News Flash:

Cei mai mari scriitori ai lumii - Ioan Slavici

5 Iulie 2013
2216 Vizualizari | 0 Comentarii
Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Siria, comitatul Arad, d. 17 august 1925, Crucea de Jos, judetul Vrancea) a fost un scriitor si jurnalist roman.
Primele urme ale numelui Slavici in zona Siriei, apar in recensamintele din 1746 si 1747, cand un Slavit Arzinte si un Slavity Szav sunt inscrisi drept iobagi cu statut de hospites (oaspeti), iar dupa 1770 Slavicii erau nu mai putin de sapte familii.
Cu certitudine se cunoaste ca bunicul poetului, pe latura paterna, a fost Ilie Slavici, nascut in 1782 si decedat in 1829, iar din casatoria acestuia cu Maria, nascuta in 1783, au rezultat sapte copii, printre care si tatal poetului, Sava Slavici, nascut in 1818. Sava ramane orfan la o varsta frageda si este infiat de Mihai Fercu, „tata batran”, cum avea sa apara in amintirile de mai tarziu ale scriitorului, care era un fruntas in sat si fusese „catana imparateasca” impotriva lui Napoleon Bonaparte.
 „Tata batran” avea cunostiinta de carte, deoarece rostea la biserica, in timpul slujbei, Crezul si Tatal nostru, iar scriitorul si-l aminteste pastrand cu sfintenie portul din tineretele sale: par lung impletit in coada si prins in pieptan de baga, palarie inalta cu borduri late, gheroc de postav masliniu cu pulpane pana la genunchi, bat lung cu manerul de argint si pantofi cu catarama mare adica se imbraca conform cu moda inceputului de secol de la oras.
Sava Slavici a fost maistor cojocar, cu cojocarie proprie, desi in registre, insista a fi trecut econom, adica agricultor, deoarece detinea cateva iugare de pamant, o vie si doua paghini de faneata.
Sava se casatoreste in 1842 cu Elena Borlea, care provenea dintr-o familie veche si numeroasa intinsa in mai multe sate din zona, iar din casatoria lor au rezultat cinci copii, dintre care au supravietuit doar scriitorul si sora sa mai mare, Maria, care avea sa devina mama scriitorului Ioan Russu-Sirianu.
Din familia mamei, crescuse Sigismund Borlea, ziarist, om politic, deputat in dieta Ungariei, care va fi un exemplu in formarea ulterioara a lui Slavici.
Desi, trei frati naturali au murit prematur, copilareste intr-o casa plina de copii, deoarece parintii sai, cu o stare materiala buna, mai cresteau sase orfani ai rudelor. Slavici a fost un copil, desi cu un aspect firav, neastamparat, astfel spargea ferestrele vecinilor, tintea cu pietre cuiburile randunelelor, atata cainii pe la garduri, pastrand cicatrici adanci al muscaturilor pe corp, incaleca fara sa caii altora de la pasune, fiind uneori dus acasa accidentat in ultimul hal dupa ce era trantit la pamant de acestia. Asemeni lui Creanga fura din poamele vecinilor, desi nu ducea lipsa de ele acasa, si ii placea sa inoate unde era apa mai primejdioasa. Disparea, fara veste, asemeni lui Eminescu, zile intregi de acasa pe la rude sau petrecea nopti intregi la foc, ascultand povestiri, cu baietii iesiti cu vitele la pasune. Cu toate acestea, tatal sau era incapabil sa-l pedepseasca, deoarece il iubea mult, fiind singurul sau urmas in linie barbateasca. In schimb, mama sa, nu avea slabiciune pentru el si-l tinea din scurt, educandu-l sa fie om intre oameni si sa-i respecte pe ceilalti.
„Tata batran” isi dorea ca Slavici sa devina un carturar de frunte si ii citea seara povesti, iar mai tarziu l-a indemnat sa citeasca Apostolul si carti populare, precum Alexandria sau Isopia. Copilul Slavici, fascinat fiind de povestile, tinuta si trecutul bunicului, ii asculta indemnurile, mai ales ca acesta ii era si tovaras de joaca, cioplindu-i carucioare si ii facea zmee si bice.
„Avusem o copilarie, care acum, la varsta la care mi-a fost dat sa ajung, dupa dezamagirile, prin care am trecut, si-n imprejurarile in care-mi petrec viata, mi se pare inspaimantator de fericita.
Eram, alaturea cu o sora mai mare, singurul baiat la parinti, oameni cu stare, fruntasi stiuti de bine in lumea lor si legati fie prin inrudire, fie prin prietenie, cum se zice, cu toata lumea. Ori si unde ma duceam, dedeam peste o matusa, colo peste o verisoara, iar in alta parte o fina ori peste o prietena a casei si eram intampinat cu dragoste si purtat oarecum in palme.”
Primele trei case primare le urmeaza la Siria, intre 1854 si 1858, iar scoala primara o termina la Arad, dupa ce repeta clasa a patra. Invata limba maghiara jucandu-se cu copiii si limba germana de la un invatator catolic.Intre 1860 si 1864 urmeaza primele cinci clase la liceul maghiar cu mari eforturi, intampinand dificultatile invataturii intr-o limba straina.
In aceasta perioada, a studiilor la Arad, devine membru al Societatii de lectura a elevilor romani,coordonata de Mircea V. Stanescu si a fost martorul primirii sarbatoresti a lui Andrei Saguna, despre care spunea mai tarziu:
„Atunci si numai atunci l-am vazut pe omul care a avut cea mai hotaratoare inraurire a vietii mele.”
In anul 1865 se transfera la liceul german al calugarilor minoriti din Timisoara, unde incepe sa simta dificultatile vietii, deoarece tatal sau saracise incercand sa faca negot cu cai, care au fost nimiciti de o molima, iar parte a averi a fost data zestre surorii sale, Maria.
 Astfel, pentru a urma clasele a VI-a si a VII-a se angajeaza ca preceptor al fetitelor unui german, proprietar de restaurant in Timisoara, care-i ofera casa si masa. In anul 1866 participa la o serbare cu cantece si recitari, organizata de sirianul Georgiu Craciunescu, profesor de limba romana, si recita poezia Rasunet a lui Andrei Muresanu.
Ramas fara mijloace materiale se intoarce la Siria si se inscrie, elev particular, la liceul maghiar din Arad in anul scolar 1867 - 1868. Pentru a se sustine financiar, il mediteaza pe baiatul grofitei Konigsegg, care a ramas repetent in clasa a IV-a. Astfel ia contact cu viata aristocratiei transilvanene:
„Am trait timp de un an in mijlocul unor oameni care toate serile se-ntrebau cum au sa-si petreaca ziua de maine. Ieseam cand calare, cand in trasura la plimbare, faceam din cand in cand excursiuni mai lungi, jucam carti ori la biliard, ieseam - dupa sezon - la vanatoare, luam parte la mese mari si la serate dansante.”
Trece cu bine examenul clasei a VIII-a, dar nu se inscrie in timp la examenul de maturitate. Astfel, se inscrie pentru examen la Satu Mare, cu ajutorul unui prieten de familie. De la Satu Mare se intoarce pe jos, iar timp de sase saptamani calatoreste prin Baia Sprie, Dej, Gherla, Cluj, Turda, Abrud.
In anul 1869 se inscrie la Facultatea de drept de la Pesta, impotriva vointei parintilor, care au dorit sa se angajeze scrietor la vreun notar  pentru a fi aproape de ei. Aici, intampina greutati de ordin financiar nereusind sa gaseasca un mod de a se intretine, astfel este nevoit sa accepte invitatia deschisa a colegului sau Gheorghe Serb de a lua masa in casa tatalui acestuia, care era magistrat, iar in casa acestuia a luat contact cu problemele politicii nationale ale romanilor.
 Studentia la Pesta este, insa, de scurta durata, perioada de patru luni a petrecut-o mai mult prin cafenele, deoarece profesorii de la Universitate, de origine germana, care vorbeau prost maghiara nu i-au inspirat incredere. Dupa ce cade bolnav pe strada si este tratat, in urma interventiei unei spalatorese a spitalului, se intoarce acasa.
Acasa, asculta sfaturile mamei si se angajeaza scrietor la notarul din Comlaus. In aceasta perioada experimenteaza o serie de povesti din viata satului romanesc care vor fi mai tarziu transpuse in proza:
„Scoli asa-zise mari, la Cumlaus ce-i drept, nu erau, dar eu tot am invatat acolo neasemanat mai multe decat la Universitatea din Pesta, caci traiam in cea mai stransa legatura cu lumea cea mai adevarata si vedeam in fiecare zi lucruri care ma ajutau sa cunosc oamenii si imprejurarile in adevarata lor fiinta.”
In anul 1871 a debutat in Convorbiri literare cu comedia Fata de birau. Impreuna cu Mihai Eminescu a pus bazele Societatii Academice Sociale Literare Romania Juna din Viena si a organizat, in 1871, serbarea de la Putna a studentimii romane din Austro-Ungaria si din strainatate. La finalul anului 1874 s-a stabilit la Bucuresti, unde a fost secretar al Comisiei Colectiei Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la Timpul. Impreuna cu I. L. Caragiale si George Cosbuc a editat revista Vatra. Premiul Academiei Romane (1903).
Si-a pastrat cetatenia austro-ungara si s-a pronuntat in mod constant pentru fidelitate fata de monarhia habsburgica.
In pragul primului razboi mondial a fost director al ziarului Ziua din Bucuresti, subventionat cu fonduri germane si austro-ungare. A sustinut, alaturi de regele Carol I, neutralitatea Romaniei. Solutia preconizata de Slavici era neutralitatea, insa, daca ar fi existat temerea unei victorii rusesti, atunci a considerat oportuna intrarea Romaniei in razboi de partea Puterilor Centrale. In anul 1916, dupa ce Romania a intrat in razboi de partea Antantei, Slavici a fost arestat si intemnitat la fortul Domnesti, iar manuscrisele i-au fost confiscate si apoi pierdute. La 28 septembrie 1916 a fost pus in libertate de autoritatile romane intrucat nu a putut fi incadrat in prevederile legii spionajului, iar din actele de urmarire penala „nu rezulta nimic compromitator.“
 A ramas la Bucuresti in timpul ocupatiei germane, unde a fost redactor al Gazetei Bucurestilor. In aceasta calitate a criticat panslavismul precum si pe aliatii francezi si englezi. Despre regele Ferdinand I a scris ca ar avea drept sfatuitori doar „Minciuna, Clevetirea si Prostia.“
In 19 martie 1917 a conchis ca sunt „vrednici de cea mai aspra osanda“ oamenii politici care au incalcat traditia de secole de alianta cu Curtea de la Viena.
In 1918 a evidentiat faptul ca inca din secolul al XVIII-lea Austria si Prusia au tinut in frau expansiunea ruseasca, altminteri toti romanii ar fi avut soarta celor din Basarabia.
Slavici a exprimat pareri antisemite, spunand de exemplu in lucrarea sa Soll si Haben – Chestiunea Ovreilor din Romania (Bucuresti, 1878) ca evreii ar fi o ”boala” si ca ar trebui aruncati in Dunare.
Articolele scrise de Slavici impotriva evreilor, pe tot parcursul vietii sale, au facut ca el sa fie citat consistent in Raportul Final al Comisiei Internationale asupra Holocaustului in Romania (coordonat de Elie Wiesel, in 2004), ca ”sursa principala” a antisemitismului din anii '30-'40 ai secolului al XX-lea.
In urma articolelor sale a fost inchis de cinci ori. Aceasta experienta a fost reflectata de Slavici in lucrarea memorialistica intitulata "Inchisorile mele", publicata in 1921. 
Istoricul Lucian Boia a constatat cu referire la Slavici ca „daca la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constata un usor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter.“
Obosit si persecutat, in 1925, Slavici se refugiaza la fiica sa care traia la Panciu, aducandu-i aminte de Siria lui natala.
La 17 august 1925 s-a stins din viata. A fost inmormantat la schitul Brazi.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

ioan slavici arad scriitor jurnalist slavici mihai fercu elena borlea
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1634 (s) | 34 queries | Mysql time :0.019471 (s)