News Flash:

Coruptia in Imperiul Roman

10 Octombrie 2013
2603 Vizualizari | 0 Comentarii
Newsletter
BZI Live Video Divertisment
Video Monden
Muzica Populara Curs valutar
EUR: 4.7199 RON (-0.0006)
USD: 4.1541 RON (+0.0057)
Horoscop
berbec
taur
gemeni
rac
leu
fecioara
balanta
scorpion
sagetator
capricorn
varsator
pesti
Si in Occident, si in Orient, cadrul de gandire politica a oamenilor il reprezinta cetatea, fie ca ea este independenta ca in Grecia inaintea cuceririi romane, fie ca se supune puterii imperiale. In cetate apare un fenomen interesant, numit evergetism, care inseamna o sustinere legata nu de cultura, ca in cazul unui mecenat, ci de politica si societate. De pilda, amfiteatrele din lumea romana nu sunt monumente publice, ci daruri ale cetatenilor bogati.
Notiunea de ban public nu avea sensul de astazi. Bogatii erau cei care repartizau impozitele, scutindu-se pe ei si rascumparandu-si astfel cheltuielile cu populatia de rand. Cetatenii bogati isi asumau tot felul de cheltuieli. De pilda, pentru baile publice, care necesitau lemne si uleiuri. Se intrunea consiliul municipal, alcatuit din 30 sau 100 de nobili, de unde se alegea prin rotatie cel care va trebui sa le plateasca concetatenilor baia. Daca refuza, risca sa fie linsat…Rentele pentru saraci erau insa foarte mici. Eforturile din parte bogatilor se intrevad in cazuri extreme, cum ar fi foametea grava, cand sunt nevoiti sa-si deschida hambarele, altminteri iarasi…risca sa fie linsati.
Exista si o categorie care primeste stipendii de la guvernul imperial de data aceasta: armata. Care insa nu trebuie privita ca o armata privata. Corpul de armata nu il constituia ofiterii, ci soldatii, convocati de imparat cand poarta razboi, care le explica strategia. Este o armata de cetateni, cu solde fixe si care primesc daruri in bani, dat fiind raportul privilegiat intre imparat si armata. Imparatul care nu mai este pe placul armatei risca sa fie asasinat, mai ales in vremuri de criza cand fiecare corp de armata socoteste ca favoritul ei ar fi mai potrivit.
Darurile, indiferent cui erau oferite, nu aveau insa semnificatia de cumparare a persoanei, asa cum am tinde sa credem. In societatile antice, ele sunt o dovada de apreciere, de simpatie, de iubire. In plus, exista o diferenta intre evergetism si clientelism. Daca un cetatean bogat face daruri concetatenilor, ei nu devin clientii lor. Este un omagiu la adresa lor, nu o supunere, ca atunci cand iti alegi clienti. Clientelele private reprezinta veritabile mafii, sunt ‘familia’ sefului. Prin recrutarea unor astfel de clienti personali, nu se extinde corpul civic, ci se neaga, din moment ce iti cladesti spre folosul propriu o retea. Cu cat are mai multi clienti, cu atat personajul se simte mai mare.
Imparatul insa are mai degraba favoriti politici. Se poate intampla sa ajunga la tron datorita unei retele de sustinatori, care intra in actiune daca de pilda el este contestat pentru ca a pierdut o batalie. Dar decizia finala ii apartine armatei, mai importanta in cazul sau decat orice clientela privata.
Bogatii cheltuiau asadar din averi pentru a le oferi servicii publice cetatenilor. De ce? Pentru ca, dupa spusele lui Paul Veyne, ne aflam intr-un sistem de superioritati cumulative. Adica, in anumite societati, printre care si cea greco-romana, oamenii se disting pe mai multe planuri deodata. Bogatul este si un om cult, el poate face studii, el este cel care guverneaza, iar bogatia este un criteriul de excelenta. Si pentru a-ti arata statutul, trebuie sa arati ca esti generos. Cetatea este pana la urma proprietatea oamenilor importanti. In afara exprimarii ostentative a bogatiei prin generozitate, nobilii trebuie sa arate ca au oameni care li se supun. Oferind sume de bani, castigi autoritate. Acest aspect este in stransa legatura si cu prestigiul; oamenii il vor onora pe cel mai avut si cu cei mai multi clienti nu pentru ca ar depinde de el, ci pentru ca astfel el a castigat onoare, prestigiu. Evident ca exista un calcul politic, o coruptie generalizata prin care poporul se supunea daca primea diverse subsidii, dar este la fel de importanta si o atitudine mentala plina de arhaicitate: poporul admira pur si simplu bogatia si i se supune.
Imperiul roman, stat mafiot
S-ar putea afirma si despre imparat ca ofera jocuri poporului ca sa evite contestarea politica, dar el se poarta ca un everget doar la Roma, orasul lui. Supunerea provinciilor impune investitii materiale. La Roma, imparatul e vazut ca o vedeta locala, care se vrea iubit de popor si pe care poporul vrea sa-l iubeasca. Organizand jocurile, el isi intareste imaginea pozitiva. Am putea identifica dpua tipuri de imparati: cei mai gravi, care nu ofereau adesea distractii, si cei cu atitudine contrara, pe scurt, regi ai nobililor si regi ai plebei.
Evergetismul este deci fenomenul dominant pe aceasta scena politica deloc lipsita de sentimentalisme. Au existat si critici, unii afirmand ca este scandalos ca bogatii sa trebuiasca a cheltui pentru a distra plebea. Problema este insa ca poporul avea o arma importanta: scandalul, instigarea la rascoala, tulburarea ordinii publice, si mai ales, ofensarea brutala a bogatului, care isi pierde prestigiul si ii este teama sa iasa si din casa.
Practicile acestea corupte pot starni insa si critici cu finalitati mai concrete. Au fost scandaluri de exemplu legate de functionarii care traiau pe spezele celor administrati. In Imperiul Roman, functionarii au statut de stapani, deci nu ii poti aborda fara sa le aduci niste daruri. Institutia bacsisului este comuna si generalizata in societatile vechi, iar in cele contemporane a fost doar legalizata si redenumita: taxele. Practicile corupte starnesc scandal doar daca sunt impinse la extrem, sau daca erai prins, cum este cazul lui Verres, care in secolul I a.Hr. jefuieste Sicilia, unde era guvernator. Procesul a ramas celebru prin prezenta lui Cicero ca purtator de cuvant al acuzarii. Verres jefuise intr-o proportie de neimaginat, comisese si crime, iar magistratul risca sa dezonoreze clasa, de unde si imensul scandal. Daca insa furtul si coruptia se realizau mai mascat si mai limitat, nu exista nicio problema. Chiar Cicero se lauda la un moment dat ca a furat doar doua milioane de sesterti in anul cand a fost guvernator in Ciclicia.
Totusi, cetatenii s-au mai revoltat in fata unor practici electorale, a incercarii de a obtine cu bani sufragiile. In timpul republicii, s-a incercat stabilirea unui tarif pentru a reglementa coruptia, pentru ca sumele nu conteneau a creste. Era deci o condamnare practica, nu morala. Cel care exprimat sincer o indignare este Cato cel Tanar, in secolul I a.Hr., care se scandaliza si daca se fura si o centima din banii publici, dar el este o exceptie.
Modelul politic roman se baza pe doua idei, in opinia lui Paul Veyne. In primul rand, cetatea antica poate fi considerata un soi de partid politic miliant, in care cetatenii nu locuiesc aici pentru a primi avantaje in schimbul devotamentului civic. Toti participa, fie ca sunt cei care corup sau cei corupti, la maretia cetatii. Apoi, cetateanul are un statut foarte concret, spre deosebire de noi, care in schimbul foloaselor platim impozite. In Imperiul Roman, cetateanul nu este o persoana o persoana bine definita juridic, el contribuie la profitul cetatii cu tot ce are. Imparatii romani sunt la randul lor cei mai bogati dintre bogati, averea asigurandu-le statutul.
Statul nu este tocmai de drept, cetatenii nu prea sunt egali, este un civism mai mult improvizat, se amesteca inegalitatile economice si de solidaritate civica. Nici de viata politica in sensul de astazi nu poate fi vorba, ci mai mult de gestionarea unei societati sarace care se extinde. Cei puternici dominau clar, care isi exercitau dominatia aproape fara limite. Se ocupau adesea de camatarie, iar in privinta datoriilor isi faceau propria justitie. Multe marturii vorbesc despre mari latifundiari care s-au instapanit asupra pamanturilor vecinilor saraci folosindu-se de sclavi inarmati. Cei marunti aveau o sansa de supravietuire prin cleintelism. Iar protectorii lor erau la randul lor protejati de altii, notabilii, care trebuiau sa se inteleaga intre ei si cu guvernatorul. In tot acest mediu functioan un anume cod de onoare, niste reguli ale elitei care ii mentinea echilibrul. Astfel ca poate nu ar fi exagerat sa ne imaginam Imperiul Roman ca pe o imensa mafie.
Referinte:
Andrew Lintott, Politics and Administration, Routledge, 1993;
Paul Veyne, Le pain et le cirque. Sociologie historique d’un pluralisme politique, Paris, 1976;
Paul Veyne, Sexe et pouvoir a Rome, Tallandier, 2005;
Arjan Zuiderhoek, The Politics of Munificence in the Roman Empire. Citizens, Elites and Benefactors in Asia Minor, Cambridge, 2009.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

occident orient grecia umea romana coruptie imperiul roman
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2019 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1706 (s) | 34 queries | Mysql time :0.019274 (s)