News Flash:

Cauzele si originea rascoalei taranesti din 1907

2 Decembrie 2013
6154 Vizualizari | 0 Comentarii
Pentru a intelege rascoala taraneasca din anul 1907 trebuie sa ne referim in primul rand la cauzele ei. Dispute in acest sens au existat in istoriografia de tendinte diferite. Totusi trebuie sa subliniem ca toti istoricii au apreciat ca principala cauza reala a rascoalei situatia existenta in anul 1907 in societatea si economia romaneasca, elementul de baza fiind saracia si mizeria taranului. Aici putem cita o strofa din poezia “Scrisoarea deschisa a unui melc” de A. Mirea (de fapt, pseudonimul comun al poetilor St. O. Iosif si Dimitrie Anghel): “Nu cautati aiurea, nici altora pricina/Ca nu e nici N. Iorga, nici G. Cosbuc de vina/Ci numai saracia, eterna saracie” (citez din memorie). Pentru a-si sustine punctul de vedere, influentat de punctele de vedere sustinute anterior de istoricul Philip Gabriel Eidelberg si de sociologul Daniel Chirot, specialisti occidentali in istoria Romaniei, ale caror studii in limba engleza au atras atentia in anii 70 ai secolului 20, cercetatorul Markus Bauer prezinta in mod rezumativ situatia Romaniei – si in special a taranimii romane – in ultimele decenii ale secolului al 19-lea si la inceputul secolului al 20-lea. El mentioneza caracterul economiei romanesti in perioada respectiva: o economie eminamente agrara, care a suferit ca urmare a intrarii graului american in competitia exportului, precum si a politicii economice protectioniste a Austro-Ungariei asupra carnii produsa in Ungaria. Pe de alta parte, situatia socio-economica interna a Romaniei era problematica, scrie piatza.net
Mai mult de jumatate din terenurile agricole erau in posesiunea marilor mosieri, care preferau sa nu si le administreze singuri, ci sa isi petreaca timpul la orase, preferand alte ocupatii. Proprietarii de mosii preferau sa-si arendeze mosiile. Pe aceasta cale a aparut categoria arendasilor, multi dintre ei evrei (in Moldova), greci si bulgari (in Valahia), dar si romani. Autorul vorbeste si despre concurenta intre arendasi, aratand cazul concurentei intre renumitii Mochi Fischer si Berman Juster in privinta arendarii mosiei printului Mihalache Dimitrie Sturdza, la Flamanzi. Interesant faptul ca autorul subliniaza ca acesti arendasi erau evrei imigrati din Bucovina austriaca si vorbeste despre “trusturi de arendasi”. Termenul ne pare problematic si a fost respins de o parte a istoriografiei. O polemica asupra lui s-a dezvoltat inca in perioada imediat urmatoare rascoalei, intre Nicolae Iorga si Moses Schwarzfeld, ultimul vorbind despre “trusturi Fischeresti” in mod ironic. De fapt nu este vorba despre trusturi oficiale, ci despre aliante familiale. Acesti arendasi erau oameni ambitiosi, dornici atat de castig, cat si de prestigiu si putere, concurenta fiind tocmai intre doua familii evreiesti, cel putin in acest caz. Ei nu erau nici solidari, nici sustinatori ai vietii obstesti evreiesti. Cazul lui Mochi Fischer, care nu s-a dovedit darnic fata de emigrantii evrei saraci plecati pe jos la 1900 (“fussgeyers”) este elocvent in acest sens.
Alt aspect al vietii agrare in Romania la inceputul secolului al 20-lea, subliniat de autor este cel al proprietatii taranesti si al gospodariilor taranesti. Circa 80 la suta din populatia Romaniei se intretinea din gospodarii agricole. Dar mai mult de 60 la suta dintre tarani detineau suprafete de teren agricol mai mici de 5 hectare si mai putin de 5 vite, in timp ce pentru intretinerea unei familii erau necesare intre 5 si 10 hectare de pamant arabil. De aceea, acesti tarani erau nevoiti sa ia in arenda cateva hectare de pamant din mosia locala, prin intelegere cu arendasul mosiei. Plata era facuta in munca pe mosia respectiva, in felul traditional al rentei in munca. Inlocuirea acestei plati cu o plata in bani a fost acceptata de reforma agrara din anul 1864, dar nu a fost pusa in aplicare intotdeauna. Cei care i se opuneau erau atat proprietarii de pamanturi, cat si arendasii, in asociere cu primarii locali: pe aceasta cale ei realizau un castig mai mare decat ar fi realizat pe piata libera. Este sistemul “invoielilor agricole”. Promisiunea arendasului Mochi Fischer de a reduce o parte din renta in munca pe care trebuiau s-o plateasca taranii din satul Flamanzi (din apropiere de Botosani) dupa ce reusise sa obtina arenda acestei mosii inlaturandu-l pe concurentul Berman Iuster, nu a fost pusa in aplicare de el. Aceasta a fost una din cauzele izbucnirii rascoalei, cataliza acestei rabufniri. Cu alte cuvinte, putem adauga – folosind un termen existent in presa timpului si preluat de istoriografia din prima jumatate a asecolului al 20-lea – ca principala cauza a rascoalei rezida in asa-numita “chestiune taraneasca”, principala “chestiune” existenta pe esichierul politic si social romanesc in ultimele decenii ale secolului al 19-lea si in primele decenii ale secolului al 20-lea.
Partidele politice si caile de solutionare a problemei agrare
La inceputul secolului ai 20-lea, principalele partide politice erau cel conservator si cel national-liberal. Ultimul era divizat intre liberalii moldoveni si liberalii munteni. Desi cele doua principate erau unite politic din anul 1859 si administrativ din anul 1862, iar Romania isi proclamase independenta in anul 1877 si devenise regat in anul 1881, interesele continuau sa fie diferite intre proprietarii de pamanturi din cele doua foste principate, devenite regiuni ale aceleiasi tari. Istoricul Markus Bauer nu se refera la acest aspect, dar el nu poate fi trecut cu vederea, datorita diferentelor de dezvoltare si de situatie. Moldova era mai saraca decat Valahia, iar rolul micilor proprietari agricoli era diferit de la o regiune la alta, ceea ce determina diferente de interese.In Moldova existau mosii mari, adevarate latifundii, iar majoritatea arendasilor erau evrei. In Valahia aproape ca nu existau arendasi evrei, ci greci si bulgari, si exista si sistemul micii proprietati agrare. Sistemul “invoielilor agricole” nu era atat de raspandit ca in Moldova, economia locala era mai dezvoltata si aparuse chiar si o clasa de tarani imbogatiti. Autorul se refera la punctele de vedere diferite ale partidului national-liberal si ale partdului conservator.
Partidul National-Liberal sustinea ca sistemul arendarilor de catre arendasi “profesionisti” si cel al “invoielilor agricole” trebuia abolit si inlocuit cu o retea de banci rurale si cooperative satesti care sa acorde credite taranilor pentru a putea lua in posesiune portiuni din mosiile existente, ceea ce ar fi transformat sistemul latifundiar si l-ar fi facut sa cada in desuetudine. Aceasta idee era in cadrul programului economic al aceluiasi partid, care sustinea teza industrializarii, afirmand ca Romania trebuie sa puna accentul pe dezvoltarea industriala si urbana. In anul 1906, Romania era a patra mare producatoare de petrol din lume, ceea ce ii prevedea un viitor in domeniul dezvoltarii industriale atunci cand preturile produselor agricole erau in scadere datorita concurentei externe. De fapt, era punctul de vedere al liberalilor valahi. Vizavi de acest punct de vedere era cel al partidului conservator, care sustinea ca Romania trebuie sa ramana o tara cu economie dominant agrara. Programul economic si social al partidului conservator sustinea ca singura cale de imbogatire a satelor era mentinerea sistemului arendarii mosiilor, dar obligandu-i pe arendasi sa acorde conditii mai bune de subarendare si contracte de munca mai avantajoase taranilor in cadrul “invoielilor agricole”. Astfel, mosierii ar fi i-ar fi putut controla pe tarani ca pe o forta de munca, iar taranii ar fi putut lua in arenda suprafete de teren mai mari.
In cele din urma, taranii ar fi urmat sa inceteze sa munceasca pe mosie pentru bucata de pamant subarendata si ar fi platit arenda in bani, asa cum era prevazut de reforma agrara din anul 1864. Aceasta idee era sustinuta si de unii ideologi si politicieni liberali moldoveni, a caror gandire era influentata de situatia de pe teren din Moldova. In aceasta categorie era Vasile Kogalniceanu, fiul omului politic liberal Mihail Kogalniceanu. Aici trebuie sa mentionam ca istoricul Markus Bauer nu se refera la diferentele ideologice intre liberalii valahi (sau munteni) si liberalii moldoveni. El il mentioneaza pe Vasile Kogalniceanu ca “politician conservator”. Dar, desi sustinea un punct de vedere apropiat cu cel al Partidului Conservator si desi indeplinise unele functii politice si administrative in timpul guvernarii conservatoare, Vasile Kogalniceanu era totusi un liberal moldovean, membru al partidului liberal, lucru care poate fi inteles si din corespondenta lui cu tatal sau in anii 80 ai secolului al 19-lea. Faptul este mentionat si de istoricul Philip Gabriel Eidelberg in lucrarea “The Great Romanian Peasant Revolt of 1907: Origins of a Modern Jacquerie” .
Evreii si rascoala taraneasca din 1907
In studiul sau, istoricul Markus Bauer se refera si la aspectul evreiesc al rascoalei din 1907. Pentru a completa afirmatiile sale, trebuie sa mentionam ca cea de a doua problema care framanta esichierul politic si social romanesc in ultimele decenii ale secolului al 19-lea si primele decenii ale secolului al 20-lea era “chestiunea israelita”. Evreii erau o populatie lipsita de drepturi politice, cu unele exceptii. Congresul de la Berlin obligase Romania sa acorde cetatenia romana oricarui “strain”, indiferent de confesiunea lui religioasa, modificand astfel articolul 7 al Constitutiei din anul 1866, care prevedea ca pot fi incetateniti numai strainii de rit crestin. Dar Romania nu a acordat emanciparea totala a locuitorilor ei evrei, ci numai incetatenirea in bloc a fostilor combatanti in razboiul de independenta si – in rest – numai incetateniri individuale, fiecare dintre ele trebuind sa fie votata ca o lege speciala atat de catre Parlament, cat si de catre Senat (vedeti in acest sens studiul profesorului Carol Iancu, “Evreii din Romania 1866-1919″, carte aparuta recent la Bucuresti in cea de a treia editie, largita si revizuita, cu o bibliografie actualizata). Desigur, se poate incerca o aplicare a tezelor regretatului istoric si sociolog israelian Jacob Katz la situatia din Romania, respectiv trecerea de la societatea pre-neutrala la societatea neutrala, in care rolul apartenetei religioase se diminueaza si ulterior dispare complet in privinta apartenentei civice, in mod treptat (vedeti in acest sens lucrarea sa, “Out of the Ghetto”, aparuta in anul 1973). Nu vrem sa insistam asupra acestui aspect. Mentionam numai eforturile intelectualitatii evreiesti modernizate (“maskilii”) de a realiza integrarea culturala (sau cel putin lingvistica) a evreilor in Romania pentru a justifica primirea emanciparii.
Polemica asupra emanciparii continua, incluzand uneori articole de presa si brosuri violente din partea adversarilor emanciparii si apologetice din partea sustinatorilor ei. Fenomenul respingerii evreilor, existent in fiecare tara in perioada polemicii pentru emancipare, era insotit deja de accente ale antisemitismului modern, printre altele datorita intarzierii dezvoltarii fata de tarile vest-europene si central-europene. In mare parte, evreii din mahalalele oraselor reprezentau o populatie saraca. Desigur, existau si exceptii, evrei bogati, activi in sectoarele economice, printre care in cel al arendasiei. Atacurile impotriva arendasilor evrei erau insotite de atacuri antievreiesti, care vizau intreaga populatie evreiasca. Preoti si invatatori rurali se numarau printre incitatorii taranilor impotriva evreilor; ulterior, unii dintre ei au fost arestati pentru sprijinirea taranilor. Autorul subliniaza ca incitarea pornea de la ideologi nationalisti, precum istoricul Nicolae Iorga, prin intermediul ziarului sau “Neamul Romanesc”, care reflecta un punct de vedere nationalist si romantic asupra rolului taranilor in societatea romaneasca.
Markus Bauer adauga ca “impreuna cu profesorul Alexandru Constantin Cuza de la Universitatea din Iasi, Iorga organiza diferite adunari studentesti la care imigrantii evrei erau blamati in mod frecvent ca fiind principala cauza a problemei”. Totusi, putem raspunde la aceasta afirmatie ca, desi Iorga si Cuza intemeiasera partidul national-democrat, de orientare antisemita, au existat unele diferente de nuante intre ei, care au dus ulterior la parasirea partidului de catre Nicolae Iorga si la schimbarea atitudinii lui fata de evrei. Orientare care a determinat atitudinea lui ulterioara si asasinarea lui de catre legionari, initial discipoli ai lui A.C.Cuza, dar impotriva carora pornise Nicolae Iorga. Autorul afirma ca ulterior Nicolae Iorga a renuntat la antisemitism, lucru adevarat (vedeti in acest sens biografia lui Nicolae Iorga, de Nagy-Talavera), desi – adaugam – a mai existat o exceptie, brosura “Iudaica”, polemica impotriva unor politicieni evrei din Romania interbelica, in care reapar generalizarile. Autorul subliniaza si atitudini ale unor intelectuali care nu manifestau tendinte ultranationaliste, ci tendinte sociale, considerati incitatori la rascoala, precum Vasile Kogalniceanu (se refera la brosura acestuia, “Catre sateni”) si George Cosbuc (se refera la influenta poeziei sale, “Noi vrem pamant”, publicata cu circa 12 ani mai inainte), precum si a unor oameni din administratia publica, precum prefectul judetului Botosani, Ilie Vasescu, acuzat de nepasare atunci cand taranii se pregateau sa atace si au atacat si molestat arendasi evrei. Ulterior, Vasile Kogalniceanu a fost arestat , acuzat de incitare dar niciodata judecat si amnistiat de rege, iar Ilie Vasescu a fost demis de noul guvern liberal la 26 martie 1907. Putem adauga faptul ca studentii incitati, ca si preotii si invatatorii rurali erau ei insisi de origine taraneasca. Autorul subliniaza si rolul micilor grupuri socialiste “care fusesera influentate de revolutionarii din Rusia, care de asemenea s-au aflat la spatele taranilor. Printre ei erau marinari de pe crucisatorul Potemkin, care declansase prima revolutie rusa in 1905 in portul Odesa de la Marea Neagra. Multi dintre ei venisera in Romania dupa infrangerea (revolutiei) si lucrau in industria petrolului sau in ferme agricole”.
Desi influenta evenimentelor din Rusia nu poate fi negata, totusi influenta fostilor marinari de pe crucisatorul Potemkin, refugiati politici straini, in numar relativ mic si care nu erau adaptati situatiei socioculturale din Romania (tara din care puteau fi expulzati oricand) si care nu aveau contacte speciale cu masa taraneasca din aceasta tara de refugiu nu poate fi exagerata si nu pare sa fi fost un factor care sa fi determinat rabufnirea rascoalei. Trebuie sa mentionam insa ca printre tinerii care militau pentru imbunatatirea situatiei taranilor si incurajau actiunile lor protestatare erau si tineri evrei romanizati lingvistic si cultural, de obicei elevi de liceu sau fosti elevi care parasisera scoala si se indreptasera spre o meserie practica, de orientare socialista, de obicei proveniti din patura saraca a oraselor. Desigur, atitudinea lor era diferita de cea a studentilor romani nationalisti, dar nu poate fi trecuta cu vederea. Atitudinea lor nu era – si nu putea fi – antisemita, ci avea numai un caracter social, in conformitate cu principiul ca, in viitor, intr-un regim socialist, se vor sterge diferentele si discrepantele etnice, pastrandu-se numai cele de clasa. Ceea ce mentioneaza autorul, in legatura cu inceputul rascoalei, este ca atacul impotriva arendasilor evrei, care capatase o nuanta antisemita, s-a extins.
Autoritatile nu au luat masurile necesare pentru restabilirea ordinei, iar “hoarde ssic! termen parca neportivit!t de tarani au ocupat orasul evreiesc Podu Iloaiei…pradand si distrugand”. Aici trebuie sa mentionam o carte aparuta in limba romana in Israel, la Ierusalim , in anul 1966, care nu s-a bucurat de suficienta circulatie si care astazi pare sa fie uitata : “Aspectul evreiesc al rascoalei din 1907″ (“O istorie a evreilor romani”, volumul 3), de Israel Bar Avi (Dore Wertenstein), cu o postfata de Eliezer Ilan (Lazar Rosenbaum). Desi autorul a fost documentarist si nu istoric profesionist (spre deosebire de autorul postfatei), materialul documentar din cadrul acestei lucrari este bogat, iar aspectul evreiesc al rascoalei din 1907 nu poate fi inteles fara studierea cartii. De asemenea, mentionam articole documentare ale unor istorici israelieni originari din Romania, precum Theodor Armon, Emanuel Aczel, Paul Vatarescu (in limbile romana si ebraica), precum si monografia obstei evreiesti din Podu Iloaiei, de I. Kara.Ca o concluzie personala asupra aspectului evreiesc al rascoalei din 1907, putem afirma ca ea a fost produsul
celor doua “chestiuni” care framantau esichierul politic romanesc de la inceputul secolului al 20-lea si care se cereau a fi solutionate de urgenta: “chestiunea taraneasca” si “chestiunea israelita”, care s-au ciocnit, prima fiind mult mai grava.
1907, din primavara pana in toamna
Am ales ca subtitlu al prezentarii desfasurarii rascoalei titlul pamfletului scriitorului Ion Luca Caragiale. Aici trebuie sa mentionam ca istoricul Markus Bauer descrie evenimentele din anul 1907 in mod rezumativ, telegrafic, dar suficient pentru a fi intelese. Nu repetam descrierea facuta de el, ci ne limitam sa citam ca inceputul racoalei a fost in satul Flamanzi din judetul Botosani, pe mosia arendata de Mochi Fischer, la 21 februarie 1907. Rascoala s-a extins in mod treptat in toata Moldova in luna martie. Taranii rasculati au atacat conacele arendasilor, dar arendasii nu mai erau acolo: Mochi Fischer, ca si alti arendasi, s-au refugiat in Bucovina austriaca, la Cernauti. Oraselul Podu Iloaiei a fost ocupat de tarani la 14 martie. Dar nu a fost singurul. Taranii s-au rasculat in numeroase sate din Moldova si au patruns in orase si orasele. Desi “armele” lor erau primitive, rurale, administratia locala nu putea face fata, dupa ce initial tratase rascoala cu o oarecare nepasare, considerand ca singurele victime ar fi arendasii evrei, care oricum se refugiasera. Autorul subliniaza ca prefectul de Botosani, Ilie Vasescu afirmase la 17 martie ca pierduse controlul, deoarece nu avea armata la dispozitie. La 20 martie, rascoala s-a extins in Muntenia si Oltenia. Desi prejudecatile nationaliste impotriva “strainilor” predominasera in Moldova, rascoala a devenit mai violenta in sud, respectiv in Valahia, decat in nord, “amenintand insasi existenta statului”, afirma istoricul Markus Bauer. Este vorba de judetele Vlasca, Teleorman si Dolj. Arendasii greci si bulgari au trecut Dunarea, refugiindu-se. La 24 martie, cateva mii de tarani erau in drum spre Bucuresti. Ei stiau ca vor fi sustinuti de studenti, care sprijineau cererile lor atat in capitala, cat si in alte orase. La marginea Bucurestilor a avut loc o adevarata batalie intre taranii rasculati si armata. In cele din urma, armata a biruit, cu pretul a circa 800 de tarani ucisi sau raniti. Guvernul conservator, condus de primul ministru George Cantacuzino, nu a mai putut face fata situatiei si a demisionat.
La 25 martie, partidul liberal, condus de printul Dimitrie Sturdza, a fost chemat sa formeze guvernul. Ca ministru de razboi a fost numit generalul Averescu, decis sa innabuse rascoala. In acest scop a fost pusa la dispozitia lui o forta armata de 120.000 soldati. Pentru a se evita cazuri de fraternizare cu taranii rasculati au fost introduse pedepse militare deosebit de grave soldatilor care ar fi indraznit sa nu execute ordinele, inclusiv ordinul de a trage. Represalii au avut loc in diferite orase in care au patruns taranii rasculati. La Galati s-a remarcat sublocotenentul Ion Antonescu, vinovat de impuscarea a 12 tarani rasculati. In anul 1907 el era un tanar ofiter incepator, in anii 1940-1944 maresal, dictatorul Romaniei (fapt subliniat de istoricul Markus Bauer). Peste tot morti, raniti, operari de arestari. Au urmat procese dupa innabusirea rascoalei, fiind inaintate acte de acuzare impotriva unor preoti, invatatori si tarani, precum si a “altor colaboratori prezumptivi”. Ulterior, arestatii au fost eliberati printr-un decret de amnistiere emis de regele Carol I.
Istoricul Markus Bauer pune problema numarului mortilor, mentionand ca cifra oficiala era de 419 persoane, dar este prea mica, iar cifra neoficiala, vehiculata de presa si unanim acceptata, de circa 10.000 tarani, nu a fost dovedita niciodata ca fiind reala. Aici putem adauga ca cifra de 10.000 tarani ucisi pare sa fi fost afirmata de ziaristul N. D. Cocea. Intr-o publicatie contemporana – citez din memorie, desi sunt adversarul scrierii istoriei “dupa ureche” – a aparut un articol (reprodus in anul 1957 in volumul “1907 – documente literare” publicat la Bucuresti in seria “Biblioteca pentru toti”), in care era mentionata cifra de 10.000 victime si se nota ca “l-am intrecut pe Tamerlan, l-am intrecut pe Attila si am facut de rusine pe consulii romani care au infrant rascoala lui Spartacus”. Putem afirma ca numarul victimelor este oricum mult mai mare de 419 persoane, desigur de ordinul miilor, desi poate nu al cifrei de 10.000. Asemenea observatii am vazut recent intr-un studiu de istoricul roman, doamna Zoe Petre, acum cativa ani.
Oricum, putem sa ne gandim ca este vorba de un inceput al secolului 20, secolul in care viata omului si-a pierdut valoarea in ochii unor lideri politici, cand razboaiele mondiale, genocidul, Holocaustul, Gulagul, represaliile, lichidarile politice, armamentul atomic, chimic si bactereologic, mijloacele de distrugere in masa au devenit elemente la ordinea zilei, iar moartea a devenit o simpla statistica relativa. “Nefericitul meu secol blestemat”, dupa cum l-a numit scriitorul Marius Mircu in titlul unei carti a lui.
Testamentul literar si cultural al rascoalei din 1907
In studiul publicat, istoricul Markus Bauer se refera si la “testamentul cultural” al rascoalei. Printre altele, el se refrea la romanul “Rascoala” de Liviu Rebreanu, publicat in anul 1932, devenit clasic, la pamfletul lui Ion Luca Caragiale “1907, din primavara pana in toamna”, la brosura “Pentru ce s-au rasculat taranii” de Radu Rosetti, la articolul lui Nicolae Iorga “Dumnezeu sa-i ierte”, la studiul sociologic “Neoiobagia” de Constantin Dobrogeanu-Gherea. Desigur, este vorba despre diferite tendinte socioculturale si literare. Apropo, afirmatia ca Dobrogeanu-Gherea ar fi fost un social-democrat basarabean nu este reala: el era evreu din Rusia, refugiat in Romania si convertit la crestinism. Markus Bauer se refera si la prezentarea rascoalei din 1907 in pictura, mentionand lucrari ale pictorilor Octav Bancila, Iosif Iser, Stefan Luchian, Aurel Jiquidi, Nicolae Mantu. Unele dintre lucrarile lor, precum “1907″ de Octav Bancila, “La impartitul porumbului” de Stefan Luchian (de fapt tablou anterior rascoalei, din anul 1905), “Reprimarea rascoalei” de Nicolae Mantu sunt reproduse in articol, impreuna cu unele fotografii publicate in revista ”Illustrated London News”. Desigur, se pune intrebarea in ce masura aceste fotografii reflecta realitatea asa cum era intr-adevar. Cu aceeasi ocazie, istoricul Markus Bauer mentioneaza pe scurt modul in care rascoala din 1907 a fost prezentata de istoriografia comunista. Dupa parerea lui, scopul istoriografiei comuniste a fost de a prezenta asa-numita “alianta intre clasa muncitoare si taranimea muncitoare”, accentuandu-se pe eliberarea taranilor arestati aflati intr-un tren, de catre muncitorii ceferisti din Pascani. Aici putem adauga faptul ca istoriografia comunista romaneasca a repins categoric aspectul antisemit si evreiesc al rascoalei, preferand fie sa il treaca sub tacere (cazul lucrarilor aparute la comemorarea a 50 de ani de la rascoala, printre care “1907- documente literare”, precum si anterior, in cazul “Istoriei Romaniei” de Mihail Roller) sau sa il combata totalmente (cazul volumului “1907″ aparut la 60 de ani de la rascoala, precum si al unei lucrari de Augustin Deak). Poate ca diferenta de prezentare provine de la diferenta de orientare generala, intre comunismul stalinist din deceniul obsedant si comunismul national de la inceputul perioadei ceausiste. Totusi, mentionam ca influenta rascoalei din 1907 in literatura si cultura s-a manifestat si in perioada comunista, bineinteles ca uneori in mod artificial, directionat “de sus”. Dar acest lucru nu poate fi neglijat. Un exemplu in acest sens este volumul de poezii “1907″ de Tudor Arghezi, care desi a fost controversat, valoarea literara a unor poezii nu poate fi negata, desi altele sunt problematice. Alt exemplu este suita muzicala “1907″ de Radu Lupu, care a incetat de a fi interpretata in Romania dupa ce compozitorul si pianistul Radu Lupu a plecat din Romania comunista. De asemenea, trebuie sa mentionam reeditarea trilogiei despre rascoala din 1907 de Cezar Petrescu (desi orientarea autorului era nationalista si chiar antisemita in prezentarea rascoalei), precum si republicarea – in anul 1970 – a romanului “Domnisoara Cristina” de Mircea Eliade, in care rascoala este prezentata altfel, reunind memoria istorica si interpretarea mistico-cabalistica.
Articolul istoricului Markus Bauer despre rascoala taraneasca din 1907 este binevenit, important pentru cunosterea acestui eveniment istoric. Poate ca ar fi necesar sa fie publicat si in limba romana, deorece noua generatie a pierdut legatura cu un eveniment istoric petrecut in urma cu peste 100 de ani. Mai ales pentru ca acest studiu ofera prezentarea telegrafica, dar teoretica si analitica a evenimentului, dintr-un punct de vedere occidental, chiar daca sunt necesare unele retusuri asupra unor chestiuni de detaliu.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

rascoala taraneasca 1907 mirea iorga
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1837 (s) | 23 queries | Mysql time :0.012764 (s)