News Flash:

Darius I si geto-dacii

16 Ianuarie 2014
2721 Vizualizari | 0 Comentarii
Avand in vedere faptul ca, in legatura cu evenimentele petrecute in anul 514 i. Hr., literatura istorica vehiculeaza trei notiuni distincte, respectiv: campanie militara, expeditie sau demonstratie de forta, suntem datori sa ne expunem punctul de vedere.
Astfel, termenul de campanie militara este definit ca: “parte a razboiului care cuprinde mai multe operatii strategice executate intr-o perioada de timp determinata, pe un anumit teritoriu si dupa o conceptie unica urmarind realizarea unui scop strategic”.

Vezi si Scurt istoric al tracilor  
Din punct de vedere strategic, trecand Hellespontul pe podul de vase construit de arhitectul Mandrocles din Samos, Darius I a urmarit transarea in favoarea Persiei a conflictului cu cetatile grecesti din Peninsula Balcanica prin anihilarea totala a tracilor, macedonenilor si indeosebi “a fortei scitice ce se afla intr-un continuu balans intre cele doua continente”. Astfel, in acest context, facand apel la singura sursa istoriografica de pana acum, amintita mai sus, putem imparti campania lui Darius I in cinci etape, astfel:
1. Demonstratie de forta in Peninsula Balcanica, urmarind din punct de vedere strategic sa anihileze total orice incercare de impotrivire pe uscat din partea neamurilor trace si, eventual, macedonene si grecesti, folosind pentru aceasta trupele de uscat al caror numar “cu calareti cu tot, dar fara cei de pe corabii /…/ se ridica la 700 000″ de luptatori.
2. Demonstratie de forta in sectorul litoral de vest al Pontului Euxin, executata cu flota compusa din 600 de corabii, cu scopul de a paraliza total coloniile grecesti: Apollonia, Mesembria, Odessos, Callatis, Tomis si Histria, blocandu-le corabiile in rada porturilor si, nu in ultimul rand, de a asigura deplasarea in ordine a coloanei trupelor de uscat de la iesirea din zona impadurita a Muntilor Haemus pana la Istru.
3. Mars demonstrativ in zona Dunarii de Jos, executat de catre trupele terestre, de la iesirea din defileul Aitos-Provadija pana la podul de vase de peste Istru ridicat de catre “ionienii, eolienii si hellespontinii care erau in fruntea corabiilor / … / la cotul fluviului unde se rasfira gurile Istrului / … / cale de doua zile” de la tarmul marii.
4. Urmarirea scitilor care locuiau in stepele nord-pontice in scopul de a-i infrange intr-o batalie decisiva pentru ca acestia sa nu poata interveni in eventualitatea unei confruntari ulterioare cu cetatile grecesti. Avand in vedere ca, dupa trecerea Istrului, Darius I a avut intentia de a strica podul de vase si sa porunceasca ionienilor “sa vina dupa el pe uscat, ei si ostirea de pe corabii”, se poate aprecia ca, din acest moment, ar fi fost posibila intentia acestuia de a-i urmari pe sciti intr-o fasie de teren paralela cu tarmul Marii Negre, neexcluzand transformarea acesteia intr-un “lac persan”.
5. Retragerea precipitata prin culoarul dobrogean, traversarea Traciei si intoarcerea in Asia Mica.
Aceasta varianta de etapizare ar merita poate, o analiza de detaliu insa ne vom opri numai asupra aspectelor care au o legatura directa sau indirecta cu rezultatul campaniei. Astfel, dupa relatarea lui Herodot, fortele terestre si navale din subordinea lui Darius I se deplaseaza pe itinerare paralele, unul pe uscat si celalalt pe mare, dar nu concomitent, ajungand sa faca jonctiunea la podul de peste Istru, actiune care dovedeste faptul ca suveranul ahemenid cunostea foarte bine teritoriul pe care il avea de strabatut.
Fortele terestre, compuse, in principiu, din pedestrime, calareti si, in mod cert de formatiuni de logistica, dar despre care nu aflam mai nimic de la Herodot, dar fara de care o campanie de asemenea anvergura nu s-ar fi putut executa, se deplaseaza mai lent. Darius a facut un popas de trei zile la raul Tearos (Simerdere), ce izvoraste din muntele Balcanul Mic, aproape de satul Bunar-Hissar, apoi a ajuns la raul Artescos (neidentificat) care uda tinutul odrysilor care locuiau, probabil, in regiunea Edirne de astazi, fara sa intampine nici un fel de rezistenta “Inainte de a junge la Istru (Darius) ii supuse mai intai pe getii care se cred nemuritori, caci tracii care au in stapanirea lor Salmydessos si care locuiesc la miazanoapte de Apollonia si de orasul Mesembria – numiti skyrmiazi si nipsei – i s-au inchinat lui Darius fara nici un fel de impotrivire. Getii insa, care luasera hotararea nesabuita (de a-i infrunta), au fost robiti pe data macar ca sunt cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci”.
Acesta este capitolul prin care Herodot ii scoate la lumina istoriei pe geti, si nu oricum, ci printr-o actiune indrazneata executata impotriva unei trupe numeroase, ceea ce dovedeste ca la sfarsitul secolului al VI – lea a. Chr. acestia erau intr-un stadiu avansat de dezvoltare economico – sociala si de organizare politico – militara.

Vezi si Tracismul Macedonenilor  
Se pun insa doua probleme. Unde a avut loc confruntarea (sau confruntarile) si ce forme au imbracat acestea? Probabil ca ciocnirea a avut loc, fie la iesirea armatei persane din defileul Aitos – Provadija (deci la un punct de trecere obligatorie, care nu ar fi permis agresorului sa-si desfasoare fortele), fie oriunde altundeva in teritoriul cuprins intre Dunare si Marea Neagra – unde, arheologic, se constata prezenta grupului cultural Dobrina – Ravna – inrudit prin ceramica si inventar cu grupul getic de la nord de Dunare, Ferigile – Birsesti, fie in zona Histriei, pana in apropiere de gurile Dunarii, unde s-a identificat aspectul cultural getic de tip Tariverde – Beidaud. Avand in vedere efectivele angrenate in conflict, este de presupus ca formele de lupta folosite au fost hartuirea, prin atacuri executate cu rapiditate, prin surprindere, de arcasi calari si ambuscadele.
Ajungand la culoarul dobrogean, Darius I are trei variante posibile de deplasare pe uscat:
1. sa urmeze spre nord linia Dunarii;
2. sa urmeze linia tarmului Marii Negre;
3. sa urmeze drumul de interior, dintre cele doua.
Probabil ca s-a deplasat pe varianta nr. 2, in coloana de mars in linie de pempade (5), hexade (6), decade (10) sau dodecade (12). In aceste cazuri, coloanele de mars, daca luam in calcul o distanta si un interval de cel putin un metru, luptator de luptator, ar fi avut urmatoarele lungimi: pana la 140 km, 115 km, 70 km, respectiv 60 km, ceea ca face ca viteza de deplasare sa fie foarte mica.
De asemenea, este posibil ca, inaintand deja intr-un teritoriu ostil, Darius sa fi luat masuri pentru siguranta marsului, folosind subunitati specializate acestui scop, de genul avangarda, ariergarda si flancgarda, constituite din elemente mobile (calarime) care ar fi asigurat protectia coloanei principale formata din pedestrime si formatiunile de logistica si nu ar fi exclus sa adopte un asemenea dispozitiv si in etapa a 4-a, cand a trecut la urmarirea scitilor.
In legatura cu locul unde a fost realizat podul de peste Dunare, trebuie facuta o precizare in sensul ca istoricii si cercetatorii romani sunt de acord, in unanimitate, ca acesta a fost realizat intre orasele Tulcea si Isaccea de astazi, existand insa, in literatura de specialitate si parerea ca trecerea peste fluviu s-ar fi executat pe la Cernavoda.
Avand in vedere actiunile intreprinse, atat de componenta terestra, cat si de componenta navala a armatei lui Darius I, fapt ce denota o foarte buna coordonare in timp si spatiu pentru realizarea jonctiunii, putem aprecia, ca pana in acest moment, initiativa desfasurarii ostilitatilor a apartinut suveranul ahemenid. Aceasta initiativa ii apartine si la inceputul etapei a 4 – a cand este pe cale sa concedieze componenta navala. Din momentul trecerii la urmarirea scitilor, suveranul ahemenid a pierdut initiativa in campul tactic si, implicit, isi compromite realizarea scopului strategic, diminuandu-si simtitor sansele in reusita acestuia.
Etapa a 4-a, trecerea la urmarirea scitilor, de altfel, cea mai lunga etapa si care, dupa Herodot, ar fi durat 60 de zile, iar dupa Ctesias, alt autor antic, doar doua saptamani, timp in care trupele persane au fost supuse unei permanente uzuri fizice si morale pe un intins teritoriu unde au trebuit sa suporte tot felul de privatiuni din partea a doua grupari scitice, una comandata de Idanthyrsos si Taxakis la care s-au alaturat gelonii si budinii, si cea de-a doua, comandata de Scopas, care i-a avut ca aliati pe sauromati.
In ceea ce priveste retragerea lui Darius si rezultatul campaniei sale impotriva scitilor, in literatura de specialitate se foloseste foarte frecvent termenul de esec. Mai intalnim, de asemenea, si alti termeni ca: infrangere, dezastru sau catastrofa. Ultimii doi termeni fiind oarecum sinonimi, reprezentand “un eveniment tragic de mari proportii, nenorocire mare, tragedie”, ramane sa-i clarificam pe ceilalti doi. Astfel, sintagma “a infrange pe cineva” inseamna a invinge, a birui, a bate (in lupta), iar termenul de esec reperezinta: infrangere, inucces, neizbanda, nereusita intr-o actiune. Avand in vedere ca intre persi si sciti disputa nu s-a transat printr-o batalie, lupta sau confruntare cu rezultate palpabile si definitive, termenul de esec ni se pare mai indreptatit a fi folosit insa, aceasta campanie, tocmai prin sfarsitul sau, are un aspect particular.
Sub presiunea scitilor (probabil si a getilor), la sfarsitul celor 60 de zile, in noaptea dinaintea confruntarii directe dintre adversari, Darius “parasi chiar pe locul taberei pe oamenii sleiti de puteri si pe cei de care-i pasa mai putin daca vor pieri, precum si toti magarii priponiti”. Fiind noapte a ajuns cu foarte mare greutate la podul de peste Dunare, pe care ionienii incepusera sa-l strice la unul din capete, instigati de catre Milthiades – viitorul erou de la Marathon – si dupa ce podul a fost refacut de catre Histiaios din Milet, a reusit sa scape de presiunea scitica.
Despre itinerarul de intoarcere al lui Darius I, Herodot ne da putine elemente. Nu pomeneste nimic despre deplasarea prin culoarul dobrogean, ci spune doar atat: “Darius strabatand Tracia a ajuns la Sestos in Chersones. De aici, el trecu cu corabiile in Asia, iar in Europa lasa in fruntea ostilor pe Megabazos” si putin mai jos, la sfarsitul capitolului, spune si care era efectivul acestora – 80 000 de oameni.
Daca informatiile istoriografice, relative la retragerea lui Darius prin acest culoar, lipsesc aproape cu desavarsire, in aceasta perioada este posibil sa se fi produs si marile distrugeri de la Histria, atestate arheologic, “cand asezarea civila, zidul ei de aparare si templele acropolei au fost arse si pustiite”.
Este de remarcat faptul ca aceasta cifra, reprezentand numarul de luptatori ai detasamentului comandat de Megabazos, nu este pomenita in lucrarile de sinteza care trateaza aceasta perioada si, in mod special, nici in tratatul de Istorie militara a poporului roman, vol. I/1984, care rezerva un capitol intreg campaniei lui Darius impotriva scitilor.
Avand in vedere parasirea in graba, pe timpul noptii, a ranitilor, animalelor de povara si mai ales a bagajelor, masuri care, din punct de vedere militar, se adopta numai in cazuri extreme, inseamna ca Darius I a trecut printr-o primejdie reala. Daca la aceasta mai adaugam si trecerea precipitata a Istrului pe podul de vase, s-ar putea afirma ca detasamentul lui Megabazos a fost constituit si a actionat ca o veritabila ariergarda, cu misiunea de sacrificiu de a asigura fuga regelui, imediat ce fortele principale persane s-au aflat pe malul drept al fluviului, fiind de fapt un tampon puternic intre rege si urmaritorii sciti si geti.
Ca efect imediat, campania nu a avut succesul scontat de Marele Rege, transformandu-se, in opinia noastra, in urma ciocnirilor repetate cu getii si scitii, intr-un adevarat dezastru pentru armata persana. Se mai impune o precizare in ceea ce priveste efectivele pomenite de catre Herodot si apreciate in istoriografia mai veche sau mai noua ca ar fi exagerate. Nu contestam acest fapt, insa, daca admitem ca exagerarea este valabila, atat pentru efectivul trupelor de uscat (700.000), cat si pentru efectivul detasamentului comandat de Megabazos (80.000), putem gasi o cale de atenuare, poate chiar de eliminare a ei, scriu cei de la istoriiregasite.wordpress.com.
Raportand cele doua cifre, rezulta ca detasamentul de ariergarda, investit de rege cu misiunea de a-i asigura retragerea precipitata, ar reprezenta aproape 12 % din efectivul armatei persane. Intr-un caz similar, petrecut mai tarziu (dupa confruntarea navala de la Salamina), detasamentul lasat de catre regele Xerxes in Grecia sub comanda lui Mardonios (400.000 de luptatori), reprezenta doar 8 % din efectivul total al armatei persane (cca. 5.000.000).
Asadar, se poate spune ca ariergarda lui Darius a fost cea mai numeroasa din vremea respectiva, oferindu-ne inca un argument pentru a sustine ca, presiunea scitica, era foarte mare si s-a declansat cu repeziciune asupra efectivelor persane, ceea ce l-a obligat pe Darius sa-si ia singura masura de siguranta posibila in acel moment si anume de a interpune acest detasament de sacrificiu intre el si sciti, pentru a asigura totusi, o defluire, cat de cat organizata a fortelor principale. Avand in vedere aceasta presiune scitica deosebit de puternica, declansata prin surprindere, in opinia noastra, detasamentul de ariergarda comandat de Megabazos, este posibil sa se fi constituit imediat ce efectivele persane au trecut podul de vase. De asemenea, este posibil ca aceasta ariergarda sa fi incercat sa-i intarzie pe sciti, ducand actiuni de aparare pe aliniamente succesive de teren si, probabil ca unul dintre aceste aliniamente sa fi avut flancul drept in zona cetatii Histria. In acest context s-a produs probabil, prima distrugere a Histriei confirmata de cercetarile arheologice. In legatura cu acest aspect, se cuvine sa remarcam faptul ca distrugerile zidului de incinta, precum si cele din zona sacra a cetatii au fost produse cu certitudine de catre sciti si nu de armata persana. Nu exista nici un temei ca Darius I sa distruga cetatea; aceasta nu se aratase ostila in nici un fel, iar pe deasupra, in acel moment, Histria nu avea nici un interes sa adopte o altfel de politica decat cea adoptata de metropola ei, Miletul, al carui conducator, Histiaios, se afla in slujba regelui persan. Ca argument aducem insasi logica desfasurarii actiunilor militare, in sensul ca, evenimentele precipitandu-se, detasamentul lui Megabazos era preocupat mai mult de a pune stavila presiunii scitice, fiind in contact direct cu acestia, asigurand astfel retragerea regelui.
In relatarea lui Herodot, avem cateva elemente despre retragerea fortelor terestre ale lui Darius I, insa nici o informatie despre componenta navala a armatei sale. Nu putem sti ce s-a intamplat cu cele 600 de corabii. Nu rezulta nicaieri ca acestea au fost capturate de catre sciti, dar avand in vedere ca rolul lor se incheiase, odata cu defluirea trupelor persane la sud de Istros, probabil ca au facut cale intoarsa, urmand acelasi itinerar de-a lungul coastei Pontului Euxin, dar in sens invers, fiind posibila, de asemenea, si o eventuala incercare nereusita de a ambarca o parte din trupele persane aflate in deruta.
De asemenea, nu stim daca Herodot se refera sau nu la acestea, atunci cand afirma ca Darius a trecut in Asia Mica pe corabii, imbarcandu-se la Sestos. Aceasta localitate se afla in Chersonesul tracic, unde tiran era Miltiades ceea ce demonstreaza, cel putin doua lucruri. In primul rand, pune in alta lumina activitatea acestuia la podul de la Dunare, in sensul ca Darius, nu ar mai fi acceptat sa fie mentinut “in functie” ca tiran al Chersonesului daca i-ar fi instigat pe ionieni sa strice podul. La consfatuirea la care au luat parte si tiranii din Hellespont, mai precis cei din orasele Abydos, Lampsacos, Parion, Proconnesos, Cyzicos si Byzantion, Histiaios a subliniat faptul ca ei toti au ajuns tirani ai acestor orase numai multumita ajutorului dat de Darius si “daca imparatia lui Darius se prabuseste, nici el nu se va mai putea mentine in Milet si in celelalte centre ionice, deoarece fiecare oras va prefera democratia in locul tiraniei”. Spre deosebire de acesti tirani din Tracia si din Stramtori, tirania lui Milthiades era oarecum diferita, deoarece acesta nu isi datora puterea nici regelui persan, nici satrapilor lui.
In cel de-al doilea rand, de ce nu a facut Darius cale intoarsa prin acelasi loc prin care a trecut in Europa, ci a trebuit sa se deplaseze spre sud, ocolind tarmul european al Propondidei? Deoarece podul construit de Mandrocles din Samos, nu mai exista, fiind distrus de furtuna sau chiar de catre locuitorii din zona Byzantionului care aflasera deja despre defectiunea campaniei sale.
Ceea ce este interesant si cu iz de anecdota avand insa o anumita importanta in contextul faptelor care s-au petrecut in acel an, este improprietarirea camilei lui Darius. Aceasta anecdota, relativa la evenimentul la care ne raportam, este consemnata in cu totul alt context, atat de Plutarh, cat si de Strabon. Astfel, referindu-se la batalia de la Gaugamela (331 a. Chr.), prin care Alexandru Macedon il invingea definitiv pe Darius al III-lea Codommanos, Plutarh arata urmatoarele: “Si se spune ca Gaugamela in limba persana inseamna <<Casa Camilei>> fiindca in vechime, un rege persan, scapand de dusmani pe o camila dromadera, a stabilit-o acolo intemeind cateva sate si drumuri pentru ingrijirea ei”. Avand in vedere ca autorul antic nu ne da si alte lamuriri suplimentare, in mod firesc se pune intrebarea: despre ce rege persan este vorba? Si o alta intrebare: aceasta insolita danie reprezinta sau nu un obicei persan?
Raspunsul la prima intrebare il gasim la Strabon care, descriind Asia Mica, referindu-se la Gaugamela, completeaza informatia semnalata la Plutarh, spunand ca: “In Atruria se afla satul Gaugamela, in care s-a intamplat sa fie biruit Darius si astfel sa-si piarda domnia. Acesta este deci, un loc si un nume vestit. Talmacit, inseamna <<Casa Camilei>>. Asa l-a numit Darius al lui Hystaspes cand a daruit aceasta posesiune camilei care, in mod deosebit, s-a ostenit cu el parcurgand drumul prin pusta Scitiei si purtand bagajele in care se aflau ii alimentele regelui”. Dania respectiva reprezinta fara doar si poate o extravaganta regala, fiindca nici o alta sursa antica pe care o cunoastem si care se refera la Imperiul Ahemenid, nu mai prezinta vreun caz similar, ceea ce dovedeste clar, fara echivoc, faptul ca in timpul campaniei, Darius I a trecut printr-o primejdie de moarte, mai ales pe timpul retragerii.
Aceste informatii indirecte, semnalate la Plutarh si la Strabon, coroborate cu informatiile despre geti existente la Herodot, arunca o noua lumina asupra intregii campanii militare. Avand in vedere scopul strategic urmarit de Darius prin campania pe care a intreprins-o impotriva scitilor, prilej cu care a atins Dunarea de Jos, fortele si mijloacele pe care le-a avut la dispozitie, precum si modul cum au fost folosite acestea in realizarea scopului propus, din punct de vedere politic, mai trebuie facuta o observatie. Detasamentul lui Megabazos a avut misiunea de a-i pacifica si readuce sub influenta persana pe hellespontini si pe traci, aceeasi misiune de pacificare avand-o si detasamentul lui Othanes, alt general persan, care actiona in zona asiatica a Hellespontului.
Chiar daca, pe moment, aceasta campanie s-a incheiat printr-un dezastru pentru Darius I, prin actiunile combinate ale celor doi satrapi, Megabazos si Othanes, in final, se va transforma intr-un mare avantaj strategic. Aceste actiuni i-au adus lui Darius I un control absolut asupra sramtorilor, mai mult chiar, in timp, dezastrul de la inceput, s-a transformat intr-un urias avantaj pentru Marele Rege, deoarece s-au creat conditiile externe favorabile inchegarii statului tracilor odrysi, un stat tampon la Dunarea de Jos, intre sciti si imperiul persan, izoland astfel Grecia pe continent, in eventualitatea unui conflict direct dintre cele doua mari puteri ale antichitatii.
Razboaiele medice la randul lor au slabit si ulterior au contribuit la lichidarea prezentei persane de pe litoralul vestic al Pontului Euxin, ceea ce a favorizat in mare masura constituirea statului odrys, mai ales dupa anul 480 a. Chr.. Nucleul initial al acestui stat a cuprins un teritoriu restrans, limitat de vaile cursurilor inferioare ale fluviilor Marita si Ergenes, precum si de masivul Strangea spre nord-vest. Ulterior, sub regii Teres I (450 – 431 a. Chr.) si mai ales, Sitalkes (431 – 424 a. Chr.), regatul odrys s-a extins considerabil, ingloband triburi trace, precum si teritoriul dintre Balcani si Dunare locuit de geti. Referitor la intinderea acestui regat, Thucydides relateaza: “In ceea ce priveste intinderea, stapanirea odrysilor era de la cetatea Abdera, spre pontul Euxin, pana la fluviul Istru. Aceasta tara poate fi inconjurata, pe apa, in cel mai scurt timp, daca vantul sufla mereu la pupa, cu o corabie comerciala, in patru zile si patru nopti, iar pe jos, un barbat bine incins ajunge de la Abdera la Istru in unsprezece zile. Atat de mult se intindea stapanirea lor pe mare, iar inspre uscat, ca sa ajunga de la Byzantion pana la Lalai si pana la Strymon – caci pe aici era calea cea mai lunga de la mare in sus – unui om bine incins ii trebuiau treisprezece zile”.
Prin statul odrys, getii dintre Balcani si Dunare au fost angajati in actiunile militare desfasurate cu preponderenta in zonele in care acestia erau interesati sa-si extinda dominatia. Rezulta astfel ca in perioada cuprinsa intre secolele al V – lea si al IV-lea a. Chr., teritoriul aflat la limita de vest a zonei geografice a Dunarii de Jos, dupa anihilarea prezentei persane, a constituit un obiect de disputa intre doua forte; forta scitica ce actiona dinspre nord spre sud si forta odrysa care actiona de la sud spre nord, ambele tinzand sa inlocuiasca vidul de autoritate creat prin retragerea fortei persane. Intre cele doua forte reprezentate de sciti si odrysi se ajunge la un conflict deschis in vremea lui Sitalkes, din cauza imixtiunilor de natura dinastica dintre cei doi adversari, odrysii trimitandu-si, la un moment dat, ostile in zona maritima pentru o confruntare cu scitul Octamasades, urmasul lui Ariapeithes. Se pare ca acest conflict a fost rezolvat pe cale diplomatica, astfel ca teritoriul a ramas sub influenta tracilor odrysi. Urmasii lui Sitalkes, Seuthes I; Medokos, Seuthes al II – lea, Hebryzelmos, Cotys I si fiul acestuia, Kersobleptes, reusesc sa-si mentina influenta in zona pina in anul 342/341 a. Chr., cind o alta mare putere, cea macedoneana, a bulversat situatia politico-militara in zona balcanica, mai ales cind tronul acesteia a fost ocupat de regele Filip al II – lea, care a devenit, incet dar sigur, stapinul de necontestat al zonei.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

darius i dunarii
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1788 (s) | 34 queries | Mysql time :0.018424 (s)