News Flash:

„Demonul lui Socrate”

7 Mai 2015
1331 Vizualizari | 0 Comentarii
Socrate (greaca: Σωκράτης Sōkrátēs; n. cca. 470 i.Hr. – d. 7 mai 399 i.Hr.) a fost un filosof din Grecia antica.

Exista precizarea facuta de Aristotel, in Metafizica sa, ca Socrate a introdus in gandirea filosofica „rationamentele inductive" si „definitiile generale". Prin „rationamentele inductive" Stagiritul exprima faptul ca maestrul pornea de la realitatile vietii, de la faptele concrete si particulare pe care i le oferea experienta de zi cu zi in contactul sau permanent cu oamenii. In ce priveste „definitiile generale" ele sunt in acceptiunea data de Aristotel totuna cu notiunile-cheie vehiculate mereu de Socrate si transmise ca atare de Platon si de Xenofon: cumpatarea, curajul, intelepciunea s.a. Este adevarat, dupa cum subliniaza un mare elenist roman, St. Bezdechi, ca Socrate era „un semanator de indoiala"', ca stiuse sa infrunte, singur, mania multimilor dezlantuite, ca asculta de „demonul sau", acea „voce launtrica" care il sfatuia ce sa faca si de ce sa se fereasca, dar toate acestea erau puse numai si numai in slujba adevarului, a binelui individual si social, menite sa conduca pe atenieni pe calea virtutii.

Condamnarea inteleptului si moartea lui, band cucuta (399 i.e.n.) a umplut de mahnire pe toti concetatenii care l-au cunoscut. La Atena, in semn de doliu national, teatrele si palestrele s-au inchis, masuri cu totul exceptionale pentru acele timpuri. Dar nici acuzatorii lui n-au avut o soarta mai buna - Meletos a fost condamnat la moarte, Lycon si Anytos au cunoscut rigorile exilului. Disparitia lui Socrate de pe scena lumii grecesti a reprezentat unul din momentele tulburatoare din istoria Eladei si a Umanitatii. Este meritul nepieritor al lui Platon si Xenofon de a ne fi transmis date despre ultimele momente din viata barbatului „cel mai liber, cel mai drept si mai intelept" — asa cum l-a proclamat oracolul lui Apollo de la Delfi, cazut prada particularismului mentalitatii unei parti din populatia Atenei, agitata de unii demagogi pe cat de marginiti, pe atat de malefici.

Vezi si Mesajul lui Socrate


In primul rand, acest cetatean unic, cu un respect adanc sadit fata de legi, a stiut ca putini altii sa distinga, in mod transant, intre ceea ce este aparenta, fenomen si stralucire trecatoare si intre esenta, fiintarea nesupusa vicisitudinilor si capriciilor de moment. Aceasta delimitare pe care Socrate o recomanda in permanenta era cu atat mai utila atenienilor, cu cat nicaieri n-a fost mai pretuit ca la ei spectacolul, exhibitia, in toate sensurile posibile „A fi" si „a parea" — aceasta polaritate reprezinta cheia de bolta „a cunoasterii de sine" — principiu atat de fecund in gandirea socratica si cu ramificatii nebanuite in istoria gandirii si culturii universale. Ca o dovada evidenta a fecunditatii, supravietuirii si raspindirii acestui postulat socratic, inspirat lui de oracolul de la Delfi, vom da, din lipsa de spatiu, un singur dar graitor exemplu. Stiti oare ce le reproseaza Ovidiu in cartea a IlI-a a „Artei iubirii” femeilor in batalia lor de afirmare in fata barbatilor? Nesocotirea acestui principiu socratic, textual reprodus de poetul latin si tomitan „Nu va cunoasteti pe voi insiva"

Vezi si Procesul lui Socrate -cel mai cunoscut caz de folosire a cucutei

O alta problema, specifica inteleptului atenian, dezbatuta de Platon si de Xenofon, dar cu unele accente particulare de acesta din urma este cea a „demonului" socratic (daimonion) despre care s-a scris o intreaga literatura. Sa amintim si la noi frecventa utilizare a termenului si a notiunii in poezia lui Mihai Eminescu (Inger si demon s.a.), de catre Lucian Blaga („Daimonion"), Pompiliu Constantinescu („Eros si daimonion") s. a. In literatura universala conceptul are o traditie indelungata din antichitate, Evul mediu, Renastere, la romantiici, Goethe, Lermontov etc. Nu gresesc comentatorii mai noi cand incearca sa echivaleze cu „datele ultime ale constiintei" acea voce divina, launtrica (innere Stimme, spune Schiller), pe care o auzea Socrate.

In multe locuri din textele traduse apare acest„enigmatic" daimonion, care o data il impiedica, o data il imboldeste pe intelept sa faca ceva si despre care s-a facut remarca ca spre deosebire de textele din „Apologia lui Socrate” de Platon, unde faimoasa voce launtrica, divina „reprezinta mai mult un avertisment personal, la Xenofon ea capata un sens mai extins, autorizandu-l pe Socrate sa-si sfatuiasca si amicii „ce si cum sa savarseasca ceva”. Daimonion, acest "numen divinum"', are o traditie bogata, intr-un anumit sens, si in epoca presocratica il intalnim la Homer cu intelesul de „sarman" („saracul de tine") dar si de „nerod" — cum s-a perpetuat si la noi in gura poporului. W.K.C Guthrie ni-l prezinta la Empedocle ca „promotor al atractiei si al respingerii", apoi la Hesiod, unde „oamenii buni ai varstei de aur (daimones) au devenit pe pamant „paznici" ai muritorilor, aparatori ai dreptatii impotriva raului". Termenul apare si la Plutarh unde E.R. Dodds il raporteaza chiar la „teoria moderna a telepatiei vibratorii" si ii atribuie o „supernormal precognition".
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

socrate filosof grecia antica platon xenofon st bezdechi meletos
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.2245 (s) | 23 queries | Mysql time :0.072669 (s)