News Flash:

“Dictatura bunului simt: Antonio de Oliveira Salazar”

29 Mai 2013
3282 Vizualizari | 0 Comentarii
Newsletter
BZI Live Video Divertisment
Video Monden
Muzica Populara Curs valutar
EUR: 4.6480 RON (0.0000)
USD: 4.0896 RON (0.0000)
Horoscop
berbec
taur
gemeni
rac
leu
fecioara
balanta
scorpion
sagetator
capricorn
varsator
pesti
In galeria dictatorilor de dreapta din Europa secolului XX, Salazar ocupa un loc aparte. Regimul instaurat de el in Portugalia, la sfirsitul celei de a treia decade a secolului, e, dupa cum il caracterizeaza academicianul francez Jacques Bainville in cartea sa Dictatorii, “dictatura cea mai cinstita, mai inteleapta si mai cumpanita din Europa. Totodata este si cea mai hotarita si mai staruitoare in aplicarile ei”.
Intr-adevar, profesorul universitar de la Facultatea de Drept din Coimbra a inaugurat in tara sa, aunci cind a fost chemat sa o scoata din haosul politic, social si economic in care o adusesera regimurile liberal-democratice ale vremii, “dictatura profesorilor”. Aproape toti colaboratorii de care s-a inconjurat si alaturi de care s-a straduit sa scoata tara din impas erau tineri profesori universitari. Iata cum caracterizeaza el regimul pe care l-a instaurat, in discursul rostit, in ianuarie 1934, in fata tineretului portughez, in calitatea sa de prim-ministru: “Toate prorocirile circotasilor au fost infirmate de desfasurarea evenimentelor din ultimii ani din Portugalia. In timp ce acestia proroceau ca dictatura va dsfiinta totul, sfirsind intr-o teroare militara, lumea se pomeneste cu un guvern alcatuit aproape in intregime din profesori universitari, vede cum este pusa forta in slujba dreptatii, cum pregatirea stiintifica inlocuieste peste tot improvizatia. In nici o epoca din istoria noastra moderna nu s-a acordat un rol atit de mare inteligentei in actiunea de rezolvare a treburilor statului; [...] niciodata nu a fost o stradanie asemanatoare cu aceea din zilele noastre, stradanie de a pune stiinta in slujba intereselor nationale, de a aplica cele mai bune metode de lucru in rezolvarea problemelor administrative, de a aseza deasupra patimilor josnice graiul faptelor si al regulilor..,.”
Dictatura inaugurata si exercitata de Salazar in Portugalia este caracterizata de el insusi, fara a putea fi acuzat de lipsa de modestie, ca fiind “dictatura ratiunii sau a inteligentei”. Noi am puteau-o numi fara teama de a gresi “dictatura bunului simt”, pentru sa Salazar o exercta in liniste si tacere, fara emfaza si fara excese. “In Portugalia si gloria e mai calma”, remarca un contemporan. Dintre toti dictatorii epocii, Salazar a fost cel mai tolerant si cel care a respectat in cea mai mare masura libertatile cetatenesti si drepturile omului. “Eu am suprimat – ii placea lui sa spuna – doar acea libertate care se indrepta impotriva interesului obstesc”. Dovada sta faptul ca aceasta dictatura este lipsita de violenta si opresiune. “Nimeni dintre noi – declara el in repeate rinduri – nu are dreptul sa socoteasca forta drept izvor al tuturor drepturilor, in dispretul constiintei individuale, al dreptatii firesti a cetatenilor, al telurilor care se impun oricarei fiinte omenesti”. El s-a marginit doar sa interzica partidele politice si sa recomande celor care nu se impacau cu regimul instaurat de el sa-si petreaca o vacanta, mai scurta sau mai lunga, in Madeira, ceea ce i-a prilejuit maresalului Pilsudski urmatoarea remarca: “Fericita tara a carei Siberie este Madeira!”.
Antonio de Oliveira Salazar s-a nascut, in 1889, la Santa Comba Dao, dintr-o familie modesta. A urmat Seminarul de la Vizeu, pe care l-a absolvit in 1908. Initial intentiona sa se faca preot, insa, dupa teminarea seminarului, si-a descoperit o alta vocatie: aceea de profesor. In 1910 se inscrie la Universitatea Coimbra, unde studiaza Teologia si Dreptul. La teminarea studiilor, este cooptat in corpul auxiliar al Universitatii, iar in 1917 ajunge, prin concurs, asistent la catedra de Stiinte Economice. Aici, in linistea patriarhala a vechiului burg universitar, departe de framintarile politice ale epocii, tinarul profesor de dedica cu pasiune studentilor si studiului, devenind, in scurt timp, unul dintre cei mai reputati specialisti in probleme economice. Datorita prestigiului si seriozitatii sale, in 1926, imediat dupa instaurarea regimului de dictatura militara al generalului Gomes da Costa, este chemat sa puna ordine in finantele tarii, care erau intr-o situatie mai mult decit disperata. La aceea data Portugalia era considerata ca fiind tara clasica a anarhiei: anarhie politica, anarhie economica, anarhie sociala. De aproape un secol tara era sfisiata de lupte interne. Se confruntau doua tendinte potrivnice: pe de o parte spiritul liberal-democrat al vremii, pe de alta, cel conservator-traditionalist. In decurs de numai 16 ani, intre 1910 si 1926, in Portugalia au avut loc 16 revolutii si s-au perindat la putere 45 de guverne si 8 sefi de stat!
Revolutia din mai 1926 a pus capat acestei degringolade politice, noul dictator, generalul Gomes da Costa, fiind decis sa faca ordine. In acest scop, el apeleaza la Salazar, incredintindu-i Ministerul de Finante. Acesta a acceptat bucuros, dar numai dupa citeva zile si-a lut valiza si s-a intors la Coimbra, reluindu-si cursurile. Nu intelegea sa macine in gol! A plecat pentru ca, de la inceput, colaboratorii lui nu erau dispusi sa accepte restrictiile impuse de el in materie de finante.
Aproape doi ani de zile, Salazar a stat retras la Coimbra, departe de viata politica. In acest rastimp, noul regim a reusit sa se impuna, aducind oarecare stabilitate in viata politica, insa criza financiara se adincea. Guvernul s-a vazut nevoit sa apeleze la serviciile Societatii Natiunilor, for ce indeplinea pe atunci, pe linga alte atributii, si pe acelea ale Fondului Monetar International de astazi. Dar forul de la Geneva nu a consimtit sa acorde imprumutul solicitat decit cu conditia instituirii unui control (nu se inventase inca notiunea de “monitorizare”!) asupra politicii financiare portugheze. Guvernul a refuzat insa o astfel de conditie.
Asa stind lucrurile, noul presedinte al republicii, generalul Oscar Carmora, care ii succedase generalului Gomes da Costa, apeleaza din nou, in aprilie 1928, la serviciile profesorului de la Universitatea din Coimbra. Salazar accepta, dar de data aceasta pune conditii ferme. Mai intii cere dreptul de a controla toate veniturile si cheltuielile publice, in sensul ca nimic nu se va intreprinde in acest domeniu fara aprobarea sa. In al doilea rind, cere sa i se acorde dreptul de veto asupra oricaror suplimentari de cheltuieli curente. In acelasi timp se angajeaza sa colaboreze cu ceilalti membri ai cabinetului in vederea masurilor necesare pentru incasarea veniturilor si reducerea cheltuielilor, astfel incit Ministerul de Finante sa poata fi organizat dupa norme cu caracter uniform. Totodata declara raspicat ca, de data aceasta, daca nu va fi lasat sa lucreze asa cum crede el de cuviinta, va fi nevoit sa paraseasca iarasi guvernul, fara a se mai intoarce sub nici un motiv. Presedintele Republicii si Consiliul de Ministri ii accepta conditiile, iar el, luindu-si in primire postul, face urmatoarea declaratie: “Aceste principii rigide, care vor calauzi munca noastra in comun, demonstreaza vointa hotarita, a noastra, a tuturor, de a pune ordine in  viata noastra financiara si, totodata, in intreaga noastra viata economica [...]. Pentru a-mi indeplini acesta sarcina anevoioasa am nevoie ca tara sa se increada in priceperea si cinstea mea. Cer sa mi se acorde o incredere desavirsita, calma si senina, fara entuziasme exagerate si fara descurajari [...]. Stiu foarte bine ce vreau si unde vreau sa ajung, dar sa nu mi se ceara sa realizez ce am de realizat doar in citeva luni. In orice moment voi pune la indemina natiunii toate elementele necesare pentru a putea judeca situatia [“transparenta totala”, am spune noi astazi]. Tara are toata libertatea sa cerceteze, sa faca observatiile cuvenite, sa discute, dar va trebui sa se supuna ori de cite ori voi gasi de cuviinta sa poruncesc”.
Si noul ministru de Finante s-a apucat imediat de treaba. Intru-un rastimp de numai doua luni a reusit sa intocmeasca bugetul pe anul fiscal 1928-1929, in asa fel incit, pentru prima data, dupa zeci de ani, el se incheie cu un excedent. Incepind din acel an, Portugalia nu a avut decit bugete echilibrate. Astfel, acest om necunoscut, ajuns la putere nu prin intrigi si nici prin violenta, care nu avea nici prieteni pe care sa-i favorizeze, nici clientela politica pe care sa o recompenseze si care nu era obligat sa faca nici un fel de compromis, a reusit in patru ani sa scoata tara din impas. Pe el il interesau, in primul rind, lucrurile marunte bine facute. Intr-un discurs tinut in fata muncitorilor catolici din Coimbra, el spune un lucru care ar trebui sa dea de gindit si “patriotilor” nostri de astazi: “Portugalia se afla astazi in fata unor grave dificultati, care ne trezesc patriotismul si fac apel la devotamentul nostru. Fara indoiala, patriotismul fiecaruia dintre noi reclama datorii felurite. Dar sa-mi fie ingaduit un sfat: sa nu ne propunem niciodata ca scop al vietii noastre salvarea patriei. Sa lasam aceasta misiune conducatorilor nostri si Providentei. Noi putem face un lucru mult mai simplu si mai usor, si anume sa muncim cit mai mult si cit mai bine, si sa invatam ca, la locul nostru de munca si acasa la noi, sa facem economii; sa cheltuim atit cit este necesar. Prin aceasta misiunea conducatorilor nostri va fi suprinzator de mult usurata. Incolo, totul nu este decit flecareala”.
La formarea gindirii politice a lui Salazar a contribuit, printre altii, si Charles Maurras. Intr-un interviu, liderul portughez face urmatoarea marturisire: “Din literatura franceza am suferit o dubla influenta: aceea a Scolii de Stiinte Sociale cu Le Play, Demolins si ceilalti, pe de o parte, iar pe de alta parte, aceea a lui Charles Maurras. Am cautat sa le temperez una prin alta. De la Maurras am luat ideea autoritatii, necesara pentru ca un stat sa fie puternic. Am fost, de asemenea, impresionat de deosebirea transanta pe care el o face intredemocratie si demofilie. Confuzia dintre acesti doi termeni, care este curenta la oamenii politici, este pricina multor erezii [...]. Scoala de Stiinte Sociale m-a invatat ca regimurile politice variaza dupa imprejurari si loc. Nu exista regim politic ideal, care sa fie deopotriva valabil pentru toate timpurile si toate tarile, dar exista anumite principii fundamentale care apartin tuturor regimurilor politice, oricit de opuse ar fi, principii fara de care nu se poate guverna”.
Datorita acestor influente si tinind cont si de experienta dureroasa a Portugaliei si a altor tari, Salazar a ajuns la concluzia ca democratia parlamentara de tip anglo-saxon nu se potriveste poporului portughez in momentul istoric respectiv. In conceptia lui, democratia presupune maturitate politica si o educatie cetateneasca speciala. Fara aceste insusiri, ea duce la instabilitate guvernamentala, la subminarea autoritatii statului, la favorizarea coruptiei, la instalarea anarhiei. Dupa el, regimul liberal, in majoritatea cazurilor, se degradeaza in libertinaj. Optind pentru dictatura, Salazar opteaza, de fapt, pentru un stat autoritar si respinge ideea unui “stat totalitar”. Din acest punct de vedere, deosebirea dintre dictatura instaurata de Salazar si celelalte dictaturi europene e esentiala.
In introducerea cartii lui, O revolutie pe cale pasnica, Salazar prezinta astfel esenta doctrinara a dictaturii portugheze: “Respectul si iubirea de patrie, solidaritatea nationala, respectul fata de familie (care este celula societatii prin excelenta), autoritate si ierarhie, cultivarea valorilor spirituale, respectul fata de om, caracterul sacru al sentimentelor religioase, iata esentialul doctrinei noastre [...]. Noi sintem impotriva tuturor internationalismelor, impotriva comunismului, impotriva socialismului, impotriva sindicalismului anarhist, impotriva a tot ceea ce desconsidera, dezbina si farimiteaza familia, impotriva luptei de clasa, imporiva celor fara patrie si Dumnezeu, impotriva robiei muncii, impotriva conceptiilor materialiste despre viata, impotriva fortei ca origine a dreptului. Sintem impotriva tuturor marilor erezii ale timpului nostru…”.
Voi incheia cu un citat din care reiese si mai pregnant deosebirea dintre Salazar si ceilalti dictatori. Vorbind, in aceeasi carte, despre tineretul portughez, el spune: “Tinerii nostri sint dezorientati si deceptionati. Ei ar vrea sa traiasca o viata intensa, frenetica. Demonstratiile grandioase si tumultoase ale vietii tinerilor germani si italieni, stilul lui Hitler si al lui Mussolini ii fascineaza. Ei ar dori sa se inflacareze de un  fel de ura sfinta si ca eu sa-i asmut salbatic impotriva dusmanilor. Nu acesta este scopul meu; eu vreau sanormalizez natiunea, sa o fac sa traiasca firesc. Eu fac revolutiapasnic si, daca sint revolutionar, sint in masura in care sint pentruechilibru impotriva dezechilibrului, pentru adevar impotriva imposturii, pentru ordine impotriva dezordinii…”. “Dictatura – incheie el – este o chestiune de tact”.
Spre sfirsitul anilor ’30, un publicist de la noi a scris un articol socant: “Ne trebuie un Salazar!”. Nu stiu in ce masura Romania avea nevoie, la vremea aceea, de un Salazar, insa astazi, cu certitudine, i-ar fi de mare trebuinta. Dar vai, se pare ca…  nu mai nasc la Moldova oameni!


sursa:Demostene Andronescu, «Dictatura bunului simţ»: Antonio de Oliveira Salazar”, in Puncte cardinale, anul IX, nr. 10/106, octombrie 1999, p. 11. 
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

dictatorilor europa salazar portugalia jacques bainville
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1673 (s) | 23 queries | Mysql time :0.013462 (s)