News Flash:

Batalia de la Maraton

23 Septembrie 2013
6487 Vizualizari | 0 Comentarii
Batalia de la Maraton a avut loc in anul 490 i.Hr., intre armata persana care invadase Grecia continentala si o alianta a oraselor-stat (polisuri) grecesti.
A fost un episod hotarator din cadrul Razboaielor medice, fiind prima data cand persii au fost infranti decisiv intr-o batalie deschisa. Batalia de la Maraton a marcat sfarsitul primei invazii a persilor in Grecia, acestia fiind siliti sa se retraga in Asia. Desi razboaiele dintre greci si persi au continuat, cu unele intreruperi, inca multi ani, batalia de la Maraton a demontat mitul invincibilitatii persane, pregatind terenul pentru urmatoarele batalii victorioase ale grecilor, de la Salamina si Plateea.
La sfarsitul secolului al VI-lea i.Hr. Imperiul persan, in plina ascensiune, pusese piciorul si pe continentul european, cucerind o parte din Tracia, in timpul celebrei expeditii a lui Darius I (Regele regilor, 521-486 i.Hr.) din anul 514 i.Hr. impotriva scitilor de la nord de Dunare.
Predecesorul lui Darius, Cyrus „cel Mare” (558-528 i.Hr.), cucerise in 546 i.Hr., printre alte provincii din Asia Mica, si regatul Lydiei, de care depindeau, cel putin nominal, toate coloniile grecesti din Ionia, unde se infiripase o confederatie de douasprezece polisuri deosebit de infloritoare din punct de vedere economic si cultural. Darius a inasprit insa modul de stapanire a acestor orase grecesti, impunand conditii mai dure. Astfel, Ionia a fost integrata cu Lydia intr-o singura provincie (satrapie) cu sediul la Sardes, iar in locul unor contributii neregulate se instituie tributuri anuale fixe, ceea ce a starnit mari nemultumir.
Dar nu numai constrangerile economice, ci, mai ales, profundul atasament pentru ideea de libertate, este adevarata cauza a revoltei care cuprinde intreaga Ionie, incepand cu anul 499 i.Hr. Darius isi trimise atunci imensele armate sa inabuse rapid aceasta revolta. Zadarnic s-au adresat ionienii celorlalte polisuri grecesti pentru ajutor armat; singurele cetati care au raspuns pozitiv au fost doar Atena si Eretria. Expeditia navala organizata de acestea in 498 i.Hr. a debarcat trupe in Asia Mica, dar dupa ce au inaintat pana la Sardes (unde au incendiat palatul satrapului persan si templul zeitei Cybele, atenienii si eretrienii au fost nevoiti sa se retraga si sa se reimbarce in mare graba.
Lasati singuri, si incapabili de altfel sa se inteleaga intre ei, ionienii au fost invinsi decisiv in batalia de la Lade (494 i.Hr.). Miletul, cel mai dezvoltat si bogat oras al confederatiei ioniene a fost luat cu asalt si distrus din temelii. Astfel, persii au pus din nou stapanire pe Ionia, asupra careia au instituit un regim de teroare.
Polisurile (orasele-stat) Atena si Eretria, care sprijinisera revolta ioniana esuata impotriva Imperiului Persan intre 499 si 493 i.Hr., devenisera acum tinta prioritara a lui Darius I. Darius era manat atat de dorinta de razbunare, cat si de planul strategic, mai ambitios, de a supune intrega Grecie, pentru a impiedica pe viitor sprijinul cetatilor din Grecia continentala pentru eventualele revolte ale grecilor din Asia Mica.
Pretextul formal al expeditiei persane era razbunarea incendierii templului din Sardes de catre contigentul atenian care participase la expeditia facuta in Asia Mica, pentru a-i ajuta pe conationalii ionieni, in anul 498 i.Hr.
O expeditie preliminara condusa de Mardonius, ginerele lui Darius, in 492 i.Hr., menita sa pregateasca invazia terestra asupra Greciei, recucerise Tracia si fortase Macedonia sa devina regat vasal Persiei. Mardonius fiind insa ranit, a fost obligat sa-si intrerupa marsul spre Atena si sa se retraga in Asia Mica.
Intregul an 491 i.Hr. a fost dedicat pregatirilor militare si diplomatice pentru ofensiva Imperiului persan. Darius a trimis ambasadori in principalele orase-state grecesti cerandu-le sa i se supuna si sa ii ofere „pamant si apa” (gestul simbolic de supunere la persi). Multe dintre ele au primit aceasta propunere, dar Atena si Sparta au refuzat categoric (ba mai mult, Sparta, conform lui Herodot, i-a ucis pe trimisii lui Darius.
Totusi, nici Sparta si nici Atena nu au luat masuri reale pentru a preintampina iminentul atac persan.
In anul 490 i.Hr. imensa armata si flota persana s-a pus in miscare. In fruntea ei se aflau doi comandanti: Artaphernes, nepot al lui Darius, care comanda armata terestra, si Datis, care comanda flota. Armata, dupa ce s-a imbarcat pe corabii in porturile de pe coasta ioniana, a traversat direct Marea Egee in directia insulei Eubeea; in trecere a cucerit insulele Naxos si Delos.
Odata ajunsi pe insula Eubeea, persii au distrus cetatea Carystos, care refuzase sa-si deschida portile in fata lor, apoi au cucerit Eretria, abandonata de aliatii sai atenieni. A fost prima etapa a razbunarii lui Darius pentru interventia Atenei si Eretriei in revolta ioniana: Eretria a fost complet distrusa, iar populatia care a mai scapat cu viata a fost deportata tocmai in interiorul Persiei (la Arderika, in apropiere de capitala Susa).
Flota persana a navigat apoi spre sud, spre coasta peninsulei Attica, pentru a finaliza obiectivul final al campaniei - pedepsirea Atenei. Fostul tiran al Atenei, Hippias, acum exilat, ii insotea pe persi, in calitate de consilier militar. Hippias era fiul lui Pisistrate si spera sa-si restabileasca autoritatea in Atena, contand nu numai pe ajutorul persan, ci si pe complicitatea unora dintre atenieni, care isi aminteau de regimul pisistrazilor ca despre o „varsta de aur” a Atenei.
La sfarsitul lunii august a anului 490 i.Hr., intreaga flota (in jur de 600 de corabii) a ancorat in golful de la Maraton - persii se aflau acum la doar 42 km de Atena.
Principala sursa pentru Razboaiele Greco-Persane, istoricul grec Herodot, supranumit si „parintele Istoriei”, spune ca flota persana era compusa din 600 de trireme. El nu da indicatii exacte referitoare la marimea armatei persane, spunand doar ca „[persii] erau in numar foarte mare”. Alti autori antici, ca poetul Simonides si autorul roman Cornelius Nepos (care a scris intr-o epoca mai tarzie) estimeaza ca persii aveau 200.000 soldati pedestri si 10.000 de calareti. Plutarch si Pausanias dau amandoi, independent, cifra de 300.000 pentru efectivele persane.
Istoricii moderni considera aceste cifre ca fiind exagerate. O abordare credibila pentru estimarea efectivelor porneste de la faptul ca Herodot spune ca la a doua invazie a Greciei (cea incheiata cu bataliile de la Termopile si Salamina) fiecare trirema avea la bord 30 de ostasi complet echipati (pe langa cei 14 sau 15 marinari), deci cele 600 de trireme care acostasera in golful Maraton puteau transporta usor cel putin 18.000 de soldati. Consensul istoricilor situeaza numarul persilor la circa 25.000, plus circa 1.000 calareti. Oricum, efectivele armatei persane erau net superioare, ca numar, celor ateniene.
In fata pericolului care o ameninta, Atena ceruse ajutor Spartei. Spartanii insa, retinuti de scrupule de natura religioasa, nu s-au pus in miscare inainte de a fi luna noua, adica sase zile mai tarziu: cand ei au ajuns la locul bataliei, aceasta se terminase deja. Dintre celelalte polisuri grecesti, numai fidela aliata a Atenei, Plateea, a avut curajul sa trimita un efectiv de circa 1000 de oameni. Herodot nu da informatii concrete referitoare la efectivul armatei ateniene, dar istoricii de mai tarziu considera ca Atena trimisese la Maraton intre noua si zece mii de hopliti. La acestia se mai adauga probabil un anumit numar de soldati usor inarmati si de sclavi (Pausanias sustinea ca la Maraton au luptat pentru prima oara si sclavii, alaturi de oamenii liberi).
nul dintre cei zece strategi ai Atenei (functie electiva anuala) era Miltiades cel Tanar. El era cel care reusise sa influenteze forul suprem de conducere atenian (adunarea poporului) sa hotarasca acceptarea luptei in camp deschis, in locul apararii in spatele zidurilor cetatii. Miltiades cunostea foarte bine tacticile de lupta persane: in calitate de conducator al coloniei ateniene Chersones, el il insotise pe Darius I in timpul celebrei sale expeditii din anul 514 i.Hr. impotriva scitilor de la nord de Dunare. Cu autoritatea pe care i-o conferea experienta sa militara si cunostintele sale despre componenta armatei persane, Miltiades l-a convins pe polemarhul Callimachus (comandantul suprem al armatei ateniene), sa declanseze neintarziat atacul.
Armata persana, aflata cu spatele la mare, era aprovizionata de flota care stationa in golful Maraton. Persii nu au fost alarmati de linistea care domnea in tabara atenienilor si au continuat sa debarce - se considerau avantajati prin superioritatea lor numerica.
Miltiades i-a aranjat pe cei 9000 de atenieni si pe cei 1000 de plateeni in linie de bataie intre inaltimile de la Agriliki si Krotoni, la o bataie de sageata de fortele persane. Spre sfarsitul diminetii, grecii au cantat un imn de multumire adresat zeilor si au inceput sa inainteze spre tabara persana. Profitand si de faptul ca o parte dintre persi erau ocupati cu descarcarea proviziilor de pe corabii si cu actiuni de recunoastere in zona, Miltiades a declansat atacul intr-un mod oarecum atipic pentru acele vremuri: in loc sa inainteze lent, pentru a tine stransa formatia de lupta (falanga), hoplitii au atacat in pas alergator infanteria persana, care era cel putin de doua ori mai numeroasa. La circa 700 de metri de linia inamicului, multimea de barbati a inceput sa strige temutul lor cantec de incurajare si de chemare la lupta: Ελελευ! Ελελευ! („Eleleu! Eleleu!”). Atacul lor parea sa fie un act de sinucidere, mai ales ca atenienii nu aveau nici cavalerie si nici arcasi. Vazand cum inainteaza tot mai repede, comandantii persani si-au asezat trupele. Soldatii cu scuturile lor usoare s-au asezat in fata, iar miile de arcasi s-au asezat in spate. Hoplitii au rezistat insa, datorita scuturilor lor masive, siroaielor de sageti care au intunecat cerul, trase de arcasii persi.
Iata cum descrie Herodot in opera sa Historiai („Istorii”), scrisa cu 50 de ani mai tarziu, desfasurarea bataliei:
Dupa ce atenienii se randuira pentru batalie... s-a dat semnalul. Atenienii pornira in fuga si se napustira asupra barbarilor... Cand persii i-au vazut pe vrajmasi atacandu-i in fuga mare, s-au pregatit sa primeasca atacul, cumpanind numarul neinsemnat al atenienilor si atacul la care pornisera acestia - fara cavalerie si arcasi. Ei au crezut ca i-a cuprins nebunia, inchipuindu-si ca aceasta sminteala a lor ii va pierde cu siguranta. Atenienii insa, cand se inclestara strans cu barbarii, se luptara in chip vrednic de pomenit. Batalia de la Maraton a tinut mult... Dupa ce persii au fost pusi pe fuga, atenienii ii urmarira... pana ce, ajungand la mare, cerura sa li se puna la indemana foc si atacara chiar corabiile acelora.
In prima faza a bataliei, persii inaintasera in partea centrala a frontului (vezi prima harta alaturata), dar la cele doua aripi grecii au reusit sa-i copleseasca, intorcandu-se apoi impotriva dusmanului invingator la centru si zdrobindu-l (o manevra clasica de dubla invaluire - vezi a doua harta). Presiunea deosebit de puternica exercitata de randurile compacte ale hoplitilor greu inarmati a zdrobit si risipit masa lipsita de coeziune a arcasilor si calarimii persane.
Flota persana i-a cules pe invinsi si a ridicat ancora. Pierderile lor erau importante: 6400 de morti, precum si 7 corabii arse de greci spre finalul bataliei.
Pierderile atenienilor au fost surprinzator de mici: Herodot vorbeste despre 192 de morti din randurile atenienilor si 11 dintre aliatii veniti din Plateea. Printre cei cazuti in lupta s-a numarat si polemarhul Callimachus. Ei au fost ingropati intr-un tumul comun care mai domina si astazi campia litorala de la Maraton.
Armata persana fusese infranta, dar flota lor ramasese aproape intacta. Persista inca pericolul unei debarcari chiar la Atena. Pentru a preintampina acest pericol, Miltiades si ceilalti noua strategi ai Atenei (comandantul suprem, polemarhul Callimachus, cazuse in lupta) au hotarat readucerea armatei la Atena. A fost un mars fortat destul de dificil, avand in vedere terenul accidentat si oboseala hoplitilor dupa lupta; totusi trupele au ajuns in timp util pentru a preintampina o incercare de debarcare a persilor la Faleron (langa Atena). Aceasta regrupare in mare viteza a atenienilor inspre cetatea lor a facut ca persii sa renunte la ideea unei noi debarcari; vazand coasta Atticei asa de bine aparata, Datis si Artafernes n-au mai insistat si s-au reintors in Asia Mica, ducand cu ei prada si prizonierii facuti in insulele Ciclade si Eubeea.
In ochii lui Darius aceasta expeditie poate a aparut ca fiind pe jumatate reusita. Desigur, Atena scapase de razbunarea Marelui Rege, dar Eretria, celalalt oras vinovat de a-i fi ajutat pe ionienii rasculati si de incendierea orasului Sardes, a fost aspru pedepsit. Eretrienii inrobiti au fost dusi in inima Persiei, la Arderika, la nord de capitala Susa; cincizeci de ani mai tarziu, atunci cand a trecut Herodot prin aceasta zona, urmasii acestora inca isi mai pastrau limba si obiceiurile. Toate acestea insa nu puteau face uitat esecul debarcarii in Attica. Darius aflase acum ca pentru a cuceri intreaga Grecie, o debarcare sustinuta de flota era insuficienta - era necesara o invazie pe calea terestra. El dorea sa reia la o scara mai mare proiectul de invazie, dar problemele interne ale Imperiului Persan l-au impiedicat (infrangerea de la Maraton a determinat revolta Babilonului si a Egiptului, revolte care s-au prelungit pana dupa moartea lui Darius). De abia dupa ce urmasul sau la tron, Xerxes, a restabilit ordinea in Egipt si in intregul imperiu a fost planuita o noua expeditie in Europa.
Pentru greci insa, batalia de la Maraton a ramas in amintire ca o victorie cu urmari capitale. Temuta armata persana (care paruse pana atunci de neinvins) a fost, pentru prima oara, zdrobita in camp deschis de catre hopliti. La Maraton, a fost salvata nu numai independenta unui popor, ci o intreaga civilizatie. Atenienii s-au salvat pe ei insisi si au salvat, in acelasi timp, Grecia. Plini de o legitima mandrie, atenienii si-au onorat eroii cazuti in lupta, ridicand un tumul inalt pe campia de la Maraton si au oferit un tezaur templului din Delfi, dedicandu-l acelorasi eroi.
In anul urmator, (489 i.Hr.) Miltiades, invingatorul de la Maraton, dupa ce a obtinut bani sub forma de imprumuturi de la cetatenii atenieni, a intreprins pe cont propriu o expeditie impotriva insulei Paros, in scopul de a-i pedepsi pe locuitorii acesteia pentru ajutorul acordat persilor. Expeditia s-a soldat insa cu un esec; adversarii politici ai lui Miltiades au profitat de acest fapt si au cerut condamnarea la moarte a acestuia. In cele din urma, cel care salvase Atena la Maraton a fost condamnat la inchisoare, loc in care a si murit in acelasi an.
Dar consecintele bataliei de la Maraton pot fi urmarite chiar si pana in zilele noastre. Marele arheolog si istoric francez François Chamoux spunea:
A fost oprita incercarea de a impune Greciei nu numai dominatia straina, ci si o filozofie politica, cea a marilor state orientale, unde, sub autoritatea suveranului de drept divin, traiesc nu cetateni, ci supusi, gloata fara nume, in care individul se sufoca. Acesta este destinul pe care luptatorii de la Maraton, maratonomahii, au refuzat sa il accepte pentru ei insisi, pentru fratii si urmasii lor. In fata unei Asii a carei putere si bogatie stiau foarte bine ca se intemeiaza pe supunerea maselor de oameni capriciilor unui monarh absolut ei au aparat cu armele idealul juridic al cetatii formate din oameni liberi.
Cand in lumina proaspata a unei dimineti de inceput de toamna soldatii lui Miltiade, purtand pe brat scutul rotund si balansandu-si sulita lunga, au pornit la atac in pas alergator in directia persilor, a caror masa intunecata se detasa contra luminii pe fundalul valurilor stralucitoare ale marii, ei nu luptau doar pentru ei, ci si pentru o conceptie despre lume ce avea sa devina mai tarziu bunul comun al Europei.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

armata persana grecia polisuri grecesti razboaielor medice
Distribuie:  
Loading...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1823 (s) | 23 queries | Mysql time :0.011359 (s)