News Flash:

Cele trei stadii de „baza” ale existentei umane in viziunea lui Søren Kierkegaard

23 Octombrie 2013
2942 Vizualizari | 0 Comentarii
Søren Kierkegaard nu s-a bucurat de o mare popularitate in randul clericilor si al teologilor luterani ai vremii, numele sau a inceput sa fie foarte vehiculat la inceputul secolului al XX -lea cand unii au vorbit despre o asa numita „Kierkegaard-Renaissance”, iar multi filozofi si teologi au pus in prim plan redescoperirea situarii existentei umane in contextul crizei istorice (sesizata de Oswald Spengler [1880-1936] in volumul Declinul Occidentului, carte ce a cunoscut un succes international), sociale si culturale a societatii europene. Aceasta revitalizare a numelui sau a generat o adevarata miscare culturala si filosofica, existentialismul, ce s-a dezvoltat in deosebi in Europa Occidentala pe fondul unor puternice sentimente de indoiala si incertitudine aparute ca reactie la optimismul filosofic, stiintific si istoric (idealismul, pozitivismul, socialismul) din secolul XIX si inceputul secolului XX, ceea ce a condus la pierderea increderii in privinta posibilitatilor ratiunii de a intelege si a domina realitatea, potrivit ziuaveche.ro.
Contributiile valoroase pe care le aduce Søren Kierkegaard in definirea credintei ca act religios fundamental si necesar in stabilirea unei relatii de comuniune cu Dumnezeu nu trebuie sa fie ignorate, in ciuda faptului ca unii autori au incercat sa-l prezinte pe filozoful danez mai degraba ca avand tendinte nihiliste si distructive decat intentii religioase. Este extrem de greu sa-l catalogam pe Søren Kierkegaard drept nihilist, mai ales ca o astfel de viziune este influentata in mare masura pe de o parte, de situarea lui Søren Kierkegaard in contextul iluminismului de la sfarsitul secolului al XVIII– lea si al romantismului din secolul al XIX-lea, iar pe de alta parte de existentialismul ateu din secolul al XX-lea, care prin Jean-Paul Sartre si Albert Camus „l-au smuls pe Søren Kierkegaard din contextul religios si au subliniat in acord cu el responsabilitatea proprie a individului”. Tocmai de aceea se cuvine ca numele lui SOREN KIERKEGAARD trebuie sa fie asezat in galeria marilor ganditori religiosi (Blaise Pascal, F. Dostoievski, etc.), care in mod paradoxal, erau preocupati de marile probleme metafizice si de conditia umana in general, dar si de realitatile si evenimentele sociopolitico-religioase ale vremii lor (conflictul cu iezuitii, legenda marelui Inchizitor, etc.).
Nici Søren Kierkegaard nu face exceptie de la aceasta regula, interesul sau orientat spre asumarea individuala, personala, a conditiei pe care o presupune starea de crestin, dar si raportarea constanta la situatia societatii si a Bisericii din vremea sa, constituie o dovada in acest sens.
S-a pus de multe ori intrebarea de ce a preferat Søren Kierkegaard sa se foloseasca de pseudonime pentru redactarea si publicarea lucrarilor sale ? O posibila lamurire ar putea fi aceea ca filosoful danez socotea ca doar cuvantul lui Dumnezeu se poate bucura de un statut mai inalt, acela al unei comunicarii directe, pentru ca acesta se adreseaza tuturor oamenilor si are o importanta capitala, in schimb, cuvintelor omenesti le este rezervat doar un loc secund, si asta probabil si datorita insuficientei intrinseci pe care acestea o au in a exprima realitatea. John Lippitt, un versat exeget al operei kierkegaardiene, intelege aceasta alegere a pseudonimelor ca pe o „arta maieutica”, in care cuvantul cheie este retragerea (withdrawal) comunicatorului. Se stie ca, adeseori se abuzeaza de numele unei personalitati, pentru a se impune o anumita idee, ignorandu-se astfel modalitatea de abordare a chestiunii si argumentatia corespunzatoare; este ceea ce se numeste in logica argumentum ad verecundiam, sau prejudecata fata de autoritatea persoanei (sintagma folosita de I. Kant). Tocmai de aceea – crede John Lippitt – Søren Kierkegaard a ales diferite pseudonime pentru ca lucrarile sale sa nu fie intelese ca facand parte din acea categorie de cartii scrise din rutina, obligatie didactica sau din vanitate. Asta, cu atat mai mult cu cat cititorii trebuie sa vada opera kierkegaardiana ca produs al unei pasiuni sfasietoare pentru intelegerea existentei umane, de aceea nu o sa gasim in scrierile filosofului de la Copenhaga nici macar o umbra de abstractiune sterila sau de idealism. De exemplu, daca se poate analiza o chestiune de matematica intr-o maniera impersonala si dezinteresata, nu acelasi lucru se poate spune atunci cand ma preocupa ceea ce voi urma sa devin, sau faptul ca este posibil sa mor in scurta vreme.Trebuie mentionata si rugamintea lui Søren Kierkegaard (din Postscriptum nestiintific de incheiere la Fragmente Filosofice) catre cei ce se vor arata interesati de scrierile sale, si-si vor nota pasaje din cartile sale sa aiba bunavointa sa citeze pseudonimul respectiv, si sa nu citeze numele sau.
Existenta umana, considera SOREN KIERKEGAARD, poate fi traita sub diferite moduri si sub diferite aspecte, in functie de asteptarile si de perspectivele fiecarui individ in parte. Desi intensitatea trairii persoanei umane nu poate fi redata si in nici un caz circumscrisa de niste sabloane teoretice, Søren Kierkegaard isi permite foarte subtil sa creioneze trei stadii de „baza” ale existentei umane, si anume: stadiul estetic, etic si religios. Acestea nu sunt expuse intamplator, iar ordinea lor este foarte importanta pentru intelegerea gandirii kierkegaardiene, cu atat mai mult cu cat trecerea dintr-un stadiu intr-altul nu este una rationala (adica, nu se poate ca cineva sa calculeze scrupulos ce ar castiga daca ar trece dintr-un stadiu intr-altul, si care ar fi conjunctura favorabila sa-i inlesneasca acest lucru), ci se face printr-un „salt” existential, salt ce are o natura indeterminata si nu este nici o stiinta care sa ne arate natura si originea acestui salt. Totodata, saltul existential are si menirea de a accentua „insemnatatea vesnica a clipei” si constientizarea optiunilor pe care le face omul. Daca in stadiul estetic, „insul” traieste si doreste clipa, pentru clipa, in stadiul etic, individul tine cont de continuitatea timpului, si i se conformeaza, iar in stadiul religios, care este si cel mai important, omul traieste si se raporteaza numai la existenta transcendenta, la Dumnezeu. Insa, nu toti oamenii ajung in stadiul religios, ci o buna parte se multumesc sa traiasca in stadiul estetic, pierzandu-si viata cu nimicuri si hranindu-si doar pornirile instinctuale.
Trebuie remarcata si disputa pe care a avut-o cu Biserica oficiala, marele filosof danez reprosa superiorilor ierarhici lipsa de daruire in exercitarea misiunii incredintate si obedienta fata de politica statala, drept pentru care devenise o adevarata Biserica oficiala. Cea mai valoroasa contributie a ganditorului de la Copenhaga este fara indoiala cea a creionarii raportului dintre ratiune si credinta, pana unde trebuie sa ne folosim de ratiune, si care este importanta credintei in viata religioasa. Increderea prea mare in puterile ratiunii poate sa degenereze intr-o forma dubioasa de perversitate, in care actele savarsite cu constiinta religiozitatii si confirmate de ratiune pot sa dispuna la savarsirea compromisurilor de natura morala. Mai exact, gandul ca implinesti voia lui Dumnezeu, poate sa insele facultatea ratiunii, care se ghideaza dupa alte norme decat cele ale credintei. Poti sa ajuti un cersetor cu cativa banuti, ratiunea sa-ti confirme valoarea gestului pe care l-ai facut, dar in acelasi timp sa fraudezi si sa violentezi increderea altor oameni, fara nici un scrupul. Omul credincios trebuie sa se ghideze intotdeauna dupa alte criterii, si se trebuie sa se fereasca de rigorismul fariseic al ratiunii care da o falsa impresie de corectitudine si onestitate, considera Søren Kierkegaard.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

teologilor luterani vremii kierkegaard-renaissance dumnezeu
Distribuie:  
Loading...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1813 (s) | 34 queries | Mysql time :0.019233 (s)