News Flash:

Cariera militara a celebrului ofiter francez Maxime Weygand

25 Februarie 2015
601 Vizualizari | 0 Comentarii
Maxime Weygand (n. 21 ianuarie 1867 – d. 28 ianuarie 1965) a fost un ofiter francez care a indeplinit functii de comanda importante in timpul primei si celei de-a doua conflagratii mondiale.

Weygand a luptat impotriva Germaniei Naziste in timpul invaziei din 1940, dar mai apoi a capitulat si a colaborat cu ocupantii ca parte a Regimului de la Vichy.

El a fost admis la École Spéciale Militaire de Saint-Cyr cu numele de Maxime de Nimal, fiind considerat cadet strain (belgian). Dupa absolvirea scolii militare, a fost repartizat la un regiment de cavalerie. Dupa ce si-a schimbat numele in Weygand si a primit cetatenia franceza, a devenit instructor la École de cavalerie de la Saumur.

In timpul scandalului „Dreyfus”, el a avut una dintre cele mai dure pozitii anti-Dreyfusard din randul camarazilor de regiment, fiind unul dintre sprijinitorii vaduvei lui Hubert-Joseph Henry, dupa ce acesta din urma s-a sinucis cand s-a aflat de falsificarea dovezilor in cazul capitanului de origine evreiasca.

Dupa ce a fost inaintat la gradul de capitan, Weygand a ales sa nu se pregateasca pentru admistera la Haute École de Guerre), pretextand ca dorea sa pastreze legatura cu trupele. Aceasta nu l-a impiedicat mai apoi sa devina instructor la aristocratica École de cavalerie.

Weygand a luptat in prima conflagratie mondiala ca ofiter de stat major. La izbucnirea razboiului, el si-a satisfacut dorinta de „contact cu trupele” petrecand 26 de zile la comanda Regimentului al 5-lea husari. Pe 28 august a fost inaintat la gradul de locotenent-colonel in statul major al generalului Ferdinand Foch. In 1916 a fost inaintat la gradul de general de brigada.

Georges Clemenceau a dorit sa-l numeasca pe Foch (seful Statului Major al Armatei Franceze) ca reprezentant al Frantei in cadrul Supreme War Council (care fusese infiintat pe 7 noiembrie 1917), pentru cresterea influentei franceze asupra hotararilor ce priveau actiunile de pe frontul de vest. Pana la urma, premierul francez a fost convins sa il numeasca in aceasta functie pe Weygand. Clemenceau a acceptat insa organizarea unei armate de rezerva aliata doar daca la comanda acesteia era numit Foch, nu Weygand. Organizarea acestei armate de rezerva a fost insa amanata in timpul discutiilor de la Londra de pe 14-15 martie, comandantii aliati Pétain si Haig nefiind dispusi sa desemneze unitatile componente.

Weygand a fost inaintat la gradul de general de divizie (general-maior) in 1918. El a ramas in statul major al lui Foch si dupa ce acesta din urma a fost numit „Comandant Suprem Aliat” in primavara anului 1918. Weygand a fost omul de incredere al lui Foch in timpul bataliei de pe Marna.

In 1918, Weygand a fost unul dintre negociatorii armistitiunului cu Germania, el fiind cel care citit conditiile imputernicitilor germani la Compiègne.
Situatia disperata in care se afla Franta dupa declansarea invaziei de catre Germania la sfarsitul anului 1940 a dus la schimbarea comandantului suprem francez Maurice Gamelin, un militar neangajat politic, cu Weygand, unul dintre cei mai cunoscuti politicieni de dreapta ai vremii.

Prima masura luata de Weygand dupa ce s-a reintors din Siria, pe 17 mai, a fost cea de anulare a contraofensivei ordonate de Gamelin, prin care acesta din urma urmarea izolarea coloanelor de blindate germane care strapunsesera frontul francez in Ardeni. Weygand a pierdut doua zile extrem de importante, dupa care a adoptat solutia predecesorului sau, singura care era logica din punct de vedere tactic. Ofensiva a fost insa un esec total – in cele 48 de ore trecute, infanteria germana a reusit sa ajunga din urma coloanele de blindate si a consolidat controlul asupra teritoriului cucerit de tancuri.

Weygand a inceput mai apoi organizarea unei linii defensive (care avea sa ii poarte numele), une dintre primele aplicatii ale tacticii „arici” (crearea de pozitii puternic fortificate, capabile sa reziste multa vreme in conditiile in care ar fi fost incercuite). In aceast punct al conflictului, ideea nu putea sa fie sustinuta practic datorita faptului ca majoritatea trupelor aliate erau izolate in Belgia. Weygand avea sa se planga ca fusese chemat la comanda doua saptamani prea tarziu pentru ca sa mai organizeze o aparare eficienta. Dupa o serie de incercari esuate de stavilire a ofensivei inamice, Weygand s-a alaturat celor care au socotit ca singurele solutii pentru Franta erau armistitiul si cooperarea cu ocupantul nazist.

In iunie, Weygand a fost numit de catre Pétain in functia de ministru al apararii pentru o perioada de trei luni (iunie-septembrie 1940), iar mai apoi delegat-general pentru coloniile nord-africane.

Cat timp s-a aflat la post in Africa, el a reusit sa ii convinga pe ofiterii tineri dispusi sa reziste germanilor ca armistitiul este o iesire onorabila dintr-o situatie disperata, care lasa deschisa posibilitatea reluarii luptelor intr-un viitor nedefinit. El a deportat oponentii Regimului de la Vichy in lagare de concentrare din Algeria si Maroc. Au fost deportati, cu acceptul tacit la amiralului Jean-Marie Charles Abrial, gaullisti, francmasoni si evrei. Au fost arestati si comunistii, aceasta in ciuda neparticiparii initiale la rezistenta antifascista, (dupa cum ordonase Moscova la inceputul conflictului), voluntarii straini ai Légion Etrangère, refugiatii straini, care intrasera legal in teritoriile franceze, dar care nu dispuneau de o slujba permanenta, si altii. Weygand a aplicat foarte strict politica rasista a Regimului de la Vichy in ceea ce priveste evreii. El a instituit din proprie initiativa in teritoriile pentru care era responsabil, printr-o simpla „note de service n°343QJ” din 30 septembire 1941, o cota (numerus clausus) de scolarizare pentru elevii evrei. Aceasta masura a fost adoptata de Weygand fara sa aiba ordine directe de la maresalul Philippe Pétain, prin simpla analogie cu legea pentru invatamantul superior.

Weygand si-a castigat reputatia de oponent al colaborarii cu germanii atunci cand a protestat impotriva Protocoalelor de la Paris de pe 28 mai 1941 semnate de François Darlan, intelegeri prin care Puterile Axei primeau dreptul de folosire a bazelor militare franceze din Alep (Siria), Bizerte (Tunisia) si Dakar (Senegal) si care prevedeau o extindere a cooperarii militare cu Axa in cazul unor contramasuri ale Aliatilor.

Cu toate acestea, Weygand a colaborat cu germanii livrand pentru trupele Afrika Korps comandate de Erwin Rommel cam 1.200 de camioane si alte vehicule franceze, piese de artilerie grea si munitie pentru acestea.

Se pare ca Weygand era favorabil unei colaborari discrete cu Germania. Motivul pentru care s-a opus folosirii bazelor franceze de catre germani nu pare sa fi fost pastrarea neutralitatii sau de ajutorarea Aliatilor, ci dorinta de salvare a prestigiului Frantei in zona si pastrarea contorului asupra imperiului sau colonial.

Adolf Hitler a pretins insa o colaborare neconditionata, Fuhrerul facand presiuni asupra guvernului de la Vichy, in noiembrie 1941, pentru demiterea lui Weygand. In noiermbrie 1942, in timpul invaziei aliate din Africa de nord, Weygand a fost arestat de catre germani. A fost internat in Germania si, alaturi de mai multi oficiali francezi, (fostul presedinte Albert Lebrun, fostii prim-ministri Edouard Daladier si Paul Reynaud si generalul Maurice Gamelin) in castelul Itter din Tirolul de Nord pana in mai 1945, cand a castelul a fost capturat de americani.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

maxime weygand ofiter francez conflagratii mondiale weygand ofensiva
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.2294 (s) | 23 queries | Mysql time :0.077502 (s)