News Flash:

Batalia din Marea Filipinelor

24 Noiembrie 2013
2234 Vizualizari | 0 Comentarii
Batalia din Marea Filipinelor (19-20 iunie 1944) a fost o batalie navala decisiva al celui de Al Doilea Razboi Mondial care a eliminat efectiv capacitatea Fortelor Navale Imperiale Japoneze sa mai intreprinda in viitor actiuni de mare anvergura cu portavioane.
Batalia a avut loc in timpul invaziei amfibii al insulelor Mariana in timpul Razboiului din Pacific.
Batalia a fost cea cea de a cincea batalie majora „portavion contra portavion” intre fortele navale japoneze si cele americane, in care erau implicate elemente ale Marinei Militare a SUA, Flota a 5-s a SUA, precum si aeronave cu baza pe nave sau pe uscat ale Marinei Militare Imperiale Japoneze, Flotei Combinate si garnizoanele din insulele apropiate.
Batalia a fost poreclita de americani 'Marea vanatoare de curcani din Mariane's1t aratand pierderile disproportionale dintre pierderile japoneze si cele americane. Fortele americane au suferit pierderi mult mai mici, un pilot de pe portavionul U.S.S. Lexington in timpul bataliei remarcand ca „Este ca pe vremuri, la vanatoare de curcani!” Rezultatul asimetric al bataliei se atribuie in general imbunatatirii pregatirii pilotilor si echipelor de pe avioanele americane, imbunatatirea tacticilor acestora, a tehnologiei americane si proiectarii aeronavelor si navelor cu care masina de razboi japoneza nu putea concura. Acum americanii erau deja familiarizati cu noul concept bazat pe radar si Centrul de Comanda Operativa, concept care la inceput, in bataliile din anul 1942 erau ezitant, apoi s-a dezvoltat, a capatat forma si a devenit eficient ca urmare a experimentarii. Dovada a fost cantitatea mare de foc de antiaeriana care nimerea avioanele japoneze. Autocritica era insa un concept strain societatii japoneze. Un alt beneficiu clar a fost aparitia noilor doctrine si masuri organizatorice care, au reusit sa indeparteze problema canalelor radio suprasolicitate si mesajelor pierdute cu care s-au confruntat americanii in Batalia de la Midway.
Acum flota americana avea la dispozitie suficiente frecvente, antrenament in domeniul comunicatiei, disciplina, experienta si doctrina pentru a mentine o buna coordonare si control in timpul bataliilor. Au fost atat de multe avioane japoneze distruse la sol sau interceptate si distruse cand se transferau de pe o baza pe alta, incat cu toate ca datele americane erau confruntate cu marturiile pilotilor japonezi capturati, nici dupa razboi, in ciuda eforturilor nu se pot determina cu precizie pierderile japoneze. Pana la urma Marina Militara Imperiala Japoneza a pierdut trei portavioane, intre 550 si 645 avioane si sute de piloti
Batalia din Marea Filipinelor a avut loc dupa ce ca americanii au invadat insula Saipan si conducerea japoneza considera ca pot imobiliza flota americana pe langa insula, in timp ce americanii isi protejeaza trupele care debarca si capul de pod. Lupta a fost purtata intre avioanele de pe portavioane ale Flotei a V-a a Marinei Militare a SUA si de avioanele cu baza la sol si de pe Flota Combinata a Marinei Militare Imperiale Japoneze si garnizoana japoneza de pe insula.
In 19 aprilie 1943, amiralul Koga Mineichi i-a succedat lui Isoroku Yamamoto la comanda Flotei Combinate. Sub conducerea lui, Cartierul General al Marinei Imperiale Japoneze spera sa se intoarca la ofensiva japoneza de la inceputul anului 1944; cu toate acestea, acest lucru s-a dovedit in curand imposibil.
Planul de razboi japonez presupunea de la inceput sa provoce pierderi atat de grave si dureroase americanilor, incat publicul american sa solicite negocieri. Progresele tehnologice si materiale americane si uriasa capacitate de productie a industriei americane a facut acest obiectiv din ce in ce mai dificil de realizat.
Pana la sfarsitul anului 1942, fortele navale aliate au depasit cele mai multe dintre avantajele tehnologice ale navelor si avioanelor japoneze pe care acestea le-au avut la inceputul razboiului. In plus, pana la jumatatea anului 1943, productia de masa a navelor si avioanelor actualizate si imbunatatite a inceput sa incline balanta de forte in favoarea aliatilor. Aliatii si-au revizuit metodologiile de instruire pe care le-au adaptat evolutiilor noilor tehnologii, au revizuit in totalitate operatiunile flotei cu dezvoltarea in paralel a Centrului de Informare de Lupta, a doctrinelor, precum si practicile pentru a obtine cat mai mult din posibilitatile oferite de noile mijloace de comunicatii si tehnologii noi de detectare. Capacitatea Japoniei de a tine pasul cu razboiul a fost din ce in ce mai impiedicata de o lipsa grava de piloti calificati si experimentati.
Japonezii inainte de razboi au fost orientati spre formarea unui numar mic de piloti foarte bine instruiti si organizatiile de formare a pilotilor nu au fost pregatiti sa pregateasca piloti in numar suficient ca sa completeze pierderile uriase pe care le presupune un razboi cu adversari redutabili. Pe durata primilor doi ani in care SUA reusea sa echilibreze situatia, tot mai multi dintre pilotii japonezi cei mai instruiti au murit in aceste lupte. Marina Navala Japoneza nu si-a revenit din pierderile suferite in luptele din 1942, cand micul grup de piloti japonezi de portavioane foarte bine instruiti au pierit in Batalia din Marea Coralilor si in Batalia de la Midway. Razboiul, odata cu sporirea activitatii aeronavale americane in zonele insulelor ocupate de japonezi a tras in jos si nivelul pilotilor fortelor aeriene japoneze cu baze terestre ca de exemplu Campania din Guadalcanal sau Campania din Noua Guinee, scotandu-i din lupta prin atacuri nimicitoare. In anii 1943-1944 din punct de vedere japonez problema s-a agravat si mai mult odata ce americanii au inceput sa formeze grupuri de portavioane ce aveau scopul ca prin lovituri aeriene sistematice sa nimiceasca capacitatea de aparare aeriana a insulelor si a bazelor japoneze, astfel ca aviatia cu baza pe aceste insule sa nu mai poata proteja transporturile maritime japoneze. Comandantii japonezi considerau insulele Guam, Tinian si Saipan ca facand parte din inelul interior de aparare aeriana si maritima a avioanelor de vanatoare si bombardament care protejau tara-mama.
Campania americana de "salt peste insule", (adica ocolind un numar de insule ocupate de japonezi fara sa le ocupe) a avut loc mai repede decat se anticipase, cu care au perturbat si au taiat liniile de comunicatii maritime japoneze distrugand sau izoland avanposturile de pe insule, una dupa alta. Pana la sfarsitul anului 1943 inelul de aparare "exterior" al Japoniei au fost strapuns peste tot, flota SUA croindu-si drum prin aceste puncte fortificate, sau pur si simplu ocolindu-le. Tacticienii militari imperiali au calculat ca si insulele Mariane vor fi supuse unor atacuri similare, care, daca vor fi ocupate, insulele-mama japoneze ar ajunge in raza de actiune efectiva a bombardierelor americane. Japonezii si-au revizuit rapid ambitiile ofensive si s-au pregatit de planificarea apararii acelor baze insulare, care credeau ei ca ca ar fi tinte probabile.
Planificarea Marinei Imperiale Japoneze a fost conceput ca un atac japonez asistat de portavioane asupra flotei de invazia americane, cu blocarea protectiei transporturilor si a fortele americane de invazie nou-debarcate. Conceptul de iesire si atac a flotei japoneze era foarte similara cu cea prevazuta de amiralul Yamamoto in Batalia de la Midway. Multi dintre ofiterii care au planificat batalia de la Midway erau inca in Statul Major al Flotei Combinate.
In planurile lor, japonezii porneau de la supozitia, ca lipsa puterii aeriene ofensive de pe portavioane poate fi inlocuita prin implementarea unei puternice forte aeriene cu baza terestra de pe insule. Japonezii au depus eforturi uriase sa construiasca baze cu care sa poata controla liniile de comunicatii maritime din jurul Imperiului Japonez. Planul initial a fost sa atace Flota din Pacific (Pacific Fleet) american, la inceputul anului 1944, cu ocazia lansarii ofensivei americane viitoare.
In martie 1944, flota combinata japoneza a pierdut din nou comandantul, de data aceasta in timpul unui uragan din Pacific. Sub conducerea noului comandant al Flotei Combinate, amiralul Soemu Toyoda, s-a finalizat si adoptat un plan pentru atragerea fortelor americane in capcana, care se indreptau spre insula Saipan, plan numit Planul A-Go.
Etapele initiale
La data de 12 iunie 1944 portavioanele americane au inceput o serie de atacuri aeriene asupra insulelor Mariane, care l-au convins pe amiralul Toyoda, ca SUA se pregatea de o invazie in zona. Aceasta a fost o surpriza pentru japonezi, care se asteptau la atacuri mai la sud, la insulele Caroline sau Palau. Din acest motiv insulele Mariane erau aparate doar de 50 de avioane cu baza terestra. La 13 iunie fortele SUA au inceput operatiunile de bombardament pentru invadarea insulelor Saipan; ca raspuns Toyoda a ordonat un contraatac aero-naval. Partea principala a flotei americane era formata 6 portavioane si cateva cuirasate care urmau sa se intalneasca la vest de insulele Filipine la 16 iunie si sa finalizeze realimentarea cu combustibil a flotei pe 17 iunie. Flota japoneza era comandata de vice-amiralul Jisaburo Ozawa, fiind formata din 5 portavioane mari (Taihō, Shōkaku, Zuikaku, Junyō, si Hiyō), patru portavioane usoare (Ryuho, Chitose, Chiyoda si Zuihō), patru cuirasate (Yamato, Musashi, Kongō, Haruna si Nagato) precum si crucisatoare. distrugatoare si petroliere de suport. Aceasta forta a fost detectata in data de 15 iunie de un submarin american, iar in a doua zi amiralul Raymond Spruance, comandantul Flotei a V-a americane era convins ca se pregateste o lupta majora. In dupa-masa zilei de 18 iunie vice-amiralul Marc Mitscher s-a imbarcat pe nava amiral (portavionul USS Lexington) si cu Grupul Operativ (Task Force) 58 (Grupul Operativ al Portavioanelor Rapide) si s-a indreptat spre teatrul viitoarei lupte. Grupul Operativ 58 era format din cinci grupuri mari:
Grupul Operativ 58.1 condus de contra-amiralul Joseph Clark format din 4 portavioane (USS Hornet, USS Yorktown, USS Belleau Wood si USS Bataan);
Grupul Operativ 58.2 condus de contra-amiralul Alfred Montgomery format din 4 portavioane (USS Bunker Hill, USS Wasp, USS Cabot si Monterey)
Grupul Operativ 58.3 condus de contra-amiralul John W. Reeves format din 4 portavioane (Enterprise, Lexington, San Jacinto si Princeton).
Grupul Operativ 58.4 condus de contra-amiralul William K.Harrill format din 3 portavioane (Essex, Langley si Cowpens).
Grupul Operativ 58.7 condus de vice-amiralul Willis Lee format din 7 cuirasate (Washington, North Carolina, Indiana, Iowa, New Jersey, South Dakota and Alabama).
Portavioanele erau aparate de 8 crucisatoare grele, 13 crucisatoare usoare, 58 distrugatoare si 28 submarine.
Cu putin inainte de miezul noptii amiralul Chester W. Nimitz i-a trimis lui Spruance un mesaj de la Comandamentul Flotei Pacificului, indicand faptul ca nava-amiral japonez se afla la aprox. 560 km la vest - sud-vest de Grupul Operativ 58.
Aceasta descoperire era bazata pe detectie prin radiogonioometrare sau mult mai probabil, pe baza decriptarii mesajelor navelor japoneze.
Mitscher si-a dat seama ca, daca Task Force 58 se deplaseaza spre vest, exista o sanse ca noaptea sa intercepteze fortele lui Ozawa. Prin urmare, el s-a sfatuit cu Lee si l-a intrebat daca Lee este sau nu in favorea unei astfel de intalniri. Comandantul cuirasatului nu a fost entuziasmat de un angajament de noapte cu fortele de suprafata japoneze, in ciuda faptului, ca navele sale erau mai performante ca cele mai multe nave de lupta japoneze, considerand ca echipajele sale nu au fost instruiti in mod corespunzator pentru lupta de noapte.
La scurt timp dupa discutia sa cu Lee, Mitscher a cerut permisiunea de la Spruance sa se indrepte spre vest in timpul noptii pentru a ajunge la ceea ce ar fi o pozitie de lansare ideala pentru un atac aerian nimicitor in zori asupra inamicului.
Spruance a refuzat. De-a lungul perioadei premergatoare luptei, el a fost preocupat de faptul ca japonezii ar putea incerca sa atraga flota sa principala la distanta de zona de aterizare folosind o forta de diversiune, si ar ataca apoi flancul fortei de portavioane aerian american - lovind si scotand din lupta forta de invazie de pe Saipan.
El nu a fost pregatita prin urmare, sa lase Grupul Operativ 58 fie atras spre vest, departe de fortele de amfibii, ca el a fost constient de faptul ca planurile operationale japoneze adesea se bazeaza pe forte de diversiune.
Cu aceasta ocazie, cu toate acestea, nu a existat niciun astfel de aspect in planul japonez, nu a existat niciun truc si nici o forta diversiune.
Actiuni preliminare a bataliei
La ora 05:30 in 19 iunie, grupul operational TF-58 s-a intors spre nord-est si a inceput sa lanseze patrulele sale aeriene. Japonezii lansasera deja de dimineata patrulele de cautare utilizand unele dintre cele 50 de avioane stationate pe insula Guam, iar la ora 05:50, una dintre acestea, un Mitsubishi A6M Zero, a descoperit TF-58. Dupa ce a transmis prin radio reperarea navelor americane sa, el a atacat una dintre distrugatoare si a fost doborat.
Astfel alertat, restul fortelor aeriene de pe Guam au inceput sa se alinieze pentru decolare pentru atac, dar au fost reperate cu radar de catre navele americane, si un grup de F6F Hellcat de pe Belleau Wood au fost trimise in intampinarea lor. Hellcat-urile au ajuns in timp ce avioanele erau inca in curs de lansare. Cateva minute mai tarziu, radarul a sesizat alte semnale, care ulterior s-au dovedit a fi forte suplimentare trimise la nord de pe celelalte insule. A izbucnit o lupta uriasa, 35 din avioane japoneze au fost doborate, iar lupta a fost inca in desfasurare o ora mai tarziu, cand Hellcat-urile au fost rechemate pe portavioanele lor de baza.
Rechemare a fost comandata de mai multe nave din TF-58, deoarece in jurul orei 10:00 sesizarile radarelor la vest, la aprox. 240 km au crescut ca numar. Aceasta a fost prima dintre raidurile de pe portavioanele japoneze, un atac cu 68 de avioane. TF-58 lansat toate avioanele sale, care erau in aer in momentul in care japonezii erau la 110 km.
Cu toate acestea, japonezii au inceput sa se dispuna in formatiuni circulare ca sa se regrupeze pentru atac, pierzand astfel timp. Aceasta intarziere de 10 minute s-a dovedit critica, iar primul grup de Hellcat-uri i-au intalnit inca de la 110 km, la ora 10:36. Lor li s-au alaturat rapid alte grupuri. In cateva minute, 25 de avioane japoneze au fost doborate, cu pierderea unui singur avion american.
Avioanele japoneze care a supravietuit au fost asteptate de alte avioane de vanatoare, si au mai fost doborate inca 16 avioane japoneze. Din restul de avioane ramase, unele au efectuat atacuri asupra distrugatorului USS Yarnall si USS Stockham, dar nu au produs pagube. Trei sau patru bombardiere au patruns prin inelul de crucisatoare al lui Lee, si unul a lovit direct cuirasatul USS South Dakota, provocand numeroase victime, dar nu a reusit sa o scoata din lupta, fiind singurul succes japonez in lupta. Nici unul avioanele lui Ozawa din primul val nu a reusit sa ajunga pana la portavioanele americane.
La 11:07, radarele au detectat un alt atac, mult mai mare. Acest al doilea val a constat din 107 de avioane. Ele au fost interceptate din timp, inca de la 97 km, si cel putin 70 dintre aceste avioane au fost doborate inainte de a ajunge la nave. Sase avioane au atacat grupul de nave al contra-amiralului Montgomery, aproape lovind doua dintre portavioane si cauzand victime pe ambele. Patru din cele sase au fost doborate. Un grup mic de avioane torpiloare au atacat portavionul Enterprise, o torpila explodand in urma (in siajul) navei. Trei alte avioane torpedo au atacat portavionul usor Princeton, dar au fost doborate. In total, 97 de avioane dintre cele 107 care au atacat in cel de-al doilea val au fost distruse.
Cel de-al treilea raid, constand din 47 de avioane se apropia de la nord. Acesta a fost interceptate de 40 de avioane de vanatoare la ora 13:00, la o departare de 80 km de grupul operativ TF-58. Sapte avioane japoneze au fost doborate. Cateva au patruns prin apararea crucisatoarelor si au atacat ineficient portavionul Enterprise. Altii nu au insistat sa atace. Acest raid, prin urmare, a suferit mai putin decat ceilalte, si 40 de avioane au reusit sa se intoarca pe portavioanele lor.
Cel de-al patrulea raid japonez a fost lansat 11:00 - 11:30, dar pilotii au primit incorect pozitia flotei americane si nu au putut s-o localizeze. Apoi s-au rupt grupuri mai mici si s-au intors spre insulele Guam si Rota pentru realimentare. Un grup zburand spre Rota a dat peste grupul de nave al lui Montgomery. Optsprezece avioane japoneze s-au angajat in lupta cu avioanele de vanatoare americane si au fost doborate jumatate dintre ele. Un grup mai mic de noua bombardiere japoneze in picaj au evitat avioanele americane si au atacat portavioanele USS Wasp si USS Bunker Hill, dar nu a reusit sa loveasca navele. Opt dintre aceste avioane au fost doborate in timpul atacului. Grupul mai mare de avioane japoneze a zburat spre Guam si a fost interceptat de 27 Hellcats deasupra aerobazei din Orote in timp ce de aterizau. Treizeci de avioane japoneze din 49 au fost doborate, iar restul au fost avariate complet. La bordul portavionului Lexington dupa lupta, un pilot a fost auzind spunand "La naiba, a fost ca la vanatoarea de curcani pe vremuri!". De atunci, aceasta lupta aeriana dezechilibrata a fost cunoscuta sub numele de Marea Vanatoare de Curcani din Mariane.
Incluzand raidul care a urmat asupra aerobazei Orote, pierderile japoneze au depasit 350 avioane in prima zi de lupta. Pierderile americane au fost usoare, au fost pierdute aproximativ aproximativ treizeci de avioane. Daune navelor americane au fost minime.
Cei mai multi dintre cei care au scapat cu succes de avioanele de vanatoare americane au fost aviatori care au fost veterani al agresiunii japonez cu o vechime de sase luni de la inceputul razboiului din Pacific, campania din Pacificul de sud si supravietuitorii Bataliei de la Midway.
Atacul submarinelor americane
La 08:16 submarinul USS Albacore a reperat grupul de portavioane al lui Ozawa si a inceput atacul asupra celui mai apropiat portavion, care a fost Taiho, cel mai mare si cel mai nou portavion in flota japoneza si nava amiral al viceamiralului Jisaburo Ozawa. Atunci cand Albacore a vrut sa traga, computerul de control al calculatorului s-a defectat si torpilele au fost lansate „cu ochiul liber”.
Taiho tocmai a lansat doar 42 de avioane, ca parte a celui de-al doilea raid. Patru dintre torpilele lui Albacore i-au gresit tinta. Sakio Komatsu, pilotul unuia dintre avioanele lansate recent, a observat una din cele doua torpile care se apropiau de portavion si s-a aruncat cu avionul asupra torpilei, dar torpila a lovit totusi portavionul la tribord, rupand doua rezervoare cu combustibil pentru realimentarea avioanelor. La prima vedere pagubele nu pareau a fi insemnate.
Un alt submarin, USS Cavalla, a fost capabil de a se manevra intr-o pozitie de atac atacand portavionul Shōkaku de 25.675 de tone. Submarinul a tras o salva de sase torpile, dintre care trei au lovit Shōkaku. Grav avariat, portavionul s-a oprit. Mai tarziu o bomba aviatica a produs o explozie uriasa, care a rupt nava in bucati. Portavionul s-a rasturnat, ducand in adancuri 1.263 marinari si aviatori. Au fost 570 supravietuitori, printre care capitanul Hiroshi Matsubara.
Intre timp, portavionul Taiho a cazut victima nepriceperii. Un ofiter neexperimentat incercand sa scoata fumul din portavion cu sistemul de ventilatie dat la maxim, a umplut nava cu vapori explozivi proveniti din rezervoarele lovite de submarin. La 17:32 nava a suferit o serie de explozii catastrofale cauzate de vaporii acumulati, aprinse de un generator electric. Din echipajul de 1751 de oameni, au pierit 1650 de oameni.
Contraatacul american
Grupul operativ TF-58 a navigat spre vest, in timpul noptii pentru a ataca japonezii in zori. Patrulele de cautare au pornit la prima lumina a zilei.
Amiralul Ozawa s-a transferat pe distrugatorul Wakatsuki, dupa ce portavionul Taiho a fost lovit, dar radioul de la bord nu a fost capabil sa trimita numarul necesar de mesaje, asa ca la ora 13:00 s-a transferat pe portavionul Zuikaku. Aici a aflat de rezultatele dezastruoase ale zilei precedente si ca are aproximativ 150 de avioane, care au plecat. Cu toate acestea, el a decis sa continue atacurile, gandindu-se ca pe insulele Guam si Rota sunt inca sute de avioane japoneze si a inceput planificarea noilor raiduri pentru 21 iunie.
Cautarile americane pana la ora 15:40 nu au reusit sa localizeze flota japoneza. Raportul primit a fost atat de deformat, incat Mitscher nu stia nici ceea ce a fost reperat de avioanele de patrulare si nici unde. La 16:05, a primit un raport mai clar si Mitscher a decis sa lanseze un atac de mare anvergura, chiar daca pana la apus mai erau doar 75 de minute si aviatori sai in mod normal, nu aterizau pe portavion pe timp de noapte pentru a evita eventualele pierderi cauzate de accidente in timpul aterizarii. Atacul a fost pornit la ora 18:30.
Ozawa a trimis foarte putine avioane sa intercepteze americanii - nu mai mult de 35 de avioane fata de cele 550 de avioane americane care se apropiau. Focul antiaerian japonez insa a fost foarte intens, dar majoritatea avioanelor au fost capabile sa treaca prin focul antiaerian si sa lanseze atacul.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

batalia marea filipinelor batalie navala contraatacul american
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1736 (s) | 34 queries | Mysql time :0.018078 (s)