News Flash:

Material realizat de acad. Florin Constantiniu

Cazul Alexandru Sturdza

22 Ianuarie 2014
1712 Vizualizari | 0 Comentarii
In realitate, politica lui Bratianu din 1914-1916 a avut drept consecinta pierderea Olteniei, Munteniei si Dobrogei, urmata de incheierea inrobitoarei paci de la Bucuresti (1918), iar Romania Mare s-a nascut din caderea tarismului in Rusia, care ne-a adus Basarabia, si din destramarea monarhiei austro-ungare, care ne-a adus Bucovina, Transilvania si Banatul.
Cum toate marile sinteze – si, repetam, o istorie a participarii Romaniei la primul razboi mondial este de asteptat – sunt pregatite prin ceea ce francezii numesc travaux d’approche, un inceput s-a facut printr-un sir de editii de izvoare (memorii ale personalitatilor din epoca) si de contributii punctuale. Cea mai recenta este Radiografia unei tradari. Cazul colonelului Sturdza, autorii volumului fiind Petre Otu si Maria Georgescu (Bucuresti, Ed. Militara, 2011, 379 p.). Numele autorilor reprezinta o garantie de seriozitate: colonelul (r.) Petre Otu este cel mai bun istoric militar la ora actuala, iar Maria Georgescu a publicat contributii documentare si interpretative privind anii primului razboi mondial, asadar, doi cunoscatori perfecti ai epocii, in care se plaseaza cazul Alexandru Sturdza.
Astazi, numai un cerc restrans de specialisti mai stie cine a fost „tradatorul” Sturdza, omul, care, in 1917, „a trecut la nemti”. Pe vremea cand eu insumi eram copil (anii ‘30-’40), inca se mai vorbea despre el, mai ales in mediul militar, dar, totdeauna in termeni critici, chiar duri.

Vezi si Nascut pentru a fi tradat - Ion Antonescu - FOTO
Alexandru Sturdza
(1869-1939) a fost fiul omului politic, Dimitrie A. Sturdza, sef al Partidului National-Liberal si, in mai multe randuri, ministru si prim-ministru. Facuse, timp de 12 ani, studii militare in Germania, tara de care se atasase puternic. Gestul sau – tradarea! – nu a fost determinat de considerente sentimentale, ci politice.
Experienta dobandita de Romania, in timpul razboiului din 1877-1878, cand Rusia si-a incalcat propria semnatura, de pe Conventia romano-rusa din 4/16 aprilie 1877,  reanexand sudul Basarabiei si a tratat, la inceput, dispretuitor, apoi, amenintator, Romania, a generat o adevarata criza in relatiile dintre Bucuresti si Sankt Petersburg. Relatiile dintre cele doua tari erau patrunse de un climat de teama: teama unui stat mic, precum Romania, fata de un vecin puternic, animat de intentii expansioniste. In cautarea unei garantii de securitate, Romania s-a indreptat spre Germania, care, dupa unificare si dupa victoria din razboiul cu Franta (1870-1871) aparea ca marea putere militara a continentului. Bismarck era de acord sa incheie o alianta cu Romania, dar cu conditia ca la ea sa participe si Austro-Ungaria (drumul spre Berlin trece prin Viena, spusese cancelarul de fier). Asa s-a ajuns la tratatul din 18/30 octombrie 1883 (la care s-a alaturat Italia, in 1888), o alianta secreta, destinata sa ofere Romaniei un scut impotriva Rusiei, dar si o „alianta impotriva firii”, tinand seama de politica de discriminare nationala si deznationalizare, a carei victime erau romanii din Transilvania.
Cand, in 1914, a izbucnit primul razboi mondial, in societatea romaneasca, dar, indeosebi, in lumea politica, existau doua orientari: mai intai, majoritari, cei care doreau desavarsirea unitatii nationale, prin alaturarea Romaniei la Puterile Antantei (Franta, Anglia, Rusia) pentru a elibera pe romanii din Transilvania, Banat si Bucovina; apoi, cei preocupati de securitatea nationala, care considerau ca orice intarire a Rusiei constituie o primejdie pentru Romania. Petre P. Carp era exponentul cel mai ferm al acestei orientari. I se alatura Constantin Stere, basarabean de obarsie, care avertiza asupra primejdiei rusificarii romanilor dintre Prut si Nistru. Romanii din Transilvania – spunea el – au stat o mie de ani sub unguri, dar au ramas romani, in timp ce basarabenii, dupa o suta de ani de stapanire ruseasca isi pierd fiinta etnica.
Curentul unionist, ai carui exponenti erau Ion I.C. Bratianu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Nicolae Iorga, a cuprins cea mai mare parte a societatii romanesti, incat intrarea in razboi a Romaniei alaturi de Puterile Centrale – aliatii din 1883 – a devenit imposibila. Carol I a vrut sa abdice, dar a murit curand (a circulat zvonul ca s-a sinucis!).
Alexandru Sturdza apartinea taberei care vedea in Rusia inamicul cel mare al Romaniei. Contributia la aceasta perceptie, desigur, si atmosfera de familie. Tatal sau, Dimitre A. Sturdza, semnase, ca ministru al Afacerilor Straine, tratatul din 1883; Petre P. Carp era socrul lui. Traind intr-o atmosfera rusofoba, Alexandru Sturdza nu vedea cu simpatie pe aliatii rusi.
Se adaugau un sir de nemultumiri, generate de proastele relatii cu Ion I.C. Bratianu, insatisfactii provocate de situatia din armata, pe care el – scolit in Germania – nu le putea tolera, greselile incredibile si haosul din primele luni de razboi. Jurnalul sau personal din 1916, reprodus in anexa cartii, este de interes capital pentru reconstituirea starii de spirit a colonelului Alexandru Sturdza, care a determinat trecerea sa la inamic, in seara zilei de 23 ianuarie / 5 februarie 1917.
Sugestive pentru geneza deciziei de a se alatura germanilor sunt insemnarile sale din ziua de 14/27 octombrie 1916, adica la doua luni de la intrarea Romaniei in razboi: „Doua luni de la tragica Duminica. Care este rezultatul muncii cheltuite, a 10-15 % a armatei pierdute, a unui material numeros de tunuri (cam 150), de chesoane si de alte lucruri grele de inlocuit, si care este situatiunea morala? Armata Romana, in defensiva, de-a lungul Carpatilor, Armata Rusa, gata a ocupa Romania ca baza de operatiuni spre a merge spre  Armata Bulgara si Constantinopol, ofiteri straini care ne tuteleaza, Turtucaia, Silistra, Constanta pierduta; mandria nationala, redusa, fiindca abdicam de la ideea independentei si atarnam mai mult decat oricand – chiar sub turci – de altii. Aliatii, in special rusii, ne-au impus vointa. «Idealul national» a disparut…” (p. 231-232). Observatii valabile, deopotriva, pentru politicianul nostru de ieri, de azi si – cu siguranta – de maine!
Alexandru Sturdza credea ca trecerea lui la germani va crea un puternic curent favorabil Puterilor Centrale. Acest curent trebuia asociat cu o actiune militara condusa de el, in fruntea unei armate alcatuita din prizonierii romani, care i s-ar fi alaturat; el ar fi inceput, in aceste conditii, lupta impotriva rusilor, evident, alaturi de Puterile Centrale. Toate aceste planuri s-au dovedit simple inchipuiri si au esuat. Clasa politica a Romaniei, care ar fi meritat a fi izgonita pentru neglijenta cu care a pregatit intrarea in razboi, a beneficiat de forta idealului national, devenit factorul de mobilizare si coeziune a societatii romanesti. Cadrul international avea sa aduca Romaniei, asa cum am aratat, desavarsirea unitatii nationale. In aceste conditii, ne putem intreba daca Alexandru Sturdza a fost, cu adevarat, un tradator? A trecut, intr-adevar, la inamic in timpul razboiului, dar gestul lui a fost un protest, o condamnare, o incercare de remediere a unei situatii care, atunci, la inceputul lui 1917, parea sa compromita viitorul tarii sale.
Excelenta carte a lui Petre Otu si Maria Georgescu ne invita la o regandire a acestui caz.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

politica olteniei munteniei dobrogei bucuresti romania mare rusia
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1733 (s) | 23 queries | Mysql time :0.018561 (s)