News Flash:

Cei mai mari scriitori ai lumii - Alfred Tennyson

10 Mai 2013
3991 Vizualizari | 0 Comentarii
Tennyson este un mare poet din motive cat se poate de clare. A avut trei calitati care se gasesc reunite la marii poeti: prolificitate, varietate, competenta. De aceea nu putem sa apreciem lucrarile lui decat daca citim o mare parte din ele. Scopurile lui nu ni se par admirabile; dar, indiferent ce isi propune sa faca, reuseste cu o maiestrie care ne da un sentiment de incredere ca aceasta este una dintre cele mai mari placeri ale poeziei... A avut cea mai fina ureche de poet englez de la Milton incoace. (T.S. Eliot, Introduction to Tennyson's Poems)

Pentru a evalua la justa ei valoare mostenirea literara a lui Tennyson, trebuie mai intai sa pornim de la constatarea ca perioada moderna a respins toate realizarile victoriene reprezentate pentru multa lume de Tennyson. Tennyson a fost cea mai puternica voce literara a epocii sale, unul dintre cei mai vestiti si mai populari poeti ai tuturor timpurilor. La fel ca si WORDSWORTH, el a devenit o institutie reprezentand purtatorul de cuvant literar asteptat al epocii lui si, la fel ca ALEXANDER POPE  in relatie cu romantismul, a fost judecat pe nedrept de generatiile urmatoare ca o intruchipare a tot ceea ce trebuia schimbat.

“A fi receptiv la poezia lui inseamna sa fii demodat", observa A. C. Bradley in 1914, “si a-l denigra inseamna a fi in pas cu moda". Samuel Butler ilustreaza atitudinea de respingere tipica a trecutului centrat pe Tennyson: “Discutand despre el, am cazut de acord ca Blake nu era bun deoarece a invatat italiana la saizeci de ani pentru a-l studia pe Dante si noi stiam ca Dante nu e bun fiindca il aprecia pe de Vergiliu, iar Vergiliu nu era bun pentru ca ii placea lui Tennyson, cat despre Tennyson - ei bine, de el nici sa nu mai vorbim".

In 1922, THOMAS HARDY a simtit nevoia sa completeze un citat din Tennyson, “in masura in care il putem cita in secolul acesta" si a ilustrat decaderea lui Tennyson ca simbol literar in urmatoarele versuri:

Budoarul preaslavit in Tennyson, Domnilor,
E un tavan darapanat, gunoaie,
Scaune vechi si cuie ce se-ndoaie:
Paianjenul e chiriasul lor.
(Traducere de Passionaria Stoicescu) 

Desi exista multe aspecte criticabile la Tennyson, sunt si altele care impun atentie si respect. Daca epoca moderna nu se poate ridica la nivelul afirmatiilor lui Tennyson, calitatea indoielii lui si forta pura a imaginatiei ca o contrapondere la cele mai profunde aspecte ale experientei umane demonstreaza ca el este in continuare capabil sa comunice cu publicul.

Tennyson reprezinta una din verigile de legatura intre romantici si moderni, caci este un autor influent impotriva caruia poti sa reactionezi, dar cu care e posibila si o alianta avand in vedere prezenta lui poetica statornica. Tennyson a fost in primul rand poet si nimic altceva. Se remarca printr-o infatisare impresionanta.

“Inalt de un metru optzeci, cu pieptul mare si picioarele puternice", dupa cum il descrie un prieten de la colegiu, “avea o fata shakespeariana, cu ochii infundati in orbite, fruntea larga, incadrata de un par negru si ondulat, pieptanat cu ingrijire, maini sculpturale, cu degete lungi si unghii patrate, moi ca de copil, dar mari si puternice. Ceea ce te frapa in primul rand la el era amestecul de forta si rafinament". Era al treilea copil din cei unsprezece frati si surori care au crescut la vicariatul din Lincolnshire. Tatal lui, dominat in permanenta de accese de furie alcoolica, era un cleric si carturar dezamagit; in aceste conditii, copilaria lui Tennyson a alternat intre momentele de bucurie prilejuite de viata idilica de la tara si depresia accentuata cauzata de tatal sau cel imprevizibil. Talent literar precoce, Tennyson a scris poezii de la varsta de cinci ani.

In 1828 a patruns intr-un cerc de tineri talentati de la Cambridge care au intemeiat un grup de dialog numit Apostolii. Prin intermediul acestora s-a imprietenit indeaproape cu Arthur Henry Hallam, figura centrala a vietii lui, a carui moarte brusca din 1833 a prilejuit scrierea celui mai mare poem al lui Tennyson, In Memoriam. Primul volum important de poezii, Poeme (1830), a marcat debutul lui Tennyson ca o importanta voce literara.

La doi ani dupa ce parasise Universitatea, Uniunea din Cambridge dezbatea problema “Tennyson sau Milton, care dintre cei doi poeti este mai mare?" In 1832, inconjurat de succesul sau initial, a scris o noua culegere de poezii, dar o critica destul de incisiva l-a determinat sa taca timp de zece ani inainte de a mai publica vreo lucrare. Daca examinam lucrurile din perspectiva amagitoare a unui Tennyson purtator de cuvant al sentimentului si ortodoxiei victoriene, suntem surprinsi sa constatam cat de refractari au fost contemporanii la poezia lui, pe care o considerau excesiv de experimentala.

A sfidat standardele conventionale referitoare la metrul si sensul organic al formei adaptate la cerintele vocii si ale situatiei, a experimentat monologul dramatic pe care avea sa-l perfectioneze Brown si a abordat o serie de teme, cum ar fi efectele industrializarii si ale evolutiei biologice, care au transformat viata in epoca victoriana si au zdruncinat credintele acesteia. In cele mai bune poezii ale sale - Mancatorii de lotus, Ulise si Cele doua voci - Tennyson juxtapune pozitiile contrare ale dragostei pentru arta si actiune, eu si datorie, viata si moarte intr-o dialectica expresiva si imaginara.

In poezii precum Mariana si Doamna din Shalott, sunetul, ideea si imaginea fuzioneaza intr-un complex care aminteste de marile lucrari ale lui KEATS  si ii anticipeaza pe imagistii moderni. Desi Tennyson avea sa fie admirat de public pentru credinta si afirmatiile sale, natura dubiilor lui si capacitatea de a opune forta credintei genereaza tensiunea din poeziile sale si le confera dinamism. Poate ca cel mai elocvent exemplu in acest sens este capodopera lui In Memoriam (1850), scrisa pe parcursul unei perioade de saptesprezece ani, cand Tennyson a incercat sa se impace cu ideea mortii prietenului sau Arthur Hallam.

Elegia lui este o succesiune de 131 de poezii distincte care reprezinta o multitudine de variatiuni pe tema mortii neasteptate si deplorabile a unui tanar cu un viitor promitator. Aici dubiile lui Tennyson se confrunta cu credinta intr-una din cele mai impresionante imbinari de teme personale si generale. Desi faimoasa melancolie vergiliana a lui Tennyson este prezenta si aici, poezia exprima o multitudine de sentimente, derivate din profunzimea pierderii suferite si din meditatiile asupra lumii sfasiate intre speranta de consolare si fortele care i se opun, asa cum reiese din urmatoarele versuri:

Omule, ultima-i fapta care parea intemeiata
Precum scopul din ochii lui fara egal,
Ce-a rostogolit psalmul in cer hibernal
Si i-a construit temple pentru rugaciunea desarta,
 
Care-a avut incredere-n Domnul, pe care chiar l-a iubit
Si in dragostea legii finale a Creatiei dinainte – Desi
Natura a citit intre cleste si dinte
Cu defileul, impotriva credintei lui a scancit.
(Traducere de Passionaria Stoicescu) 
 

Tenta religioasa din finalul poeziei se datoreaza evenimentelor din viata lui Tennyson care iesea dintr-o lunga si sumbra perioada de cautari. In memoriam a consolidat statutul lui Tennyson de cea mai puternica voce poetica a vremii, dandu-i posibilitatea sa se casatoreasca (1850), dupa saptesprezece ani de logodna, cu Emily Sellwood. Poemul i-a asigurat titlul de poet laureat, urmat de innobilarea sa in 1883. A doua jumatate a lungii vieti a lui Tennyson a fost dedicata traiului domestic. In paralel, a scris lucrarea monumentala Idilele regelui, ceea ce a insemnat o munca de trei decenii, incepand din 1859.

Intentiile lui epice, derivate dintr-o versiune proprie a legendelor lui Arthur, vizau prezentarea detaliata a cresterii si decaderii unei civilizatii, manifestata prin tensiunea dintre idealurile datoriei, onoarei si interesul personal, care duce la prabusirea sociala, la scindare si dezintegrare. Idilele regelui a fost elogiata de victorieni, dar realizarea lui Tennyson este marcata de dificultatea demersului sau, ceea ce face ca numeroasele parti impresionante ale lucrarii sa fie estompate de o oarecare dezlanare si un limbaj excesiv de pretentios.

In poezia lui Tennyson sunt multe lucruri de admirat, dar si de cenzurat, desi nu suficient pentru a emite judecati de valoare asemanatoare cu aceea a lui W. H. Auden, potrivit caruia “a avut cel mai fin auz dintre toti poetii englezi; a fost fara indoiala si cel mai stupid; putine lucruri despre melancolie au existat pe care el sa nu le fi cunoscut; si nu a mai facut cam nimic altceva". In aceeasi ordine de idei trebuie amintit si comentariul lui Shaw ca “Brahms este exact ca Tennyson, un muzician extraordinar, cu creierul unui politist de mana a treia". Tennyson insusi a recunoscut caracterul efemer al reputatiei literare.

“Faima nu inseamna nimic", spunea el, “as prefera sa am un acru de pamant. Am sa ma pravalesc la pamant, jos de tot! Acum sunt sus. Actiune si reactiune." Este limpede ca reactia impotriva victorienilor in general si a lui Tennyson in special a cedat locul unei aprecieri mai nuantate a fiecaruia in parte. Tennyson ramane o importanta forta poetica a carei pondere in randul clasicilor este incontestabila, in pofida laudelor exagerate si a subaprecierii meritelor sale.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

tennyson alexander pope in memoriam poeme idilele regelui
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1638 (s) | 34 queries | Mysql time :0.019607 (s)