News Flash:

Cafenele de altadata. Terasa Oteteleseanu din Bucuresti

29 Octombrie 2013
2267 Vizualizari | 0 Comentarii
Afumatoarea de vorbe“  
Evocand lumea artistilor si relatiile mult mai stranse dintre scriitori in primul deceniu al secolului XX, Tudor Arghezi remarca, prin 1942, ca ceea ce contribuia atunci la pastrarea armoniei dintre corifeii literelor romanesti era „un sentiment de solidaritate mai sincer, care inrudea, in politetea literara, pe confratii din scoli antagoniste, toleranti in atitudinile extreme, unii fata de altii, dar cred ca, in mare masura, si locasul simpatic si larg al cafenelei unde se intalneau“. Socotit el insusi un „stalp al cafenelei“ – incerca sa-l concureze chiar, in aceasta directie, pe Ion Minulescu -, Arghezi facea referire expresa la „Terasa Oteteleseanu“ devenita, timp de cativa ani inainte de primul razboi mondial, „Academia libera a scriitorilor“. Poetul deplangea disparitia ei in favoarea a ceea ce el numea „mausoleul cu cripte suprapuse al marelui palat al telefoanelor“.
Intr-adevar, prin 1930-1931, disparea sub loviturile tarnacoapelor Primariei Bucurestilor ceea ce fusese mai intai vestita casa a familiei Oteteleseanu si apoi „afumatoarea de vorbe“ – Terasa, ocupand, intr-o clasificare aproximativa a etapelor parcurse de boema literara bucuresteana, un binemeritat loc al treilea, dupa alte localuri asemanatoare – Fialkowski si Kübler.
Pentru a ajunge insa la sfarsitul primului deceniu al secolului XX, cand a inceput  functioneze „Academia de la Terasa”, cum mai era supranumit localul, sa zabovim o clipa asupra istoriei spectaculoase, dar si romantice a cladirii in care si-a desfasurat activitatea.
Fosta si noua sotie in aceeasi curte
Casele aflate pe Podul Mogosoaiei, Calea Victoriei de astazi, acolo unde exista acum Teatrul de revista „Constantin Tanase” si Palatul Telefoanelor, au apartinut, pana in anul 1876, vornicului Iancu Oteteleseanu si celei de-a doua sotii a lui, Elena Oteteleseanu, nascuta Filipescu. Se casatorise cu ea in 1861, din dragoste, o iubire venita pentru el cam tarziu si, tocmai de aceea poate, mai cu nabadai. Lucru si mai neobisnuit, impreuna cu cei doi, nu in aceeasi casa, dar in aceeasi curte, continua sa vietuiasca fosta sotie a vornicului, Safta Oteteleseanu, nascuta Campineanu, care, ne spune Gheorghe Crutzescu in a sa lucrare, Podul Mogosoaiei. Povestea unei strazi, „in fiecare zi de la Dumnezeu venea sa-l vaza, vedea de casa lui, de lucrurile lui si il ingrijea daca era bolnav…, caci Safta si cu Elena se impacasera in fata Icoanei Maicii Preciste, la Sarindar, si de atunci au trait in prietenie si intru dragostea lor pentru acelasi barbat“.
„Locul de intalnire cel mai ales din Bucuresti si din toata tara” 
Resedinta Otetelesenilor a ramas in epoca si in memoria posteritatii ca un loc emblematic pentru Capitala celei de-a doua jumatati a secolului XIX. Era „locul de intalnire cel mai ales din Bucuresti si din toata tara” al inaltei noastre societati, renumit prin petrecerile si balurile organizate aici timp de aproape trei decenii. Erau vestite stralucirea, bunul gust, conversatiile interesante si spumoase si, nu in ultimul rand, solicitudinea si bonomia gazdelor. Antrenul era asigurat de muzica orchestrei conduse de vestitul Ludovic Wiest. Reuniunile din saloanele casei Oteteleseanu si-au avut chiar si cronicarul lor fidel, timp de un sfert de veac, in persoana lui Misu Vacarescu-Claymoor.
Toate lucrurile frumoase au un sfarsit 
Dar cum toate lucrurile frumoase au un sfarsit, asa s-a intamplat si cu primitoarea casa Oteteleseanu. Incet-incet s-a stins, odata cu moartea lui Iancu Oteteleseanu, la 8 mai 1876, si apoi cu cea a Elenei Oteteleseanu, survenita la 4 decembrie 1888, dupa ce un timp continuase, de una singura, sa fie o exemplara amfitrioana. Cei doi neavand urmasi, prin testament casa a ramas mostenire lui Ioan Kalinderu, administratorul Domeniilor Coroanei Regale care, la randul sau, a donat-o Academiei Romane. Mobilele, covoarele, goblenurile Otetelesenilor au fost scoase la mezat, vanzandu-se ca painea calda. Din 1889 si pana catre sfarsitul secolului XIX, casa este inchiriata Cercului Regal, devenit apoi Clubul Regal, nu de mult infiintat. Incaperile sunt reamenajate, redistribuite corespunzator nevoilor clubului. Raman intacte sala de bal, biblioteca si biroul fost al lui Iancu Oteteleseanu, salonul galben unde primea Elena Oteteleseanu si sera.
Terasa Otetelesanu - pictura de Camil Ressu
Dupa 1900, casele Oteteleseanu sunt date cu chirie unor restauratori, dintre care primul a fost un anume Mihai Stere (dupa unele surse documentare numele sau real era Mihai Sterescu). Lui ii revine meritul de a fi fost primul antreprenor si creatorul „Terasei Oteteleseanu”, cafeneaua despre care s-a scris si s-a vorbit poate cel mai mult, dat fiind renumele ce i l-a creat prezenta acolo a varfurilor literaturii romane din acea perioada, ca si a multor reprezentanti vestiti ai artelor plastice din tara noastra. Pe unii dintre ei i-a imortalizat pe panza Camil Ressu, in compozitia pe care a intitulat-o sugestiv Academia de la Terasa sau Cafeneaua Oteteleseanu. In tablou apar, asezati la asa-zisa „masa a scriitorilor”, Ion Minulescu, Tudor Arghezi, Corneliu Moldovanu, pictorii Alexandru Szathmari si Iosif Iser, precum si compozitorul Alfonso Castaldi. Insusi Iser i-a surprins in desenele sale pe unii dintre celebrii frecventatori ai Terasei.
Un patron antipatic
Despre antreprenorul Terasei stim extrem de putine lucruri. Descrierea pe care i-o face lui si localului unul dintre cei care frecventau cafeneaua Oteteleseanu, scriitorul Victor Eftimiu, nu este deloc magulitoare. „Bietul Mihai Stere, patronul… era un om destul de antipatic” – ne spune autorul Cocosului negru. Si tot el adauga: „Consumatia si curatenia localului lasau de dorit, iar pianola [instrumentul se afla plasat intr-o incapere vecina salii de consumatie a cafenelei - n. n.] enerva discutiile, exaspera vocile si sporea tristetea localului de culoare castanie, cu mese nude si tarate pe podea”.
Dar ce spatiu ocupa cafeneaua Oteteleseanu? Ne-o precizeaza acelasi Victor Eftimiu: „…Terasa se rezuma in prima sala, pe dreapta. In aceasta incapere, cea mai putin vasta, era casa, doua, trei mese de patru persoane si doua mese mari, una in dosul usii, alta mai in fund, langa usa ce da in sala cu pianola. Avea si canapea de piele“.
Victor Eftimiu isi aminteste cu neplacere de existenta pianolei automate „instalata in incaperea obscura de alaturi si care, pentru zece bani, canta La Arme a lui Castaldi”, ca si de faptul ca femeia care pazea usa „nu iubea tacerea“, drept care facea sa functioneze pianola. Scriitorul marturiseste ca a surprins-o, nu o data, „introducand fatidicul gologan, cand linistea se prelungea, si delectandu-se la sunetele celebrului mars, care a trecut Dunarea cu entuziasm si s-a intors cu holera …“ (referire la participarea Romaniei, in 1913, la al doilea razboi balcanic).
O terasa de succes  
Descrierea cea mai precisa, mai completa si mai sugestiva a atmosferei „Academiei de la Terasa“ apartine insa pictoritei Claudia Millian, obisnuita a Terasei, alaturi de sotul ei, poetul Ion Minulescu. S-o urmam in ambianta cafenelei si a celor prezenti acolo.
Mai romantica, ea adauga spatiului ocupat de „Academia libera a scriitorilor“ – denumirea ii apartine – si „gradina ei pavata cu pietris, populata cu mese de fier si cu chelneri in bluze albe, admiratori ai visatorilor cu lavaliera in vant si cu verva inflacarata“. Tot de la Claudia Millian aflam ca, din fericire, Terasa nu avea orchestra sau altfel de muzica, cum nu avea nici bautura. Doar in serile linistite de vara, din spatele cladirii, unde functiona gradina Teatrului de opereta, razbateau „fasii de melodii plutitoare in aer, care se prelingeau de la teatrul din spate, unde Leonard desfata publicul si mai ales femeile, cu operetele lui Strauss si Kalman“.
In gradina de vara, numita tot Oteteleseanu, isi prezenta spectacolele trupa de opereta condusa de C. A. Grigoriu, el insusi cantaret de opera si opereta.
Cel care dadea savoare si insufletea serile Terasei era Ion Minulescu, tanar, plin de entuziasm, intotdeauna corect imbracat si nedespartindu-se de accesoriile de imbracaminte socotite de el obligatorii – palaria, manusile si bastonul. In jurul lui se aflau, in fiecare seara, tinerii din “grupul nostru“. Iata-l aparand pe cel mai orgolios poet al boemei literare, Alexandru-Theodor-Maria Stamatiad; „expansiv si melancolic in acelasi timp, avea vesnic o carte subsoara, fie ca venea la Terasa, fie ca pleca la Universitate“. La masa asezata mai in fundul localului il vedem „sobru si cu maturitate precoce” pe poetul Corneliu Moldovanu, care „nu-si Iauda scrisul, dar pastra in atitudine o superioritate de profesor“, comportament motivat poate si de pozitia pe care a ocupat-o multa vreme, aceea de presedinte al Societatii Scriitorilor Romani.
In sala de consumatie intra „cel mai distrat om care ne iesise vreodata in cale“, adica poetul neoclasic Dimitrie Nanu, reprezentand „o tovarasie simpatica, prin ciudateniile ei“. Liviu Rebreanu, Emil Garleanu, A. Mandru, Mihail Sorbul, doctorul Costica Nanu, un frate al sau, aflati si ei acolo, ca si Ion Minulescu, isi disputa „prezenta poetului Nanu la masa lor“. De o bunatate nefireasca, Dimitrie Nanu, aparitie inocenta in atmosfera de multe ori diabolica a Terasei, „credea omenirea buna ca in Biblie… plutea in abstract abia simtind duritatea materiei si luciditatea realitatilor”, fapt ce facea ca pe seama lui sa circule tot felul de povesti, adevarate, desi neverosimile.
Ciudata poveste a unui palton
Cea mai teribila, trecuta in anecdotica, este cea a paltonului cumparat poetului de chiar fratele sau, medicul. Obiectul, uitat de Dimitrie Nanu cine stie pe unde, a fost gasit, dar si purtat, de un alt confrate in ale scrisului. Intalnindu-l pe noul „posesor“ al paltonului sau, cu candoarea-i caracteristica, Dimitrie Nanu il felicita pentru alegerea facuta in cumpararea numitului obiect de vestimentatie, fara sa-si dea seama ca, de fapt, acesta ii apartinuse candva.
Iata ca, in cafenea isi fac aparitia poetii Oreste, „sfios ca o fecioara“, George Stratulat, „cu preocupari de colectionar in embrion”, si Eustatiu Maciucescu, „cititor de literatura si iubitor de poezie“, care toata viata a fost casierul Societatii Scriitorilor Romani, renumita prin aceea ca „poseda proprietati fara venituri si membri fara cotizatie”. Desi nu este scriitor, el are „un dar de povestitor avizat“. Persoana cultivata, „contribuia cu prezenta lui la animarea intalnirilor noastre, sfatos la vorba si frumos la chip”.
In grupul artistilor plastici prezenti la Terasa alaturi de scriitori este rumoare. Pictorii Camil Ressu, Iosif Iser, Jean Steriadi, Niculae Darascu, Alexandru Szathmari, Cecilia Cutescu, Francisc Sirato, caricaturistul epocii, Petrescu-Gaina, precum si sculptorii Dimitrie Paciurea, Fritz Storck si Oscar Spathe.
Ardelenii, mai retrasi 
La alta masa, retrasi, ba chiar sfiosi, ii recunoastem pe Ioan Slavici „cuvantatorul sfatos”, pe Octavian Goga, „cantaretul cu ochii albastri ca cerul Carpatilor”, pe Ilarie Chendi, cu “ochii scanteietori de inteligenta si rascoliri“, contrastand cu Emil Isac „cu infatisarea lui placida, cu o cuminte seninatate interioara“, St. O. Iosif, care, impreuna cu Liviu Rebreanu „cu privirea atintita asupra dramei celor urgisiti si umili, blond ca un lan de grau in plin soare” reprezentau si ei “Ardealul ganditor, idealul istoric si infratirea neamului de grai romanesc“.
Cosbuc alungat de un chelner 
Lor li se va alatura, pentru un timp, si George Cosbuc. Acesta, potrivit unei anecdote de larga circulatie, patise rusinea de a fi fost alungat de la Terasa de un chelner care nu-l recunoscuse, pe motiv ca s-a asezat, fara sa aiba dreptul, la „masa scriitorilor“.
Si, ca in fiecare seara, printre scriitorii si artistii plastici veniti la obisnuita intrunire de la Terasa este prezenta si Violeta, „o admiratoare a scrisului“, o fata tanara si frumoasa, „vivandiera a clanului, muza si prietena” care „nu era una din «necredincioasele boeme», fiindca cu statomicie, aparand «visul», ea a ramas credincioasa Terasei”.
Mai sunt prezenti si doi „intelectuali necreatori“, originali, fiecare in felul lui putand intruchipa „tipuri“ de Comedie Umana. Este vorba de Iorgu Metaxa, „avocat fara pasiune“, si de Aurel Bratu – „profesor fara entuziasm, fiindca amandoi, cu un discernamant taios, judecau la rece alcatuirea superficiala a profesiunii lor“.
Sfarsit 
Despartindu-ne de aceasta lume a „Academiei de la Terasa”, disparuta acum, dar atat de bine surprinsa de fina observatoare care a fost Claudia Millian, mai precizam ca existenta Cafenelei Oteteleseanu a fost destul de scurta. Practic, ea a functionat din plin doar trei-patru ani, incepand din 1910 si pana in preajma primului razboi mondial. Activitatea ei „literara“ s-a reluat si dupa 1918, dar mult mai palid si nesemnificativ, poate si pentru ca o parte din cei care au animat-o au pierit pe front, ori in alte circumstante, iar ceilalti si-au deplasat preferintele catre alte cafenele unde a functionat boema literara, precum „Capsa“, „Café de la Paix“, iar mai tarziu, „Corso“.
Ceea ce au inceput sa faca trecerea timpului si uitarea, a fost desavarsit „intr-o primavara grea de tragedii municipale”, cum scrie inspirat Victor Eftimiu, cand a fost daramata casa Oteteleseanu, pastratoare a amintirii atator glorii artistice din urma cu un veac.
sursa: dr. Mioara Ionita, Cafenele de altadata. Terasa Oteteleseanu in Magazin istoric, octombrie 2003, p. 38-41/istoriiregasite
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

tudor arghezi cafeneaua oteteleseanu sfarsit
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1490 (s) | 23 queries | Mysql time :0.012906 (s)