News Flash:

Cei mai mari scriitori ai lumii - Moliere

7 Mai 2013
2568 Vizualizari | 0 Comentarii
Datorita prezentei sale, exemplului si devotamentului lui per¬sonal, arta teatrului si-a schimbat semnificatia, natura si aria de cuprindere. Ea redescopera un principiu al vietii, devine o arta adevarata in care spiritul creatiei si mijloacele de realizare se intrepatrund, iar principiile mestesugului se identifica cu inspiratia artistului creator. (Jacquest Copeau, Discours au Public pour Le Trois Centieme Anniversaire de La Naissance de Moliere)

Moliere
, alaturi de ARISTOFAN, este marele inovator al dramei comice. Amandoi marcheaza limitele comediei, Moliere fiind acela care a revigorat comedia in secolul al XVII-lea ca o reflectare serioasa a naturii si experientei umane, precum si a perfectiunii conventiilor teatrale care si-au mentinut puterea in mainile unor artisti atat de diferiti precum SAMUEL BECKETT, Eugene Ionesco, Charlie Chaplin. Tot lui Moliere i se datoreaza in principal legitimarea teatrului comic occidental, stabilirea repertoriului clasic si, in mare parte in onoarea lui, inaugurarea teatrului national, Comedia Franceza. Dupa mai bine de trei sute de ani, Moliere, la fel ca si SHAKESPEARE, continua sa domine teatrul la crearea caruia a contribuit. Pe numele sau adevarat Jean-Baptiste Poquelin, Moliere s-a nascut intr-o prospera familie burgheza pariziana.

Tatal lui era tapiter, iar printre clientii lui se numara insusi regele; era de asteptat ca Moliere sa imbratiseze aceeasi meserie. A primit o educatie aleasa la Colegiul iezuit Clermont din Paris si a studiat dreptul. Spre oroarea familiei, in 1644 a renuntat la perspectivele care i se deschideau in favoarea vietii de teatru, profesie departe de a fi respectabila, ceea ce poate explica si faptul ca a adoptat numele de scena Moliere pentru a nu-si pune familia intr-o situatie stanjenitoare.

Atat iubirea, cat si pasiunea pentru scena par sa fi jucat un rol important in imbratisarea carierei de actor, si Madeleine Bejart, o actrita experimentata, cu sase ani mai. in varsta decat el, l-a determinat sa-si uneasca fortele cu familia Bejart pentru a infiinta compania I`llustre Theatre, pe care a condus-o in ultima instanta. Pe vremea aceea, la Paris existau numai doua teatre legale, iar spectacolele erau organizate pe terenuri de tenis inchise si nefolosite - spatii lungi si inguste, potrivite pentru o avanscena la unul din capete.

Compania dadea spectacole ocazionale si a contractat datorii pentru care Moliere a fost inchis si scos apoi de la inchisoare de tatal sau. In 1645, compania refacuta a lui Moliere a parasit Parisul pentru un turneu de doisprezece ani prin provincie, in timpul caruia a inceput sa scrie piese ca sa-si valorifice propriile talente si pe acelea ale companiei sale in comedii. Talentele de actor ale lui Moliere erau modeste, cel putin dupa parerea unuia dintre contemporani care observa ca “Natura care a fost asa de generoasa cu el in privinta darurilor intelectuale, i-a refuzat harul exteriorizarii, atat de necesar pentru scena, mai ales pentru rolurile tragice. O voce inabusita, inflexiuni haraitoare, o vorbire grabita care il facea sa declame prea repede, toate acestea il puneau in inferioritate fata de actorii de la Hotel de Bourgogne [rivalii parizieni ai lui Moliere].

Daca Moliere nu poseda talentele necesare pentru a avea succes in tragedie, era inzestrat in schimb pentru comedie, la aceasta adaugandu-se si geniul sau considerabil in adaptarea tiparelor comice conventionale la forme noi si provocatoare. In zilele lui Moliere, comedia era in mare parte o varianta a commediei dell'arte italiene, pe care Moliere o cunoscuse foarte bine cu prilejul turneului trupei sale in provinciile din sud. Bazata pe un set de formule comice de rutina, commedia dell'arte depindea in mare masura de ingeniozitatea si capacitatea de improvizatie a actorilor. Pe parcursul indelungatei ucenicii din turneul prin provincie, Moliere si-a insusit bazele farsei pe care a inceput sa construiasca un nou gen de comedie, inaltand aceasta forma la nivelul aspiratiilor serioase ale tragediei. Daca inainte de Moliere comedia era in mod exclusiv un divertisment ieftin cu umor indoielnic, Moliere a contribuit la transformarea ei intr-o critica a vietii. in piesele sale timpurii a extins treptat farsa si numarul de personaje pentru a deplasa accentul spre satira sociala si reflectiile asupra vietii reale si a experientei publicului sau.

In 1658, compania lui Moliere s-a intors la Paris, unde s-a bucurat de sprijinul nepretuit al lui Ludovic al XlV-lea, desi mai toate piesele lui de maturitate, la care a lucrat in ultimii cincisprezece ani de viata, au starnit controverse si au fost intampinate cu atacuri la persoana. In 1662 Moliere s-a casatorit cu Armande Bejart, sora mai mica sau poate fiica lui Madeleine Bejart, si a scris Scoala nevestelor, o piatra de hotar in istoria teatrului, comparabila cu nasterea dramei romantice care a fost reprezentata de piesa Hernani a lui VICTOR HUGO [37], din 1830. in razboiul comic dintre sexe imaginat de Moliere, mastile farsei din comedia conventionala au devenit niste oglinzi in care publicul se putea privi. Piesa li s-a parut subversiva criticilor lui Moliere, care sustineau ca divertismentul teatral poate sa tulbure apele. Asa cum observa criticul Jacques Guicharaaud: In esenta nerealiste, ca toate lucrarile poetice, principalele piese ale lui Moliere din aceasta perioada pornesc de la premisa ca in viata fiecaruia dintre noi exista o poveste de dragoste, o farsa, o nefericire.

Efectul lor -poate fi comparat cu ceea ce s-ar fi putut intampla daca in filmul lui Mack Sennett, atunci cand clovnul arunca o placinta cu frisca, acea placinta - printr-un miracol sau o tehnica cinematografica - ar ateriza pe fetele tuturor spectatorilor. Omul decent, de vita nobila, amantul, sotul este indignat: tocmai li s-a spus ca sunt ipocriti sau stupizi, ridicoli sau razgaiati. Irealul invadeaza realitatea. Spectatorul incepe sa aiba dubii cu privire la propria persoana - sau mai degraba i se inoculeaza reaua credinta ca sa nu ajunga in situatia de a se indoi de el insusi. Pe baza elementelor de farsa si folclor, Moliere a reusit sa elaboreze o comedie a ideilor si o reflectie serioasa, desi umoristica, asupra naturii umane. Scoala nevestelor a inaugurat seria remarcabila de capodopere din care fac parte Tartuffe, Don Juan, Mizantropul, Avarul. Toate ilustreaza talentul lui Moliere de a adapta conventiile comicului traditional la noile forme ale comediei de caracter in care expune viciul si nebunia intruchipate in excesele personajelor sale. In Tartuffe, tinta lui Moliere o reprezinta ipocrizia religioasa si contradictiile dintre realitate si aparenta, resursa de baza a comediei. Tinta religioasa a lui Moliere a starnit controverse, astfel ca piesa a fost interzisa la Paris timp de cinci ani, pe parcursul carora Moliere s-a luptat sa obtina autorizatia pentru punerea ei in scena. In 1673, in timp ce juca rolul ipohondrului Argan din Bolnavul inchipuit, Moliere s-a prabusit in avanscena si, desi a rezistat pana la sfarsitul spectacolului, a murit cateva ore mai tarziu. Preotii din parohia lui au refuzat sa-i dea ultima binecuvantare si a fost nevoie de interventia regelui pentru ca Moliere sa fie inmormantat noaptea si sa se evite astfel scandalul. Dupa disparitia sa, Moliere a devenit patronul spiritual al Comediei Franceze, creata prin fuziunea companiei lui Moliere cu cea rivala, efectuata de rege in anul 1680.

Comediile lui Moliere au ramas in repertoriul clasic al companiilor teatrale, ca o culme a comediei neoclasice, asa dupa cum piesele lui Racine reprezinta punctul culminant al tragediei neoclasice. Datorita felului in care a largit sfera de cuprindere a formelor teatrale pentru a incorpora teme serioase, Moliere poate fi considerat unul dintre inovatorii majori ai dramei moderne. Exista putine alte inovatii, in spectacolul dramei romantice sau in tehnicile simbolice antirealiste ale dramei moderne, care sa nu duca inapoi pana la Moliere. Viziunea lui comica, discrepanta dintre modul in care am dori sa fim priviti si ceea ce suntem in realitate dau tonul unei mari parti a literaturii moderne, de la antieroic la absurd, in care pertinenta adevarurilor exprimate de Moliere reprezinta consolarea esentiala. Jean Racine 1639-1699 In Racine salasluieste un fel de puritanism intelectual — sau jansenism - care, in acelasi fel ca si puritanismul moral, pune sub semnul intrebarii orice poate sa provoace prea multa placere si priveste a priori drept suspecta orice afirmatie care ne flateaza si ni se potriveste... El da deoparte galanteria fina, fictiunile nobile si pozele avantajoase care au luat locul luptei dintre barbati si femei. Este neclintit in efortul sau de a submina ideea unei providente paterne si linistitoare, plasata ca un decor de teatru in fata fortelor moarte care guverneaza universul si starea omului. Toate prejudecatile incantatoare ale barocului, toate iluziile lui reconfortante, toate temele elocintei lui rasunatoare apar in piesele lui, numai pentru a fi aruncate in mod stralucit la o parte. (Philip Butler, Classicism and the Baroque in the Work of Racine) Identificarea lui Jean Racine cu drama neoclasica, o forma care li se pare celor mai multi cititori moderni exagerat de conventionala si stilizata, a contribuit la desconsiderarea rolului lui revolutionar in literatura, stiut fiind faptul ca a restaurat tragedia si a modelat teatrul ca instrument de dezvaluire a profunzimilor emotiilor si psihologiei umane. In pofida formei teatrale care respecta regula unitatii, teatrul lui Racine este marcat de asaltul impetuos asupra filozofiei zilelor sale, neconventional prin respingerea preferintei baroce pentru tragicomedie, cu finalurile ei fericite si vointa providentiala asumata in care binele este rasplatit si raul pedepsit. Odata cu Racine, drama revine la viziunea tragica a lui Euripide si examinarea complexitatii firii umane independent de iluzia de sprijin conferita de ordinea divina. Daca MOLIERE [18] a modificat radical istoria comediei dramatice, Racine a realizat aceeasi transformare in tragedie, imbinand clasicul si modernul intr-o sinteza noua. Piesele lui Racine reflecta aceeasi scindare intre lume si spirit care i-a marcat viata particulara si pe cea publica si i-a format viziunea tragica.

Racine s-a nascut intr-un orasel de provincie la nord-est de Paris. Ramas orfan de la varsta de patru ani, a fost crescut de calugaritele de la manastirea Port Royal, centrul jansenismului, o secta catolica austera inrudita cu calvinismul care sustinea ideea de predestinare, sfintenie personala in m contrast cu firea corupta a omului. Teatrul era complet interzis pentru m jansenisti, iar conflictul dintre scopurile spirituale si atractiile lumesti avea sa domine evolutia lui Racine in cea mai mare parte a vietii lui. Racine a ramas la Port Royal pana la varsta de saptesprezece ani, beneficiind de o educatie solida. Aici s-a initiat in greaca veche, ceea ce l-a determinat sa imbratiseze o cariera literara.

In timp ce era student la Universitatea din Paris, a dobindit o oarecare faima datorita poeziilor sale si, dupa o intrerupere de doi ani pe parcursul carora s-a pregatit pentru preotie, a fost admis la curtea lui Ludovic al XlV-lea, ca principalul tragedian al epocii. In perioada 1664-l677 a scris douasprezece piese de teatru si n-a precupetit niciun efort pentru a-i inlatura pe rivalii sai din domeniul teatrului, printre care se numarau si Pierre Corneille si Moliere. Acesta din urma, aflat in culmea gloriei literare, l-a ajutat cu sfaturi pe tinarul dramaturg si a acceptat sa puna in scena doua din piesele timpurii ale acestuia. Insa Racine a oferit una din piese unei companii rivale, in timp ce Moliere o juca si a convins-o pe amanta sa, una dintre principalele actrite ale lui Moliere, sa paraseasca trupa teatrala a acestuia. in pofida intrigilor teatrale si de Curte, Racine a reusit sa produca sapte piese de teatru, castigandu-si reputatia de maestru al tragediei clasice franceze: Andromaca (1667), Brittanicus (1688), Berenice (1670), Baiazid (1672), Mitridate (1673), Ifigenia (1674) si Fedra (1677). Dupa punerea in scena a Fedrei, Racine a avut o revelatie religioasa, ceea ce l-a determinat sa abandoneze teatrul si sa se impace cu jansenistii. Printre contemporanii sai circula o gluma potrivit careia, dupa aceasta revelatie, Racine l-a iubit pe Dumnezeu asa cum isi iubise metresele". A obtinut functia de istoriograf la Curtea regelui si si-a petrecut ultimii douazeci si doi de ani elaborand o cronica a activitatilor de la Curtea acestuia. A scris doua piese religioase, Esther (1689) si Athalie (1691), inainte sa cada in dizgratia regelui in 1698, cu un an inainte a muri.

Dualitatea dintre viata lui Racine in teatru si existenta lui in credinta si devotiune nu trebuie sa fie privita numai ca o sfasiere launtrica, ci ca o posibila explicatie a motivului pentru care, intr-o epoca fasta, Racine a ales tragedia ca principala forma de exprimare. Raspunsul se afla in natura particulara a gandirii janseniste, pe care Racine s-a straduit sa si-o insuseasca si s-o depaseasca si pe care in cele din urma a incorporat-o in tragediile sale. Jansenistii credeau ca omul este predestinat pentru damnare sau salvare, iar Racine se face ecoul acestui pesimism de inspiratie jansenista in tragediile sale, in care personajele sunt dominate fie de zei malefici, fie de o fatalitate impersonala la fel de implacabila, ceea ce duce la rezultate inevitabil tragice. Convertirea lui, in care accepta gratia Domnului ca pe un mijloc de obtinere a rascumpararii, este consolarea ce lipseste in majoritatea pieselor lui. Daca in viata reala a ajuns la alta concluzie decat in tragediile lui, aceeasi viziune esential tragica se afla deopotriva la baza gandirii sale artistice si religioase. Regulile si metodele dramei neoclasice pe care Racine o stapaneste foarte bine prevad respectarea unitatii clasice de timp, loc si actiune. Intriga trebuie sa acopere maximum douazeci si patru de ore si sa se desfasoare intr-un singur loc, actiunea avand un caracter unitar. Pentru a se ridica la inaltimea seriozitatii proprii tragediei, este necesar ca personajele sa fie de rang nobil, iar limbajul, reflectand buna lor crestere si importanta, sa nu degenereze niciodata in ceva comun si trivial. Personajelor le erau interzise contactele fizice, iar violenta avea loc in afara scenei. Aproape la fel de stilizata ca si drama japoneza Noh, scena neoclasica pare excesiv de severa si formala, mai ales din perspectiva libertatii de expresie proprii lui SHAKESPEARE [16] si naturalismului dramaturgilor moderni, care nu-i cruta decat foarte putin pe spectatori.

Cu toate acestea, Racine demonstreaza cum un mare talent poate ridica restrictiile la rang de virtute, ajungand la o intensitate aproape insuportabila si la o introspectie psihologica in interiorul normelor neoclasice. Racine este un maestru al selectiei artistice si al economiei de mijloace. Actiunea fiind localizata in afara scenei, drama lui Racine este silita sa se concentreze asupra personajelor, oferind o viziune interioara a motivatiei si temperamentului. Povestirile lui, preluate in mare parte din surse clasice si biblice, au ca subiect potentiala condamnare a pasiunii umane, iubirea asemanandu-se cu ura in intensitatea ei si in tendinta spre autodistrugere, in capodopera sa, Fedra, protagonista este sfasiata de conflictul cu sine din cauza pasiunii pentru fiul sotului ei, Hipolit. Fedra stie ca patima ei fatala este o greseala, ca Hipolit nu merita sa fie iubit, dar se dovedeste incapabila sa se elibereze.

Asa cum spunea Bernard Weinberg in studiul sau despre piesele lui Racine: La o prima retrospectiva asupra tragediilor care au aparut inainte de Fedra, se poate constata ca principalele dificultati ale lui Racine in scrierea unei tragedii se reduc la urmatoarele doua: construirea actiunii centrale de asemenea maniera incat sa fie folosite cu succes toate materialele piesei si crearea unui protagonist care sa fie in acelasi timp adevaratul punct nodal al actiunii si principalul genera¬tor al emotiilor traite de spectatori. Piesele timpurii prezinta ezitari si nesigurante in privinta ambelor probleme. In cele aparute mai tarziu, a rezolvat o chestiune sau alta intr-o masura remarcabila. Dar in niciuna, cred eu, nu si-a atins simultan scopurile legate de actiune si de protagonist. Acolo unde actiunea pare sa fie condusa in mod satisfacator, emotia ramane uneori divizata intre personajele principale, iar alteori nu reuseste sa devina cu adevarat tragica. Si chiar daca protagonistul intruneste calitatile necesare pentru a produce efectul dorit, eficienta lui generala este stirbita sau limitata de lipsa de actiune dramatica corespunzatoare. Numai in Fedra Racine combina toate lectiile invatate despre actiune si protagonist intr-o sinteza incununata de succes. Piesa reflecta fidel modelul neoclasic, dezvaluind marile resurse ale lui Racine in dobandirea unor informatii complete despre sentimentele si experienta umana. Daca Fedra este punctul culminant al realizarilor lui Racine intr-o singura piesa, celelalte lucrari ilustreaza calitatile lui de artizan si poet psiholog. Daca teatrul modern s-a inspirat mai mult din sursele romantice si naturaliste, Racine ramane o forta puternica in definirea teatrului clasic in Occident si in atingerea scopului dublu al teatrului in planul intensitatii si al impresionabilitatii.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

moliere eugene ionesco charlie chaplin scoala nevestelor victor hugo
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1756 (s) | 23 queries | Mysql time :0.014471 (s)