News Flash:

Calamitatile de la sfarsitul Evului Mediu – Ciuma, foametea si razboiul

22 Martie 2013
2815 Vizualizari | 0 Comentarii
Inceputul secolului al XIV-lea constituie pentru Europa debutul unei epoci de calamitati pe care le rezuma celebra rugaciune adresata lui Dumnezeu de umanitatea in suferinta: “Apara-ne, Doamne, de foamete, de ciuma si de razboi!”.
Ciuma si foametea sunt doua flagele strans legate intre ele. Subalimentatia constituie un teren favorabil pentru epidemie, careia ii stimuleaza propagarea; oamenii atinsi de ciuma parasesc muncile campului, producand astfel o reducere a recoltelor, iar acest lucru compromite subzistenta populatiei. Cronologic vorbind, foametea se manifesta prima, poate din cauza modificarilor de clima si a unei umiditati excesive, care duce in tarile de la miazanoapte la o reducere a suprafetelor cultivate cu cereale.

La inceputul secolului al XIV-lea, foametea se manifesta in Germania si cuprinde progresiv restul Europei. Ea isi face aparitia mai intai in Europa de nord (1315), unde face ravagii inainte de a atinge apogeul (1330) in zona occidentala a Mediteranei. Graul ajunge la preturi asa de mari incat cei mai saraci, neputand sa si-l procure, devin primele victime ale crizei alimentare; 10 % din populatia din regiunea Ypres a fost rapusa in primele sase luni ale anului 1316. Zonele portuare unde ajunge graul din regiunile neafectate sau care deja s-au redresat, regiunile traversate de fluviile pe care circula marfurile, sunt mai putin afectate de flagel decat zonele inchise.
“Ciuma neagra”, care se abate asupra Europei incepand din 1347, face ravagii. Vasele genoveze ancorand in Sicilia, venind din Marea Neagra, aduc cu ele ingrozitoarea boala. Aceasta se raspandeste in lunile urmatoare. Italia, apoi regiunea Provence sunt afectate. In 1348, boala ajunge la Paris, in regiunea Manecii si in Tarile de Jos. In 1349 aceasta se abate asupra Germaniei, Austriei, Marii Britanii, tarilor scandinave, tarmurilor Atlanticului si Spaniei. Noi accese se produc incepand din 1360.
Dupa scurte perioade de disparitie, ciuma revine complicandu-se cu epidemii de gripa, de tifos sau de tuse convulsiva. Pana la mijlocul secolului al XV-lea, Europa traieste intr-o amenintare permanenta. Raspandirea bolii se explica si prin lipsa de igiena (locuinte neaerisite, orase in care gunoaiele se aduna pe strazi, atragand sobolanii, agenti de propagare a epidemiei), ca si prin subalimentarea unei insemnate parti a populatiei. Medicina epocii este luata pe nepregatite; inhalatiile sau operatiile chirurgicale superficiale sunt neputincioase in fata bolii. In lipsa remediilor sunt facuti responsabili tapii ispasitori – mai ales evreii - care ar infesta aerul. La Paris sunt condamnati la moarte macelarii, considerati raspunzatori de murdaria de pe strazi, in care se descopera una din cauzele epidemiei.
In lipsa unei evaluari precise, este greu sa se avanseze o cifra exacta a pierderilor datorate foametei si epidemiilor. Se stie totusi ca aceste pierderi sint considerabile: Europa pierde, in decursul unei secol, intre o treime si un sfert din populatia sa, cu diferente destul de clare de la o regiune la alta. Fara indoiala, Franta si Anglia au platit tributul cel mai greu, in timp ce Spania, unde epidemia a izbucnit mai tarziu si a disparut catre 1390, pare oarecum crutata. Timp de aproape un secol, cu scurte perioade de liniste, Europa a fost devastata! Parasind orasele si satele atinse de ciuma, locuitorii acestora raspandesc epidemia. Casele se ruineaza nemaifiind intretinute, cimpurile sunt lasate in paragina din lipsa bratelor de munca care sa le cultive. Adaugandu-se ravagiilor provocate de foamete si ciuma, razboiul umple noi cimitire.


Razboiul

Secolele XIV si XV raman in memoria europenilor drept perioada razboiului de “o suta de ani”. Aceasta expresie figurativa si sugestiva ascunde o lunga serie de lupte confuze si intermitente. Fara indoiala, razboiul nu este o noutate in Evul Mediu european. Dar conflictele frecvente intre seniorii vecini raman limitate in timp, ca si prin efectivele angajate. In schimb, incepand cu secolul al XIV -lea, conflictele pun fata in fata state organizate, dispunand de mijloace incomparabil mai importante. Chiar daca operatiunile militare nu sunt decat lovituri date intr-un singur punct, chiar daca marile batalii sunt rare, chiar daca nu exista nimic care sa semene cu un front permanent, europeanul din secolul XIV sau XV, in satul sau in orasul lui (in care este mai bine protejat, la adapostul zidurilor), traieste in nesiguranta. El cerceteaza ingrijorat cimpia inconjuratoare de unde poate aparea brusc trupa de oameni inarmati care va goli casele, va jefui rezervele, va incendia recoltele sau finul, va ataca locuitorii care nu au putut sa se puna la adapost.
Razboiul de “o suta de ani” dintre Franta si Anglia este cel mai celebru dintre marile conflicte care au facut sa se infrunte suverani mandri de noua lor putere. Acesta nu este totusi singura
manifestare a acestui flagel permanent de la sfarsitul Evului Mediu. Germania, unde se prabuseste puterea imperiala, cade prada ambitiilor printilor care se lupta intre ei pentru a pune mana pe ramasitele puterii regale. Italia este devastata de razboaiele municipale care pun fata in fata orasele si pe seniorii acestora. Certuri dinastice sfasie Scandinavia si peninsula iberica. La est, cavalerii teutoni se bat cu slavii, in nord-est englezii lupta contra scotienilor; in sud, Castilia lupta cu maurii instalati in Spania; in sfarsit, in sud-est ungurii incearca sa opreasca patrunderea turcilor in regiunile dunarene.
Razboiul nu se mai practica in cadrul acelui “service d’ ost” (serviciu militar pe care vasalii il datorau in Evul Mediu suzeranului lor): contingentele pe care acestia le furnizau au devenit insuficiente. Prin infiintarea unei fiscalitati regulate si prin dari exceptionale, regii pot de acum sa intretina trupe care devin permanente: nobili saraci, bastarzi ai marilor familii si aventurieri de tot felul, recruteaza contingente de nenorociti si se fac mercenari in slujba suveranilor. Acesti soldati de meserie dispun de un armament mai eficace decat cel din trecut. Primele piese de artilerie, care fac mai mult zgomot decat daune, apar pe campurile de batalie incepand din secolul al XIV-lea. Mult mai periculoase sunt arme ca arcul galez – de trei ori mai rapid decat arcul genovez -, sulita sau “coutille”. Folosind aceste arme, capitanii englezi sau italieni reintroduc manevra care, in batalii, inlocuieste confuza lupta corp la corp de tip feudal.
Dar aceste armate numeroase, bine echipate, alcatuite din profesionisti, traiesc pe spinarea statului, jefuiesc teritoriul inamic nu numai pentru a lua prada care va mari profitul de pe urma razboiului ci si, in mod deliberat, pentru a slabi adversarul: turme, recolte, sate sunt astfel victimele acestei noi forme de razboi in care nimic nu este crutat. Cu toate acestea, dusmanul nu este singura tinta a razboinicilor. Intre perioadele de lupta, care le aduc partea de profit, suveranul inceteaza adesea sa-si retribuie mercenarii. Acestia cauta atunci compensatii jefuind tara suveranului pentru care sunt angajati sa lupte. Din soldati se transforma in hoti de drumul mare, constituind asa zisele ”Mari companii”, devenind o ceata de soldati care jefuiesc regiunile Ile-de-France sau Lombardia, Alsacia sau Provence. In 1362, aproape de Avignon, bunurile papei sunt jefuite de aceste bande, ale caror hotii nu-i impresioneaza defel pe suveranii care le folosesc. Unii din acesti banditi sunt pedepsiti pentru crimele lor: Aimerigot Marches este decapitat; Bertrand du Guesclin devine conetabil al Frantei, iar Francesco Sforza, care foloseste mica sa armata in interese personale, duce de Milano.
Cum sa se inlature urmarile acestor jafuri care se adauga celor din timpul razboaielor? Efortul taranilor de a se inarma si a opune rezistenta pare zadarnic si, pentru ei, singura sansa de salvare este fuga. Cind sint preocupati sa restabileasca o asa zisa ordine in statele lor, suveranii nu gasesc alta solutie decat sa dirijeze jafurile si hotiile catre tarile vecine. In 1366, du Guesclin este insarcinat de Carol al V-lea sa-i trimita in Spania pe soldatii pradatori care devastau regatul.
Razboiul contribuie deci la agravarea crizei din Europa secolelor XIV si XV. Aceasta mareste inca mai mult mortalitatea exagerata care lipseste Europa de mana de lucru, perturba viata economica si distruge structurile sociale.


sursa:historia.ro

razboiul ciuma europa dumnezeu
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2017 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1783 (s) | 35 queries | Mysql time :0.018909 (s)

loading...