News Flash:

Cei mai mari scriitori ai lumii - Eugene Gladstone O'Neill

9 Iunie 2013
3768 Vizualizari | 0 Comentarii
Viata si moartea, binele si raul, spiritul si trupul, barbatul si femeia, intregul si partea. Anthony si Dionis - universul lui O'Neill este o lume a antitezelor absolute asa cum le concepe mai degraba religia decat filozofia, o lume de plusuri si minusuri; si efortul lui literar este o incercare algebrica de rezolvare a acestor ecuatii. (Lionel Trilling, “Eugene O'Neill" in After the Genteel Tradition)

Desemnarea celui mai semnificativ si influent dramaturg american a fost o operatie complicata datorita numerosilor candidati valorosi, printre care Arthur Miller, Tennessee Williams, Edward Albee. Alegerea mea s-a oprit asupra lui Eugene O'Neill pentru ca el, asa cum a afirmat Tennessee Williams, este cel “care a intemeiat teatral american" si i-a influentat pe toti dramaturgii care au urmat dupa el. Asa cum a observat marele critic de teatru George Jean Nathan: “

In realitate, O'Neill este singurul dramaturg american care are ceea ce s-au putea numi o «grandoare». Exista o anume distinctie chiar si in esecurile lui; ele se scufunda nu in mod banal, ci cu o anumita maretie, ca un vapor urias, cu steagurile fluturand si plin de gauri". Prin succesele sale considerabile, dar si prin indraznetele esecuri ocazionale, O'Neill a revigorat teatrul american devenind primul lui mare autor si transformand scena comerciala si muribunda americana intr-o arena pentru explorarea celor mai moderne chestiuni. “Majoritatea pieselor moderne", afirma O'Neill, “se preocupa de relatia dintre om si om, dar aceasta este o chestiune minora din punctul meu de vedere. Pe mine ma intereseaza numai relatia dintre om si Dumnezeu." O'Neill era originar din lumea teatrului, ceea ce l-a stimulat sa dezvaluie inconsistenta acestuia si sa ofere o alternativa.

Nascut intr-o camera de hotel in inima cartierului teatral al New Yorkului, O'Neill a fost fiul unui idol al matineelor teatrale si candva un distins actor shakespearian, James O'Neill, care si-a castigat reputatia si averea facand nesfarsite turnee intr-o melodrama bazata pe romanul lui Alexandre Dumas, Contele de Monte Cristo. Teatrul comercial al vremii in care tatal sau si-a irosit talentul considerabil gratifica gustul public cu cel mai scazut numitor comun. Initiativa lui O'Neill de a inlatura conventiile scenice si de a introduce principalele curente ale teatrului modern isi are radacinile in protestul impotriva vietii de familie zbuciumate: tatal dominator, mama dependenta de droguri, un frate mai mare alcoolic - toti acestia erau in mod invariabil produsele teatrului din acea vreme. O'Neill si-a petrecut copilaria facand turnee prin Statele Unite impreuna cu parintii si, in mod neregulat, diverse scoli cu internat. A fost suspendat de la Princeton dupa un an pentru o nazbatie si s-a lasat atras in lumea boema de fratele sau actor, James. Tineretea irosita a lui O'Neill este prezentata foarte sugesth de Jordan Y. Miller: La varsta de douazeci de ani, aproape la intamplare, s-a casatorit cu o fata pe care abia daca o cunostea, a avut un copil pe care nu l-a mai vazut decat doisprezece ani mai tarziu, a plecat sa caute aur in Honduras, s-a imbolnavit de malarie si a divortat inainte sa implineasca douazeci si doi de ani. A dat gres in meseria de reporter de ziar, a frecventat cele mai vestite bordeluri din New York si Connecticut, sub indrumarea fratele sau, James; exista dovezi ca a devenit foarte repede alcoolic; si, dupa o incercare de sinucidere, a facut o infectie serioasa la plamani, din cauza careia a fost internat intr-un sanatoriu pentru tuberculosi din Connecticut la varsta de douazeci si patru de ani. In timpul convalescentei (1912-1913), O'Neill a citit cu aviditate, decis sa devina dramaturg.

Prima lui lucrare dramatica a fost destinata trupei Provincetown Players, care juca la Cape Cod si in Greenwich Village la New York, fiind cea mai influenta companie din miscarea “teatrul mic". Cea dintai productie scenica, Spre est, catre Cardiff, bazata pe experienta lui de marinar, a fost urmata de piesele de succes Imparatul Jones si Dincolo de orizont (ambele aparute in 1920), care i-au adus lui O'Neill recunoasterea suprematiei in teatrul american pana in 1934, cand o boala asemanatoare cu sindromul Parkinson i-a creat mari dificultati la scris. Ca dramaturg, O'Neill se remarca printr-o variata gama de cautari ale unei forme de expresie care practic investigheaza toate metodele teatrului modern. Pentru a ajunge la adevar in conditiile prabusirii valorilor si ale efectului ei distrugator asupra psihicului, O'Neill a experimentat simbolismul, mastile, monologurile interioare, corurile, stilul realist si expresionist. Piesele lui timpurii au reprezentat niste “felii de viata", concentrate pe amagirile si obsesiile unor personaje obisnuite care plutesc in deriva, din cauza crizei de identitate si a absentei unor repere morale. Treptat si intr-o masura tot mai mare se face simtita viziunea tragica a explorarilor psihologice in piese naturaliste precum Anna Christie (1921) si Patima de sub ulmi (1924), si intr-o serie de experimente expresioniste, printre care Imparatul Jones, Maimuta paroasa (1920) si Marele zeu cafeniu (1926). In Interludiu straniu (1928), O'Neill a inceput sa disece personajul prin intermediul monologului interior, nemaiincercat pana atunci in teatru la o asemenea scara. Lucrarile lui O'Neill din anii '30 includ monumentala trilogie Din jale se intrupeaza Electra, in care a transferat povestea lui Eschil despre casa lui Atreu in Noua Anglie de dupa razboiul civil si s-a inspirat in mare masura din interpretarea freudiana. O'Neill a contrabalansat tragedia sumbra a trilogiei cu o comedie de familie, Ah, salbaticia (1933), bazata pe cele mai placute amintiri dintr-o vacanta de vara cu familia la New London, Connecticut. Dupa aceea s-a retras o buna bucata de vreme din teatru. Din 1934 si pana la moartea sa, in 1953, a mai scris doar o singura comedie in 1946, Vine vanzatorul de gheata. Considerata una dintre cele mai pesimiste piese ale lui O'Neill, aceasta a fost supranumita “versiunea nihilista a Cinei cea de taina".

Plasate intr-un decor din New York, personajele piesei sunt niste rebuturi ale caror “vise din fumul de pipa" le izoleaza de lume si de durerea lor. Piesa exprima pesimismul a lui O'Neill in legatura cu conditia umana; iluzia este singura care ne sprijina, iar moartea reprezinta o usurare finala si un instrument al adevarului. Esecul cu Luna dezmostenitilor (1947) a pus definitiv capat activitatii de dramaturg a lui O'Neill, dar nu si a celei de scriitor. A conceput un ciclu monumental de piese, Povestea posesorilor si a celor posedati, noua sau unsprezece piese care se constituie intr-o cronica de familie americana, si a terminat Atingerea poetului. In lucrarile sale mai tarzii, O'Neill a revenit asupra unor episoade de la inceputul vietii lui si asupra naturalismului din primul stadiu al creatiei sale. Cea mai mare realizare a lui prin aceasta metoda este Lungul drum al zilei catre noapte, un usturator portret facut de O'Neill familiei sale. Actiunea, care se intinde pe parcursul unei zile a lunii august 1912 cand O'Neill a aflat ca are tuberculoza, este despuiata de orice ingradiri ale intrigii si artificiu teatral, ilustrand relatii umane care sunt deopotriva miscatoare si aproape insuportabil de cinstite intr-una din piesele de referinta ale istoriei teatrului modern. In remarcabila sa cariera, O'Neill a intruchipat cele mai multe dintre ideile si conflictele din prima jumatate a secolului al XX-lea, urmarind diagnosticarea traumelor moderne cu o incapatanare care nu avea nimic comun cu formele facile de consolare.

Forta operelor lui O'Neill deriva din bogatia informatiilor si din abilitatea lui de a le turna in multiple forme dramatice. El ramane unul dintre marile arhetipuri ale artei moderne care se detaseaza cu claritate prin viziunea sa dramatica asupra conditiei umane. Asa cum a remarcat Sinclair Lewis, “Dl. Eugene O'Neill, care n-a facut nimic altceva in teatrul american decat ca l-a transformat radical in zece sau doisprezece ani, dintr-o lume falsa de trucuri ordonate si competente intr-un univers al splendorii si fricii si maretiei... a vazut ca viata nu este randuita in biroul unui carturar, ci reprezinta un lucru terifiant, magnific, adesea oribil si inrudit cu o tornada, un cutremur sau un incendiu devastator".
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

arthur miller tennessee williams edward albee alexandre dumas
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1899 (s) | 34 queries | Mysql time :0.019211 (s)