News Flash:

Carol I al Romaniei - schita de portret

17 Aprilie 2013
2720 Vizualizari | 0 Comentarii
Newsletter
BZI Live Video Divertisment
Video Monden
Muzica Populara Curs valutar
EUR: 4.6586 RON (-0.0004)
USD: 4.0976 RON (+0.0122)
Horoscop
berbec
taur
gemeni
rac
leu
fecioara
balanta
scorpion
sagetator
capricorn
varsator
pesti
Carol Eitel Frederic Zefirin Ludovic de Hohenzollern, cel care avea sa devina in perioada 1866-1914 conducatorul destinelor natiunii romane, se nascuse la Sigmaringen, la 8/20 aprilie 1839, si era cel de-al doilea fiu al printului Carol Anton si al Josefinei. Familia de Hohenzollern-Sigmaringen era una din cele mai vechi Case domnitoare europene, avind strinse relatii de rudenie cu Casa Regala prusiana, dar si cu familia Bonaparte.
In momentul acceptarii Tronului Romaniei, printul Carol abia implinise 27 de ani. Persoana sa degaja o oarecare mindrie princiara, incintind asistenta cu gesturile si manierele elegante. Fara a beneficia de un regim preferential, a absolvit – cu mentiunea “Bine” – Scoala de cadeti din Münster cu gradul de sublocotenent. Se orienteaza spre Scoala de artilerie si geniu din Berlin, in 1857, fiind avansat locotenent à la suite in Regimentul de artilerie al garzii prusiene. Dovedea o indeminare deosebita, se facuse remarcat mai ales la exercitiile fizice si echitatie. De altfel, generalul Moltke, cu un fler surprinzator, isi exprimase convingerea ca: “Tinarul Print de Hohenzollern va juca un rol in viata si va face sa se vorbeasca de el!”.
Printul impartasea principiile liberalismului, circulind chiar zvonul ca inaintarea in grad era intirziata ca urmare a acestor convingeri, in conditiile in care societatea prusiana era una predominant conservatoare. Cu toate acestea, chiar in timp ce se desfasurau negocierile pentru acceptarea Tronului Romaniei, Carol primise vestea ca fusese avansat la gradul de capitan al Regimentului de dragoni din Berlin. Mediul in care s-a format tinarul print avea sa-si puna amprenta asupra personalitatii sale puternice. Principiile dupa care avea sa se calauzeasca in intreaga sa viata, si pe care le va respecta cu o tenacitate admirabila, au fost cele recomandate de tatal sau: “Pastrarea si intarirea sentimentelor religioase fara ostentatie si forme exterioare, onoarea militara, constiinta de cavaler, de ofiter si de Print, sentimentul raspunderii, intarirea individualitatii”.
Initial, Carol de Hohenzollern nu stia nimic despre tara si poporul asupra carora urma sa domneasca, iar prima sa impresie despre Romania nu va fi prea magulitoare pentru romani. Parasindu-si patria de origine si somptuosul castel de la Sigmaringen, tinarul Carol era surprins de aspectul oriental al Bucurestilor si de asa-numitul Palat domnesc, o cladire cu un singur etaj, cu drapel si garda de onoare. Nu numai ca pavajul din fata resedintei princiare se dovedea “nespus de primitiv”, dar apartamentele domnesti – potrivit propriilor marturisiri – aveau drept priveliste o piata murdara, unde se instalasera citeva familii de tigani si unde “porcii se tavaleau prin noroi”.
Era un spirit metodic si extrem de meticulos. Isi aranja singur arhiva de scrisori, documente si rapoarte diplomatice de la reprezentantii romani in strainatate, cunoscind cu o exactitate matematica locul fiecarui act personal. Se documenta in permanenta in cele mai variate domenii, citea presa interna si cea din strainatate, colectiona carte veche si rara, numeroase manuscrise achizitionate din propriile resurse financiare fiind daruite ulterior Academiei sau Bibliotecii universitare pe care a infiintat-o si care-i purta numele. Castelul de la Peles, construit numai din fondurile furnizate din caseta sa privata, poarta amprenta gustului sau artistic. Considerat de contemporani o adevarata bijuterie arhitectonica, castelul regal din Sinaia era adeseori deschis publicului larg.
O zi din zilele printului
De o disciplina riguroasa, tipic germana, Carol I isi respecta cu strictete programul zilnic. Dimineata prefera plimbarile pe strazile Capitalei in costum civil, insotit doar de aghiotantul sau si, uneori, de o mica escorta princiara. Dupa plimbarea de dimineata, principele se ingrijea singur de corespondenta, pentru ca apoi sa se intretina cu ministrii, fiecare dintre ei prezentindu-se la Suveran, in mod regulat (o data pe saptamina), timp de doua ore. D.A. Sturdza, unul din colaboratorii sai, isi aminteste ca era mereu ocupat si cauta sa se initieze in cele mai variate domenii de activitate. Periodic, inclusiv duminica, dupa un ceremonial pe care el insusi l-a instituit, acorda audiente cu caracter oficial sau privat la Palat intre orele 13,00 si 17,00, cu singura conditie ca respectivele persoane sa se inscrie pe lista aghiotantului de serviciu. A refuzat, nu de putine ori, sa primeasca in audienta persoanele care nu respectau ora fixata sau intirziau nejustificat. Un asemenea tratament avea sa fie administrat si celor mai cunoscute personalitati politice, care se obisnuisera cu proverbiala indolenta orientala si protocolul mai putin rigid, ba chiar aproape inexistent, din vremea domniilor anterioare. De altfel, pe biroul din sala bibliotecii Palatului, acolo unde obisnuia sa primeasca in audienta, se afla o mica pendula care batea la fiecare sfert de ora si care reprezenta semnalul ca timpul acordat respectivei audiente luase sfirsit. Contrariat de lipsa de punctualitate a romanilor, obisnuia sa ofere drept dar de sarbatori sau cu alte ocazii cite un ceasornic. Masa de prinz se servea in sufrageria mare a Palatului, la orele 14,00, fiind prezente, aproape zilnic, cite 12 persoane, de obicei oameni politici si militari. Seara, atunci cind nu era absorbit de reglementarea anumitor probleme de stat, isi ingaduia o scurta plimbare “la sosea” insotit doar de un aghiotant. Alteori, asista la reprezentatiile de teatru, desi nu a facut din aceasta o obisnuinta. Cind se afla la Castelul Peles prefera sa se relaxeze impreuna cu invitatii sai la o partida de biliard.
Facuse o pasiune din studierea istoriei romanilor. Cunostea si vorbea limbile franceza si engleza, asimilind destul de rapid si romana, chiar daca era perceptibil un puternic accent german. La numai un an de la venirea sa a rostit in romaneste discursul de deschidere a sesiunii parlamentare. Nu impartasea excesele latiniste ale profesorului sau de limba romana, August Treboniu Laurian, manifestind in schimb un interes aparte fata de necesitatea perpetuarii vechilor cuvinte romanesti. Dovada ca proiectul pentru alcatuirea unui vast dictionar al limbii romane, Etymologicum Magnum Romaniae, va beneficia de incurajarea si constantul sau sprijin financiar, concretizat intr-o donatie anuala de 6.000 de lei.
Fara prieteni, doar consilieri
De o corectitudine exemplara, foarte exigent cu sine, Carol I a dus o viata aproape austera. Era o fire introvertita, rareori destainuind cuiva gindurile si planurile sale, neavind prieteni intimi, ci numai consilieri. Cooperarea sa deosebit de fructuoasa cu Ion C. Bratianu, socotit drept “unul din oamenii de stat cei mai capabili din Romania”, a stirnit nenumarate acuze din partea adversarilor politici. Desi nu a impartasit intru totul opiniile acestuia, a apelat la fermitatea si staruinta liberalilor, proiectele lor in privinta cailor si ritmului modernizarii dovedindu-se, in acel moment, necesare societatii romanesti. Pe de alta parte, a beneficiat, intr-o perioada extrem de dificila pentru stabilitatea Tronului, de sprijinul neconditionat al conservatorilor si mai ales al moldoveanului Lascar Catargiu, pe care-l aprecia ca fiind un om politic “cu tact si serios”. Este adevarat ca nu si-a format in jurul sau o camarila, marturisindu-si dispretul fata de cei care incercau sa-i cistige favorurile magulindu-l. De fapt, singurul caruia ii impartasea temerile si proiectele personale era tatal sau, Printul Carol Anton, tinind cont intotdeauna de sugestiile lui discrete.
Fireste, Carol I nu a intruchipat perfectiunea, a avut si defecte. Nevoit sa se adapteze din mers la realitatile – nu de putine ori descurajante – din noua sa patrie, sa se familiarizeze cu mentalitatile atit de diferite fata de climatul in care s-a format, a savirsit si greseli, abil speculate de oamenii politici ai vremii pentru a dobindi puterea. A stiut sa nu se coboare pina a acorda importanta insultelor nejustificate, iertindu-i pe cei care au scris si s-au declarat deschis impotriva lui. Nu de putine ori, calomniatorii de ieri se metamorfozau in ferventi partizani ai dinastiei in momentul in care ajungeau la putere, primind anumite posturi ministeriale. Acest lucru dovedeste faptul ca monarhul, in calitate de factor decizional, s-a adaptat la “jocul” si “intrigile bizantine” practicate pe arena vietii politice romanesti. A dat dovada insa de o remarcabila rabdare si stapinire de sine, reusind adeseori sa-i domine pe cei din jurul sau si sa le descopere slabiciunile. Toti cei care l-au cunoscut indeaproape isi amintesc gestul sau de a saluta cu un singur deget la chipiu sau faptul ca obisnuia sa-si intimpine interlocutorii intinzind numai unul sau doua degete, foarte rar mina intreaga. De altfel, in acest din urma caz, gestul reprezenta un semn de apreciere deosebita. In general, era extrem de rezervat in ce priveste exteriorizarea sentimentelor de simpatie fata de o persoana sau alta, atitudine pe care si-a impus-o pina la sfirsitul vietii.
Nu s-a multumit cu rolul de “print de opereta”, socotit incompatibil cu demnitatea numelui de Hohenzollern. Si-a exercitat rolul constitutional de arbitru in disputa dintre grupari sau partide, situindu-se deasupra patimilor politice. Prin alternarea la putere a reusit sa atenueze temperamentul impulsiv al liberalilor, apelind in situatiile critice la moderatia elementelor conservatoare. In egala masura, a demonstrat reale calitati de om de stat, stiind sa manipuleze “efectul de prestigiu”. Prevalindu-se de numele si prestigiul Casei de Hohenzollern, de relatiile de rudenie cu monarhii europeni, si-a asumat un rol esential in coordonarea politicii externe. Eforturile conjugate ale domnitorului si diplomatiei de la Bucuresti au fost subsumate unuia si aceluiasi obiectiv: largirea autonomiei si, apoi, dobindirea independentei. A participat la consacrarea independentei pe cimpul de lupta, in fruntea armatei sale in operatiunile militare de dincolo de Dunare din 1877-1878, suportind cu stoicism in mijlocul ostasilor conditiile aspre ale razboiului.
Sotiei sale, Principesa Elisabeta de Wied – cu care s-a casatorit in toamna anului 1869, nu i-a permis imixtiunea in treburile politice. Din pacate, nu a putut avea mostenitori directi, singura fetita a perechii princiare, Maria, incetind din viata in 1873, la virsta de numai 4 ani, in urma unei imbolnaviri de scarlatina, ceea ce l-a marcat profund. Problema succesiunii la Tron a fost reglementata in 1881 si definitivata in 1889 in favoarea lui Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, nepotul sau de frate.
Adeseori, mai ales spre sfirsitul secolului al XIX-lea, ziarele de nuanta radicala si socialista, precum Lupta, Drepturile omului, Facla, Adevarul s.a., nu ezitau sa ridiculizeze bunele intentii ale monarhului. El era considerat principalul responsabil de functionarea “defectuoasa” a mecanismului puterii, de dificultatile cu care se confrunta societatea romaneasca, fiind denigrat in presa cu numeroase apelative, precum “spionul prusian” sau “omul periculos”. In cele din urma, le-a ignorat si n-a tinut cont de astfel de amenintari. In cei 48 de ani de domnie, Carol I, desi de neam german si descendent din marea familie a Hohenzollern-ilor, s-a identificat cu aspiratiile natiunii in fruntea careia a fost ales.

sursa:foaienationala.ro 
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

carol i istorie conducator casa regala portret
Distribuie:  
Loading...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1681 (s) | 23 queries | Mysql time :0.013191 (s)