News Flash:

Emil Cioran: „Calmante sa-mi domolesc indignarea”

15 Aprilie 2013
1774 Vizualizari | 0 Comentarii
La varsta de douazeci-douazeci si cinci de ani, deci in perioada 1931-1936, Emil Cioran a traversat o stare psihica speciala, pe care a incercat sa o descrie in jurnalul sau: „Doua lucruri care au contat enorm in viata mea: muzica si mistica (deci extazul) – si care se indeparteaza… intre douazeci si douazeci si cinci de ani, orgie a amandurora.

Pasiunea pentru ele era legata de insomniile mele. Nervi incandescenti, intinsi sa plesneasca in fiece clipa, pofta de a plange dintr-o fericire insuportabila. Toate au fost inlocuite de acreala, de zbucium, de scepticism si de anxietate. Pe scurt, o scadere a temperaturii launtrice – singura explicatie ca mai sunt in viata. Caci daca era sa raman in starea aceea de ebulitie, de mult mi-as fi iesit din minti”.

La sfarsitul acestei perioade, in 1936, aparea controversata carte a lui Cioran Schimbarea la fata a Romaniei. Tanarul autor visa delirand sa traiasca intr-o „Romanie fanatica”, intr-o tara „cu destinul Frantei si populatia Chinei”, propunand o explozie orgiastica, un „dionisism al devenirii romanesti”. Capitolul despre evrei era profund antisemit. intr-o scrisoare catre autor, Mircea Eliade (care se ocupa la Bucuresti de spalturile cartii lui Cioran) a considerat anume acest capitol ca fiind „admirabil”. in februarie 1990, la doua luni de la revolutie, Cioran a admis sa se reediteze aceasta carte. El a suprimat „cateva pagini” (de fapt, cateva capitole) considerate de el „pretentioase si stupide”, fiind „evidenta prezenta isteriei mele de atunci”. „Aceasta editie este definitiva – a conchis Cioran in 1990. Nimeni nu are dreptul s-o modifice”.

Atunci, in 1936, Cioran se afla la Brasov (umil profesor de liceu), trimitand provinciale mesaje melancolice lui Eliade: „Tot ce este imi pare a fi o hrana pentru o tristete nemasurata”. intr-o scrisoare de raspuns din toamna acelui an, incercand sa ii aline starea depresiva, Mircea Eliade ii recomanda (in gluma? in serios?) un straniu remediu psihiatric: „Dar pe tine ce te-a apucat? Nu ai vreun opium la indemana ?!”.  Nu stim daca, in Brasovul anului 1936, Cioran avea „vreun opium la indemana”. stim in schimb ca, „in tinerete”, Emil Cioran isi provoca „uitarea de sine” prin exces de alcool. Faptul rezulta limpede dintr-un dialog al eseistului cu Gabriel Liiceanu, intr-un film realizat la Paris, in 1990. Iata un scurt fragment din acest dialog:
„Emil Cioran: Am citit enorm toata viata, am citit ca un fel de dezertare. Am vrut sa intru in filosofia, in viziunea altuia. Este o fuga, in carti, un fel de a scapa de sine.
Gabriel Liiceanu: si cum se face ca n-ati cazut si in alte variante ale uitarii de sine, cum de n-ati devenit alcoolic sau…?

E.C.: Pai ma imbatam foarte des!

G.L.: Dumneavoastra? Un cumpatat? Cand va imbatati?

E.C.: Foarte des in vremea aia, in tinerete. Credeam chiar ca o sa devin betiv, pentru ca imi placeau starea de inconstienta si orgoliul dement al betivului. La Rasinari, unde reveneam in vacante, admiram enorm betivii clasici, care erau beti in fiecare zi. Era mai ales unul, care umbla insotit de un violonist si care fluiera si canta tot timpul. asta e singurul tip interesant din tot satul, gandeam eu, singurul tip care a priceput, care si-a dat seama. Toata lumea era la camp, toata lumea facea ceva, si el, singurul, se distra”.
Informatia se confirma. Cu un alt prilej Cioran spunea ca in tinerete a trecut „foarte aproape” de „patima alcoolului”. Cand se simtea „prea josnic” si „prea mizerabil”, isi spunea in chip de consolare: „Curaj, vino-ti in fire, ai fi putut – ba chiar putin a lipsit – sa fii betiv”. in 1936, aflandu-se timp de doua saptamani la Iasi, Cioran a rezistat numai datorita bauturii – cum va spune el mai tarziu – in acest „Paradis al neurasteniei”: „in lipsa alcoolului, as fi murit de urat, un urat ce te topea pe picioare”.
Faptul ca, in tinerete, Cioran ar fi putut sa devina un alcoolic il obseda pe eseist. O marturiseste si in doua scrisori adresate in 1979 editorului sau austriac, filosoful Wolfgang Kraus: „Daca n-am devenit betivan – ii scria Cioran –, asta se datoreaza afectiunilor mele stomacale. Betesugurile pot avea, asadar, si o latura pozitiva. […] Nimic nu e mai rau si mai distrugator decat alcoolismul. in tinerete aveam o puternica tendinta in acest sens, si mama se temea ca voi deveni «betiv». La urma urmei, merita sa ai un stomac prost: in acest fel rezisti mai usor multor tentatii”.
Intr-una din scrisorile sale „catre cei de acasa”, scrisa in aceiasi ani (datata 13 decembrie 1978), Cioran isi aducea aminte si de alte „excese” narcotice facute in tinerete, mai ales de tutun si de somnifere.
Excesele de stimulente au continuat si mai tarziu, in perioada pariziana. Prin 1944, de pilda, Mircea Eliade ii trimitea tigari din Lisabona. „in perioada aceea Eliade ii trimitea pachete din Portugalia”, isi aduce aminte Simone Boué, pachete in care „se gaseau mai ales tigari Camel”. La inceputul anului 1958, Cioran – in varsta de patruzeci si sapte de ani – incepe sa se planga de starea sa mentala: „culmi ale abuliei”, „creier bolnav” etc. Doctorii ii interzic sa-si mai administreze „stimulente” (tutun, cafea si alcool). „Se lasa de fumat si de cafea – comenteaza Marta Petreu –, dar, in momentele de disperare absoluta, pentru ca nu poate scrie «decat intoxicat de tutun», se reapuca sa fumeze”. Pentru

Cioran n-a fost o decizie tocmai usoara sa renunte la excitante, la „leacuri”, cum le numea el. Este suficient sa-i urmarim tribulatiile, asa cum apar consemnate in caietele sale diaristice din perioada 1958-1968:
„Uratul ma cuprinde iarasi, acel urat pe care l-am cunoscut in unele duminici ale copilariei, care apoi mi-a devastat adolescenta. Un vid ce pustieste spatiul, si de care doar alcoolul ar putea sa ma apere. Dar alcoolul imi este interzis, toate leacurile imi sunt interzise. si totusi inca ma incapatanez!” (21 iunie 1958).
"In mine melancolia curge in valuri. […] Nu pot sa scriu fara stimulente; iar stimulentele imi sunt interzise. Cafeaua, iata singurul secret” (27 iunie 1958).
„M-am lasat de fumat acum mai bine de doua luni, fara sa sufar cea mai mica pofta de a reincepe. De ieri insa, pofta a irupt in mine si lupt cu deznadejde sa nu revin la un obicei ce-mi e nefast (stomacul, gatul, totul e subrezit din cauza tutunului). Am jurat sa nu mai fumez niciodata. si iata-ma pe punctul de a o lua de la capat. Ce agonie penibila” (17 august 1963).
Si, peste cateva zile: „Vreme de trei luni n-am fumat nici o tigara. […] Eram incredintat ca, de data asta, pasul este definitiv, ca n-o sa mai reiau niciodata obiceiul vechi si nefast pentru mine, care mi-a distrus stomacul pentru tot restul vietii. Iata insa ca astazi am cazut in greseala. Rusine, rusine, rusine! Ideea stupida ca nu pot lucra decat intoxicat cu tutun m-a fãcut sa recidivez. si totusi, imi jurasem sa nu ma mai intorc la acest nefericit obicei, chiar de-as fi fost nevoit sa renunt sa mai lucrez. De ce sa scrii daca nu poti s-o faci decat sub influenta unui excitant? De altminteri, tutunul nici nu e un excitant; dimpotriva, te indobitoceste” (august 1963).

„Sunt produsul cafelei si al tigarii. Am incetat sa fumez si sa mai beau cafea. Ma simt dezmostenit, deposedat de tot avutul meu: otrava, otrava care ma facea sa lucrez” (noiembrie 1963).
„Nu poti suporta lumea decat in stare de ebrietate. Cu conditia ca starea aceasta sa dureze douazeci si patru de ore pe zi. Dar nici atunci nu-i totul rezolvat: cea mai nociva si in tot cazul cea mai distructivã luciditate apare tocmai in interstitiile ebrietatii: luciditatea fulguranta – ca o incizie a spiritului” (martie 1967).
Acestea erau insa consideratii generale despre alcoolism. Atunci, in primavara anului 1967, se pare ca Cioran nu mai punea alcool in gura, avertizandu-si un prieten betiv ca „alcoolul e diabolic” si ca „atata vreme cat o sa bea nu va putea iesi din infern”.

In aceasta perioada Cioran si-a impus un dublu tratament psihotrop. Pe de o parte, a renuntat la stimulente, la „leacuri” (tinand scrupulos socoteala de cand a inceput abstinenta), iar pe de alta parte, s-a „intoxicat” cu sedative. „Peste tot [intre paginile cartilor] urme de scrum – scria el in iunie 1968 –, reziduuri ale fumatorului inrait care am fost. M-am lasat complet de fumat acum aproape cinci ani, si lucrul asta e cea mai mare mandrie a vietii mele”.
„Cum sa scriu, cum sa lucrez ?”, se intreba Cioran in noiembrie 1965, cand a fãcut tot ce i-a stat in putinta ca sa-si „domoleasca”, „sterilizeze”, „calmeze” spiritul cu sedative naturale. „Fara tutun si cafea, n-as fi scris nimic poate (oricum, nu in franceza). Or, sunt doi ani de cand nu mai fumez si sase luni de cand n-am mai pus gura pe cafea. Frunze de coacaze, de rozmarin, de cimbru – pe urma intregul arsenal al homeopatiei –, cum sa-ti mai functioneze creierul cu aceste produse soporifice? Ce scump ma costa sanatatea!”.

Am citat in extenso cateva pasaje din jurnalul tinut de Cioran din care rezulta „agonia penibila” a dependentei, traversata de eseist. Dar, in definitiv, n-ar fi nimic nou in asta. Mai toate sevrajele seamana intre ele, fiind ipostaze mai mult sau mai putin diferite ale unei „agonii”. Ceea ce am vrut sa scot in evidenta, cel putin pentru perioada luata in discutie (anii ’50-’60), este dificultatea lui Cioran de a scrie (mai ales in franceza!) fara sa fie „intoxicat” cu anumite stimulente: alcool (primul la care a renuntat), cafea si tutun.

In ultimii ani, Marta Petreu a scris „despre bolile filosofilor”. Este o abordare foarte bine-venita, destul de atipica pentru eseistica romaneasca. Sunt studii imbibate de „biografism”, care incearca sa puna in evidenta faptul ca „bolile filosofilor” le influenteaza starea psiho-mentala si, ca atare, opera. Marta Petreu a fost „cu Cioran la doctor” si i-a compus fisa psihiatrica sensibilului si emotivului eseist: „Cu […] insomnie, hiper-excitabilitate nervoasa, depresii ciclice, oboseala cronica (iar in final cu boala Alzheimer), Cioran este un suferind etern exasperat ca-si simte fara incetare trupul”.

Ca sa-si calmeze neurasteniile si psihozele, Emil Cioran a apelat la leacuri babesti, la remedii naturiste si homeopatice, la infuzii de plante sedative, mai ales ceai de tei, dar si altele. Excesiv cum era, filosoful a abuzat si in aceasta privinta: „Sunt trei luni de cand ma indop cu calmante ca sa-mi tratez matele: sunt literalmente beat de infuzii, intoxicat de sedative. Trupul a profitat de ele; spiritul insa mi-a fost rapus: e amortit de atatea leacuri potrivnice nevoilor si naturii sale”, scria el in Caiet in toamna anului 1965.
Poate ca tot la astfel de sedative naturale se referea eseistul si in toamna anului 1971, cand isi nota in jurnal urmatoarele:„De ani de zile, in fiecare zi, la sculare, iau calmante ca sa-mi domolesc indignarea” (13 noiembrie 1971).

sursa:Andrei Oisteanu, Narcotice in cultura romana. Istorie, religie si literatura, Iaşi, Polirom, 2010, pag. 309-314

emil cioan inerviu andrei oisteanu
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2017 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1668 (s) | 35 queries | Mysql time :0.018143 (s)