboiul pana in august 1945.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

japonezii pearl harbor intentiile japonezilor
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2019 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1668 (s) | 34 queries | Mysql time :0.019222 (s)