News Flash:

Dinastia Capetienilor

17 Septembrie 2013
2720 Vizualizari | 0 Comentarii
Dinastia Capetienilor (in franceza Capétiens) a inceput sa domneasca in Franta odata cu incoronarea lui Hugo Capet in 987. A fost cea de-a treia dinastie franceza, dupa Dinastia Merovingiana si Dinastia Carolingiana.
Primul rege al dinastiei a fost Contele Parisului, Hugo Capet, care a fost ales de nobilii feudali dupa moartea regelui Carolingian Ludovic al V-lea. Astfel, Capet (probabil un pseudonim, provenind de la capa/pelerina conform etimologiei populare, sau de la la latinescul caput, cu intelesul de „cap”, sau „mare sef”) a devenit denumirea noii dinastii. Pentru a-si intari puterea in fata nobililor, Hugo Capet si-a asociat fiul Robert al II-lea la domnie, iar acesta - la randul sau - a facut la fel, astfel incat dinastia s-a transmis prin linie masculina directa.
La moartea regelui Carolingian Ludovic al V-lea, in urma unui accident de vanatoare, in lipsa unor urmasi carolingieni directi, marii nobili francezi il aleg rege pe cel mai puternic dintre ei, Hugo Capet (sau Hugues) (987-996), urmas al lui Robert Capet, cel care cu un secol in urma asigurase regenta in regatul Frantei. Hugo Capet a ramas in istorie datorita faptului ca a fondat o dinastie continua de 36 de regi, care vor domni timp de peste opt secole pe tronul Frantei, pana la 1848 (dintre care Capetieni directi, un numar de 15 regi).
Timp de doua secole, capetienii isi vor incorona primul nascut inca din timpul vietii si-l vor asocia la domnie pentru a intari puterea. Filip August (1180-1223), capetian direct, dar descendent al carolingienilor pe linie feminina, deci suveran absolut legitim, va inlatura aceasta practica. Pana la acesta din urma, regatul Frantei va fi divizat, consecinta a intaririii puterii locale a marilor seniori, autoritatea regala efectiva exercitandu-se asupra unei regiuni restranse. Astfel, comitatele Angers, Flandra, ducatele Normandiei, Aquitaniei, ajung sa se bucure de o autonomie larga, seniorii respectivi fiind mai puternici si mai influenti decat suzeranul lor, regele Frantei. Se ajunge chiar la situatia in care ducele Normandiei, Wilhelm (Guillaume) reuseste in anul 1066 sa isi cucereasca propriul sau regat, Anglia, asupra caruia avea aceleasi drepturi succesorale ca si regele ales, Harold, pe care Wilhelm il invinge la Hastings. In aceasta situatie, Wilhelm, duce de Normandia, deci vasal al regelui Frantei, devine rege al Angliei, conform dreptului cuceritorului. Calitatea regilor francezi ai Angliei de duci de Normandia si imperiul angevin pe care ei vor reusi sa-l creeze, vor duce la izbucnirea razboiului de 100 de ani.
Este perioada „clasica” a feudalismului francez: monarhul capetian, considerandu-se urmas legitim al primilor regi franci, mosteneste dreptul acestora asupra teritoriului, obtinut la origine prin cucerire, insa puterea sa efectiva este mai limitata ca oricand. Treptat, monarhia electiva este inlocuita cu cea ereditara -„dreptul sangelui”, si de drept divin, prin ceremonia religioasa a incoronarii la Reims. Toti vasalii datorau supunere monarhului, a carui putere era legitimata, deci, prin erediatate si recunoastere din parte divinitatii prin intermediul Bisericii catolice.
In fapt, regele nu isi exercita autoritatea decat asupra domeniului regal, insa de drept toti marii nobili din regat ii erau vasali, datorandu-i supunere, deferenta, ajutor militar si financiar, in schimb, ei primind de la rege feuda sau domeniul feudal, impreuna cu taranii, animalele si atelajele proprii domeniului. Dreptul feudal francez stipula ca nobilul (seniorul) feudal conducea asa cum dorea treburile domeniului sau, exercitand functii militare, administrative, judecatoresti, atata timp cat isi indeplinea obligatiile feudale fata de suzeran. Tradarea suzeranului, felonia, insemna anularea contractului feudal, felonul fiind pedepsit cu moartea. In aceste conditii, este evident ca seniorul feudal era un exploatator fara scrupule, deoarece nimic nu-i limita puterea. Cea mai grea conditie o aveau servii (les serfs), tarani cu un statut juridic aparte, al caror drept de proprietate asupra pamantului propriu era conditionat de plata unui impozit anual pe pamant si a numeroase taxe (atunci cand fiul intra in posesia mostenirii, cand se insurau - lucru pe care il puteau face doar cu acordul seniorului, etc.). Toate acestea demonstrau ca servii nu erau oameni liberi, dar nici nu erau tarani dependenti, deoarece nu primeau lotul de la senior, ci il mosteneau; situatia lor juridica se datora faptului ca seniorii feudali au considerat ca pamanturile taranilor invecinate cu propriile lor domenii, le apartineau de drept, insa acceptau, de regula, sa-i elibereze pe servi contra unei sume de bani. In 1110, regele Ludovic al VI-lea (1108-1137) a acordat poporului sau o carta prin care servajul era desfiintat, inlaturand astfel acest abuz al feudalilior.
Procesul de centralizare continua, insa paralel si contrar acestui proces, este cel de formare a imperiului angevin, posesiunile regilor Angliei in Franta. In 1151, regele Angliei, Henric al II-lea Plantagenetul poseda deja de la tatal sau ducatul Normandiei (fieful originar al regilor Plantageneti) si comitatul Bretaniei, iar prin casatorie obtine comitatele Anjou si Maine, regiuni pentru care ii era vasal regelui francez. In acelasi an se iveste o ocazie nesperata: regele Ludovic al VII-lea al Frantei (1137-1180), care isi consolidase pozitia prin casatoria cu Eleonora de Aquitania, singura mostenitoare a enormului ducat al Aquitaniei, divorteaza, acuzandu-si sotia de adulter (crima cu implicatii foarte grave deoarece regina adultera era susceptibila de a aduce pe tron un copil nelegitim). Divortand, regele pierde titlul de duce de Aquitania, ocazie nesperata pentru Plantageneti; in acelasi an, Henric al II-lea se insoara cu Eleonora, obtinand astfel inca o treime din regatul francez. Astfel, regii Angliei ajung sa posede jumatate din regatul Frantei, regiune ce va ramane in istorie sub numele de imperiul angevin (in centrul ei se afla importantul comitat Anjou); acest fapt a fost, mai tarziu, una dintre cauzele razboiului de 100 de ani. In mod natural, aceasta stare de fapt era inacceptabila pentru regii Frantei, care se vedeau amenintati, si in imposibilitate de a centraliza statul. De cealalta parte, regii Angliei vor cauta sa-si extinda influenta in Franta si sa obtina coroana acestui regat, dar vor fi tinuti in sah de alianta dintre Franta si Scotia. In concluzie, nici unul dintre cei doi suverani nu se putea declara multumit de actuala stare de fapt.
n anul 1180 vine pe tronul Frantei un mare rege capetian, Filip al II-lea, pe care contemporanii sai l-au supranumit Filip August. In numai un deceniu, Filip August reuseste sa aduca sub autoritatea sa directa comitatele Champagne, Provence, Toulouse, Flandra. Conflictul cu angevinii parea iminent, insa se incearca un compromis: casatoria dintre Blanche de Castilia, nepoata regelui Angliei si Ludovic, Delfinul Frantei (1200). Insa in 1204, regele Frantei incepe razboiul pentru cucerirea imperiului angevin; casatoria nu isi atinge scopul politic, dar lucrurile merg cat se poate mai bine pentru capetieni, care, in timpul lui Filip August, Ludovic al VIII-lea (1223-1226) si Ludovic al IX-lea (Sfantul Ludovic) (1226-1270), isi extind domeniul regal, anexand Normandia, Poitou si Anjou. Aducerea sub controlul regal efectiv a unui domeniu feudal se facea fie pe calea armelor, fie prin casatorii, prin care se puteau obtine feude in cadrul dotei. Blanche de Castilia a fost de asemenea prima femeie din istoria regalitatii franceze care a asigurat regenta in timpul minoratului fiului ei, cel care avea sa devina Sfantul Ludovic, ocupandu-se de administrarea regatului chiar dupa incoronarea fiului ei, in timpul cruciadei din Egipt, iar atunci cand a aflat ca acesta a cazut prizonier, ea a aranjat plata recompensei. Cu toate acestea, Blanche de Castilia nu a fost niciodata suverana a Frantei, titlu rezervat barbatilor, insa a fost cu siguranta o foarte influenta femeie din istoria acestei tari.
Ludovic al IX-lea, unul dintre cei mai importanti regi capetieni, a fost primul care s-a preocupat de a da domeniului regal o organizare eficienta. In aceasta perioada apar functionarii regali, la nivelul fiecarui oras, insarcinati cu administrarea bunurilor Coroanei in circumscriptia lor si putand raspunde in fata monarhului pentru modul de administrare. In provinciile nordice (Normandia, Anjou), ei se numeau „baillis”, iar in sud (Poitou, Languedoc), erau denumiti „sénéchaux”. Pentru a descuraja favoritismul si coruptia, acestor functionari le era interzis sa primeasca cadouri sau sa posede pamant in circumscriptia lor.
Tot Sfantului Ludovic i se datoreaza tentative de moralizare a societatii: Inchizitia este sustinuta, jocurile de noroc, imprumuturile sunt interzise iar prostitutia si blasfemiile sunt aspru pedepsite, actionand totodata pentru eradicarea catarilor si aratandu-se intolerant fata de evrei. Ludovic al IX-lea este de asemenea unul dintre putinii regi francezi care si-au folosit prerogativele judecatoresti supreme, mostenite prin traditie de la franci. Cel mai important caz judecat de rege este cel al unuia dintre marii nobili ai regatului, vasal al regelui, Enguerrand al IV-lea de Coucy, acuzat de a fi abuzat de dreptul sau de inalta justitie, ordonand spanzurarea fara judecata a trei gentilomi flamanzi, gasiti pe domeniile sale. Dupa o ancheta minutioasa a urmat procesul: si judecata, Enguerrand a fost gasit vinovat si condamnat la o amenda de 12000 de livre – o suma foarte mare –, la pierderea dreptului sau de inalta justitie, sa petreaca trei ani in Tara Sfanta si sa fondeze trei biserici in abatia Coucy. De asemenea, Ludovic al IX-lea este cel care a interzis o veche institutie medievala, duelurile judiciare, sub pedeapsa taierii capului; tot in timpul domniei sale a fost instituita proba cu martori, ca norma de procedura.
Timp de peste trei secole, coroana Frantei s-a transmis din tata in fiu, fara a se simti nevoia unei justificari juridice si fara ca aceasta practica sa fie contestata. Dar, in 1316, fiul lui Filip cel Frumos (1285-1314), Ludovic al X-lea al Frantei (1314-1316) moare fara a lasa urmasi de sex masculin. Problema succesiunii este rezolvata in doi timpi: intai, in 1316 este enuntat principiul prin care este interzis accesul femeilor pe tronul Frantei. Rege devine fratele monarhului defunct, Filip cel Lung (1316-1322), care, la randul sau moare fara a lasa mostenitori de sex masculin. Este incoronat cel mai mic dintre fiii lui Filip cel Frumos, Carol al IV-lea (1322-1328), care moare dupa 6 ani de domnie, fara a lasa mostenitori directi. In acest moment, s-a pus problema daca tronul nu ar trebui sa revina celei de-a patra progenituri a lui Filip cel Frumos, Isabella de Franta, care sa transmita acest drept fiului ei. Dar Isabella de Franta era mama regelui Eduard al III-lea al Angliei, lucru inacceptabil pentru familia regala franceza, nu pentru ca ar fi fost vorba de un print strain (Eduard al III-lea era trei sferturi francez) ci datorita faptului ca ar fi insemnat pierderea tronului pentru capetieni. Deci, in 1328, invocandu-se principiul masculinitatii, se enunta un al doilea principiu: femeile nu au nici dreptul de a transmite dreptul de succesiune la tron. Rege devine ruda cea mai apropiata a monarhului defunct pe linie masculina, un nepot de frate al lui Filip cel Frumos, Filip de Valois.
Trebuie mentionat aici ca in regulamentele succesorale franceze din 1316, 1322 si 1328 nu se face nicaieri aluzie la faimoasa lege salica, mentionata abia in 1358 de juristul si cronicarul Richard Lescot. Interpretarea legii salice in sensul imposibilitatii femeilor de a domni si de a putea transmite acest drept a fost facuta abia in 1416 de Jean de Montreuil in „Traité contre les Anglais”, iar in 1464, Legea succesiunii la tron prevedea atat aceste principii cat si faptul ca pe tronul Frantei nu poate urca un strain. Prin aceste acte, capetienii au reusit sa pastreze Coroana, cu pretul unui razboi de 100 de ani, in care Anglia va fi infranta pierzand imperiul angevin. Din nou aparentele insala: faptul ca regii francezi ai Angliei, urmasi ai lui Wilhelm Cuceritorul, nu au devenit si regi ai Frantei s-a dovedit a fi un fapt pozitiv pentru Anglia, care altfel s-ar fi vazut abandonata de propriul monarh, care, probabil, ar fi ales ca resedinta mult mai bogatul si mai puternicul regat francez. Anglia ar fi devenit o simpla anexa a Coroanei franceze, cu toate consecintele politice si economice care ar fi decurs de aici, conform punctului de vedere dezvoltat de eminentul om de cultura francez André Maurois
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

dinastia capetienilor franta hugo capet dinastia merovingiana
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1559 (s) | 23 queries | Mysql time :0.013662 (s)