News Flash:

Ce studiau otomanii

15 Octombrie 2013
3367 Vizualizari | 0 Comentarii
In secolul al XIII-lea limba turca nu devenise inca limba oficiala, grosul izvoarelor scrise in aceasta epoca folosind persana. Limba araba mai avea pana sa-si puna amprenta. In ceea ce priveste institutiile de invatamant si cele stiintifice, in Egipt, Siria, Iran si Asia Centrala se remarca o superioritate comparativ cu cele existente in Asia Mica.
De exemplu, socrul lui Osman, fondatorul statului otoman, si-a facut studiile la Cairo, la fel si alte personalitati importante ale statului. Dar odata cu cucerirea Egiptului si Yemenului, precum si a Constantinopolului, situatia se schimba. Istanbul va deveni centrul cultural al lumii islamice, locul unde se aduna numerosi savanti veniti din lumea araba si persana, care influenteaza decisiv aristocratia turca. Pe de alta parte au existat si voci care s-au pronuntat pentru mentinerea caracterului popular al limbii si culturii nationale, fara sa fie alterat de caracterul rigid si uneori pompos al creatiei literare arabe.
Cum era organizat invatamantul in Imperiul Otoman? Acesta cuprindea scoli primare si seminarii. Scolile se gaseau de obicei in apropiere de moschei. Aici se studiau alfabetul, aritmetica si Coranul. Numarul lor nu se stie exact, dar Evliya Celebi mentioneaza la inceputul secolului al XVII-lea nu mai putin de 1993 de scoli. Acestea nu erau localizate numai in marile orase sau resedintele de vilayete, ci si in multe sate turcesti, sper deosebire de situatia din Occident. Institutiile in cauza imparteau anual copiilor orfani imbracaminte si incaltaminte. Medresele (scolile medii) au fost construite prima data in vremea lui Orhan. Numarul lor creste apoi constant, seminarul Darulhadis din Adrianopol ajungand in secolul al XV-lea sa fie cea mai mare scoala din tarile musulmane, potrivit historia.ro.
Dupa ce a fost cucerit Constantinopolul, 8 biserici au fost prefacute in medrese, iar alte 8 au fost ridicate in nordul si sudul moscheii lui Mehmet al II-lea, primind denumirea de ”curti”. Pentru a putea intra intr-o astfel de scoala trebuiau absolvite cursurile unui seminar de grad inferior, numit Musla-i sahn sau tetimme, avand nivel de liceu. Marele vizir Mahmud-pasa a reorganizat sistemul de invatamant, stabilind trei grade de scoli: scoli elementare de cultura musulmana, scoli de grad mediu si scoli superioare. In seminariile superioare studentii se specializau in teologie, drept si literatura. Se predau: araba, persana, interpretarea Coranului, dreptul canonic, gramatica, sintaxa, logica. In timpul lui Soliman Magnificul au fost infiintate seminarii superioare de matematica, stiintele naturii  si medicina. Cladirile au fost ridicate in perioada 1550-1556 in preajma moscheii Suleymanie din Istanbul.
Scolarii, dupa ce absolveau cursurile elementare, se puteau inscrie la seminariile de curs inferior. Daca le absolveau si ope acestea puteau trace la nivelul de facultate, dar numai teologie, drept si literatura. Pentru a studia stiintele reale trebuiau mai intai sa urmeze cursurile unui seminar specific care ii pregatea pentru viitoarea specialitate. Absolventii seminariilor superioare capatau titlul de stagiar (mulazim) si erau repartizati in functie fie de profesor, fie de judecator. Numele tuturor absolventilor erau pastrate in Kazasker, forul cel mai inalt de cultura care dirija practic intreaga activitate intelectuala din imperiu. Gradul intelectual cel mai inalt era acela de profesor la seminariile superioare.
In timpul lui Mahmud al II-lea (1808-1839) se acorda invatamantului o importanta deosebita. Se pastreaza seminariile, in pofida conservatorismului lor, dar se creeaza si scoli noi, mai potrivite necesitatilor statului. Sultanul, adept la enciclopedismului, proclama obligativitatea invatamantului elementar. Problema consta in fpatul ca in firman se facea referire doar la disciplinele religioase, precum si la scris i citit. In plus, doar in Istanbul exista invatamant primar obligatoriu, unde iau nastere gimnaziile (rustie). In secolul al XVIII-lea se infiinteaza scoala superioara de ingineri, in 1827 scoala de medicina, in 1834 scoala de razboi, iar in 1839 scolile economice si agricole. Dar nici scolile noi nu au putut fi scoase in afara influentei religioase. La inceputul secolului al XX-lea s-a inteles totusi ca medresele nu erau capabile sa satisfaca nevoile societatii turce care dorea modernizarea. Astfel, statul a decis adoptarea unui sistem de invatamant orientat dupa modelul european. Si in invatamantul patronat de stat se acorda atentie insa disciplinelor religioase, cultura medievala pastrandu-si o buna parte din influenta.
In 1926 se adopta sistemul juridic laic, impunandu-se totodata necesitatea laicizarii invatamantului si culturii. Mustafa Kemal se gandea la o reforma inca din primele zile ale razboiului de independenta, pentru ca dezvoltarea natiunii si intrarea sa in randul civilizatiei moderne depindea in mare masura de calitatea educatiei. Era imperios sa se renunte la metodele invechite ramase din perioada osmana, dar si sa se pastreze particularitatile culturii turce. Adunarea nationala decide la 3 martie 1924 desfiintarea medreselor, odata cu desfiintarea califatului. Incepe procesul de laicizare a sistemului de invatamant. In acest scop se infiinteaza scoli profesionale, iar in 1933 Scoala Superioara de la Istanbul devine Universitate. In Ankara se infiinteaza facultatea de filologie, istorie si geografie, baza viitoarei Universitati. Dupa moartea lui Atatürk se pune in practica si mai vechea dorinta a acestuia de a se infiinta o universitate intr-unul din orasele Anatoliei Centrale, mai exact la Erzurum. Modernizarea continua odata cu adoptarea alfabetului latin la 3 noiembrie 1928.
Sa urmarim acum cateva dintre ariile de interes ale otomanilor, cele care i-au facut cunoscuti in lume. Turcii se preocupau in mod deosebit de medicina, mai ales dupa cucerirea Constantinopolului, care a inlesnit contactul cu oameni de stiinta din alte tari musulmane. A ramas in istorie pentru cercetarile sale privind tratamentele interne si externe medicul Sabunoglu Serefeddin (secolul al XV-lea), dar alaturi de el mai apar si alte nume precum Ahmedi, Altunizade, Haci Hekim din Amasya sau Perviz Abdullah. In secolul al XVIII-lea numarul lucrarilor stiintifice incepe sa creasca simtitor, poate si datorita fluxului de medici francezi care s-au stabilit pe teritoriul Turciei. Dezvoltarea medicinei se leaga si de evolutia invatamantului medical turcesc, care debuteaza in stilul modern prin infiintarea colegiului grec din localitatea Kurucesme din Anatolia. In 1826 lucrurile avanseaza prin crearea primei scoli de de stat de medicina. La palatul Topkapi ia fiinta si o scoala de chirurgie. In anii 1909-1910 Scoala de Medicina devine o sectie a Universitatii din Istanbul.
In ceea ce priveste geografia si astronomia, primele lucrari apar la mijlocul secolului al XV-lea, din necesitati mai mult militare. Prima lucrare de geografie in limba turca apare in anul 1453 la initiativa lui Yazicizade Ahmed Bigean Efendi, care traduce de fapt opera lui Kazvini. In secolul al XVI-lea renumitul Piri Reis isi scrie ”Cartea Marinei”, iar un alt carturar, Seydi Ali Reis, opera geografica intitulata ”Mediul”. Hartile lui Piri Reis sunt printre cele mai precise de la acea data, cuprinzand toate orasele si targurile de pe coasta Mediteranei. O geografie originala redactata in secolul al XVI-lea este Atlasul lui Matrakci Nasuh, care consemneaza toate punctele geografice dintre Istanbul, Iran si Irak. De netrecut cu vederea este si lucrarea ”Cihannuma”, scrisa de Katip Celebi in secolul al XVIII-lea, o geografie a Asiei. Astronomia se remarca si ea prin cateva nume sonore precum Seydi Ali Reis sau Mustafa bin Ali Muvakki. Acesta din urma ii dedica lui Soliman Magnificul lucrarea intitulata ” Informarea oamenilor cu vesti dn tara”. Sultanul  Mustafa al III-lea (1757-1773) era foarte pasionat de astronomie, cerand traducerea si punerea in circulatie a multor lucrari sosite de la Paris.
Istoriografia are si ea momentele ei de glorie. Cea mai veche cronica cunoscuta pana azi este cronica lui Yahsi Fakih, opra care ajunge pana la 1389, anul mortii lui Murad I. Dupa o scurta perioada de declin, activitatea cronicareasca reinvie in timpul lui Murad al II-lea (1421-1451). Faptele incep sa fie expuse an de an si cu lux de amanunte. La Edirne (Adrianopol) se dezvolta o scoala istorica, al carei reprezentant principal este Urugi. Epoca de aur a istoriografiei otomane coincide cu domnia lui Mehmet al II-lea, cand alaturi de cronicari apare si o pleiada de poeti care incearca sa transpuna istoria in versuri. O lucrare destul de populara inca de dinainte de Mehmet o reprezinta anonimele ”Istorii ale dinastiei otomane”. Lucrari istoriografice mai importante apar insa la mijlocul secolului al XV-lea. ”Cronica razboiului ” ofera informatii despre perioada de dinainte de 1450, dar este printre putinele de acest gen. Alta cronica esentiala a Imperiului Otoman este”Epopeea vietii sultanilor otomani”, un capitol de la o alta lucrarea ampla, ” Cartea lui Iskender”, scrisa de poetul medieval Ahmedi.
Sa mai enumeram pentru acest secol bogat si alte lucrari precum ” Cronica razboiului sfant impotriva Bizantului” a lui Kasifi, ”Cartea vizirilor”, ”Istoria lui Mehmet al II-lea Cuceritorul” a lui Tacizade, ”Istoria dinastiei otomane” a lui Karmani sau ”Din domnia lui Mehmet al II-lea” a lui Kritobul din Imbros. Primii cronicari ale caror opere sunt pastrate pana azi si cuprind relatari si despre istoria tarilor romane sunt Asik-Pasazade si Mehmed Nesri.
In secolul al XVI-lea domina analistul de orginine persana Idris Bitlisi, care isi intituleaza lucrarea ”Cele opt raiuri”. Victoriile lui Selim I in expeditiile din Siria si Egipt inspira multi poeti si cronicari, dintre care s-au impus Kemal-pasazade si Muhi-eddin Kemali. Cronica lui Kemal trateaza evenimentele de la inceputul dinastiei otomane pana in primii ani de domnie a lui Soliman, mentionand si episoade de istorie romaneasca precum apararea Belgradului de catre Iancu de Hunedoara in 1456, conflictul dintre Mehmet al II-lea si Vlad Tepes din 1462 sau luptele lui Stefan de la Vaslui si Razboieni. In timpul lui Soliman se instaureaza traditia ca marii viziri sa consemneze faptele importante din viata dinastiei. Dupa numeroasele cuceriri otomane devine imperativ sa se cunoasca traiectoria gloriosului popor, prin urmare apare o serie de compendii istorice, cum ar fi cel intocmit de catre Nisanji. Treptat atentia cronicarilor se indreapta si spre arhive, de unde se valorifica documente ale Portii Otomane.
Evolutia istoriografiei se face resimtita si prin reflectiile istorico-filosofice ale unor istorici precum Hasan al-Kiafi. In timpul lui Baiazid al II-lea (1481-1512) se incurajeaza cartile regelui, care proslavesc vietile sulatnilor otomani, dar in paralel cu genul acesta bombastic se imbunatateste si cercetarea istorica. Ibrahim Pecevi, de pilda, este primul care foloseste texte occidentale in opera sa. Speculatiile istorice universale continua si in secolul al XVII-lea, dar un mare neajuns il constituie faptul ca partile care trateaza popoarele straine sunt doar informatii traduse din araba si persana. Istoricii oficiali au imprimat o trasatura specifica acestei perioade, reproducand fidel decretele sultanului.
Putini sunt cei care au incercat o viziune personala originala, asa cum a facut Naima. in secolul al XIX-lea insa, contactul cu civilizatia franceza a permis accentuarea capacitatilor de analiza istorica. Ultimul mare reprezentant al vechii scoli istoriografice otomane este Cevdet-pasa, odata cu proclamarea republicii turce incercandu-se o cercetare de pe o pozitie nationala a trecutului poporului turc.
Referinte: Mehmet Ali Ekrem, Civilizatia Turca, Bucuresti, 1981.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

limba turca izvoarelor limba araba egiptului yemenului
Distribuie:  
Loading...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1587 (s) | 34 queries | Mysql time :0.018195 (s)