News Flash:

Epoca fanariota

22 Ianuarie 2014
4163 Vizualizari | 0 Comentarii
Newsletter
BZI Live Video Divertisment
Video Monden
Muzica Populara Curs valutar
EUR: 4.6586 RON (-0.0004)
USD: 4.0976 RON (+0.0122)
Horoscop
berbec
taur
gemeni
rac
leu
fecioara
balanta
scorpion
sagetator
capricorn
varsator
pesti
Fanariotii sau grecii fanarioti (in limba greaca: Φαναριώτες) erau membri ai familiilor aristocratice grecesti care locuiau in cartierul Fanari (Φανάρι,) Acesta era principalul cartier al grecilor din Constantinopol (Istanbul), unde se afla si sediul Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului. Fanariotii dominau administratia Patriarhiei si interveneau deseori in alegerea inaltilor prelati, inclusiv a Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului, care avea statutul de „Primul intre egali” in lumea episcopilor ortodocsi.
Unii dintre membrii acestor familii, care cucerisera o mare influenta politica si adunasera averi considerabile in cursul secolului al XVII-lea, ocupau functii administrative foarte importante in Imperiul Otoman. Din 1669 pana la 1821, fanariotii au servit ca dragomani (translatori) ai Sublimei Porti si ai ambasadelor straine. Alaturi de demnitarii bisericii si de functionarii locali din provincii, fanariotii reprezentau clasa conducatoare greaca in timpul dominatiei otomane pana la izbucnirea razboiului de independenta al Greciei. In timpul acestui ultim razboi, fanariotii au jucat un rol de prima importanta si au influentat deciziile Adunarii Nationale, corpul reprezentativ al revolutionarilor, care a fost convocat in sase sedinte intre 1821 si 1829.
Intre 1711/1716 si 1821, unii dintre fanarioti au fost numiti domnitori (voievozi) ai Tarilor Romane Moldova si Valahia, de obicei ca o promovare pentru functionarii dragomani. Aceasta perioada este cunoscuta in istoria Romaniei ca epoca fanariota/domniile fanariote.

Vezi si Mari curiozitati din istoria romanilor  
Dupa cucerirea Constantinopolului, cand sultanul Mahomed Cuceritorul i-a luat locul de facto si de jure imparatului bizantin ca suveran al crestinilor imperiului cucerit. Sultanul a recunoscut Patriarhul Ecumenic ca lider national si religios (ethnarch) al grecilor si altor etnii care erau inclusi in Milletul ortodoxiei grecesti. Patriarhul a castigat o deosebita impotanta, deoarece otomanii nu faceau nici o dinstinctie legala intre religie si nationalitate, considerandu-i pe toti ortodocsii din imperiu ca apartinand unei singure entitati.
Aceasa pozitie a Patriarhiei in statul otoman a incurajat proiectele rezistentei grecesti, care era centrata pe reinvierea si revitalizarea Imperiului Bizantin. Patriarhul si ceilalti ierarhi ai bisericii ortodoxe constituiau primul centru de putere al grecilor din sanul statului turc, unul care a reusit sa se infiltreaze in structurile de baza ale Imperiului Otoman, atragand de partea lor si o buna parte a fostei nobilimi bizantine.
Ca rezultat al administratiei ecleziastice si fanariote, grecii au atins o culme a influentei lor in secolul al XVIII-lea, perioada in care s-au dovedit cei mai influenti dintre toate natiunile supuse ale imperiului. In teritoriu insa, situatia era putin diferita, in secolul al XVI-lea slavii de sud fiind cei mai importanti in afacerile imperiului. Spre deosebire de greci, printre slavi s-a manifestat dorinta de convertire la islam, (pentru a se bucura de toate drepturile cetateniei otomane), fenomen foarte puternic prezent printre locuitorii Bosniei Otomane. In acelasi timp, sarbii au preferat sa nu se converteasca, dar au incercat sa capete pozitii militare de prim rang.
Cu timpul, prezenta slavilor in administratie a devenit extrem de periculoasa pentru statul otoman, de vreme ce acesti supusi au tins sa-si ofere sprijinul armatelor Habsburgilor in contextul Marelui razboi turcesc. Pana in secolul al XVII-lea, Patriarhul Grec al Constantinopolului a devenit conducatorul administrativ si religios suprem al tuturor supusilor ortodocsi din imperiu, indiferent de apartenenta lor nationala. Toate patriarhiile care fusesera independente pana la acea vreme, inclusiv Patriarhia Serbiei, fondata inca din 1557, au fost trecute sub autoritatea Bisericii Grecesti. 
In plus, incepand din secolul al XVII-lea, otomanii au inceput sa intampine probleme in dirijarea relatiilor lor externe, avand dificultati in impunerea termenilor tratatelor cu vecinii. Poarta a fost pusa pentru prima oara in situatia de a se angaja in tratative diplomatice cu vecinii sai. Data fiind traditia otomana de ignorare in general a limbilor Europei Occidentale, oficialii turci s-au vazut in imposibilitatea de a participa la orice fel de negociere cu Apusul. Poarta s-a folosit pentru aceste sarcini diplomatice de greci, care erau printre cei mai cultivati din imperiu. Ca rezultat imediat, asa-numitii fanariotii, membrii ai familiilor grecesti originare de obicei din Constantinopol, au ajuns in situatia de a ocupa inalte pozitii de secretari si interpreti ai oficialilor si ofiterilor otomani.
Au aparut astfel doua grupuri care au intrat in competitie pentru putere cu liderii bisericesti. Aceste grupuri erau reprezentate pe de-o parte de fanariotii Constantinopolului si pe de alta parte de notabilitatile locale din provinciile Greciei Otomane (kocabasi, gerontes, dimogerontes, prokritoi). In conformitate cu afirmatiile lui Constantin Paparregopoulus, unul dintre cei mai importanti istorici greci, fanariotii au detinut la inceput cele mai importante functii seculare de la curtea Patriarhala si, prin aceasta, au putut interveni deseori in alegerile episcopilor, sau au putut influenta deciziile Patriarhului.Negustorii greci si clericii de origine aristocratica bizantina, care castigasera o mare prosperitate economica si politica si care au fost cunoscuti mai apoi ca fanarioti, s-au asezat in cartierul cel mai nord-vestic al Constantinopolului, care a devenit centrul puterii grecesti dupa stabilirea sediului Patriarhiei aici in 1461 (la scurta vreme dupa ce Hagia Sophia a fost transformata in moschee)
In timpul secolului al XVIII-lea, fanariotii au apelat la gruparile lor ereditare clerical-aristocratice pentru a conduce afacerile Patriarhiei, devenind astfel puterea politica dominanta in comunitatea greaca din Imperiul Otoman.

Vezi si Povestea fanariotilor ce au reformat tarile romane 
Cu timpul, rolul lor a crescut pana la a ajunge un factor politic foarte important in imperiu si, in functiile de agenti diplomatici, au jucat roluri notabile in afacerile Regatului Marii Britanii, Frantei sau Imperiului Rus. 
Fanariotii au intrat rapid in competitie cu musulmanii pentru unele dintre cele mai importante functii administrative din imperiu: unii dintre ei erau implicati in munca de colectare a impozitelor, erau imputerniciti sa controleze monopolurile comerciale, lucrau ca subcontractori in diferite intreprinderi, au devenit furnizori ai Curtii Sultanului si au capatat demnitatea de domnitori ai unuia sau altuia dintre Tarile Romane (Moldova si Muntenia).  In timp ce-si indeplineau functiile oficiale, ei s-au lansat in afaceri private, castigand controlul asupra comertului de maxima importanta pe Marea Neagra. Fanariotii au reusit sa-si extinda negotul mai intai in Regatul Ungariei, iar dupa aceasta in toate tarile Europei Centrale. Toate aceste afaceri au intensificat contactele lor cu natiunile occidentale, iar drept consecinta fanariotii au invatat limbile occidentale si au cunoscut foarte bine cultura statelor apusene. 
Chiar inaintea de izbucnirea razboiului de independenta al Greciei, fanariotii devenisera elita grecilor. Dupa cum apreciaza Paparregopoulus, acesta evolutie a fost una naturala, datorita experientei si educatiei inalte a fanariotilor.
In paralel, Svoronos afirma ca ei au subordonat identitatea nationala clasei lor sociale, de vreme ce principala lor stradanie era aceea de a asigura coexistenta pasnica a cuceritorilor si cuceritilor, coexistenta pasnica care ar fi garantat mai departe prosperitatea economica proprie. Svoronos crede ca, prin acest fapt, fanariotii nu au imbogatit indentitatea nationala greaca si au pierdut treptat puterea in confruntare cu grupurile dispuse sa lupte cu orice pret cu Imperiul Otoman, (la inceput klephtii si mai apoi armatoloii).
Perioada nu trebuie inteleasa drept inceputul prezentei elementului etnic grec in Tarile Romane, deoarece grecii se stabilisera de mai multa vreme aici. Dupa sfarsitul epocii fanariote, diverse familii fanariote cu membri nascuti pe pamant romanesc au inceput sa se considere, atat in Moldova cat si in Muntenia, ca fiind de origine romana si sunt prezenti si astazi in societatea romaneasca. Printre cele mai importante astfel de familii se numara familia Rosetti, al carui reprezentant de frunte a fost C. A. Rosetti, (promotor al radicalismului si nationalismului in perioada postpasoptista) si familia Ghica, (ai carui reprezentanti Grigore al IV-lea si Alexandru al II-lea, in ciuda originii lor, au fost considerati primii domni "pamanteni" dupa revolutia de la 1821).
Atentia fanariotilor s-a concentrat atat pe ocuparea celor mai bune posturi pe care le putea oferi imperiul, cat si pe ocuparea tronurilor din Moldova si Muntenia, care erau inca tari bogate si, chiar mai important, se bucurau de un statut de autonomie (in ciuda faptului ca trebuiau sa plateasca un tribut ca vasali ai otomanilor). Multi greci au gasit un teren propice afacerilor lor in Principatele Romane, mult mai avantajos prin comparatie cu cel din Turcia si cu dificultatile pe care le intampinau negustorii in Imperiul Otoman, la fel ca si un teren de afirmare a puterii lor politice crescande. Multi dintre fanarioti au intrat in randurile boierimii valahe si moldovenesti prin aliante matrimoniale.

Vezi si Date interesante din istoria romanilor  
Desi mai rar, in perioada fanariota au aparut si domnii ale unor principi locali. Aceasta situatie a determinat elenizarea discutabila a unor familii boieresti romanesti: familia Callimachi (numele original Calmasul) si familia Racovita, aceasta actiune fiind facuta pentru a penetra nucleul Fanarului si pentru a le creste sansele de a ocupa tronul si, mai tarziu, pentru a isi mentine pozitiile.
Desi toate sursele sunt de acord ca anul 1711 este momentul oficial in care eroziunea graduala a institutiilor traditionale a atins stadiul final, caracteristici care sunt proprii perioadei fanariote s-au facut simtite de cu mult timp inainte. Sultanii otomani au facut presiuni pentru alegerea domnilor de-a lungul mai multor secole, chiar din secolul al XV-lea, iar nobilii greci sau levantini au concurat cu boierii romani locali inca de la inceputul secolului al XVI-lea. Domnitori precum Dumitrascu Cantacuzino in Moldova si Gheorghe Duca in Muntenia, ambii alesi in 1673, si-au predat familiile intregi, nu doar pe unii dintre membri anume alesi, ca zalog la Constantinopol. In acelasi timp, monarhia electiva traditionala din Principate s-a caracterizat printr-o lunga perioada de dezordine politica si a fost dominata, in fapt, de un numar redus de familii ambitioase, locale sau straine, care au intrat in lupte sangeroase de cele mai multe ori pentru ocuparea celor doua tronuri si care, in plus, pusesera mana pe cel mai intinse mosii din tara.  Un conflict caracteristic este cel dintre familia Craiovestilor si cea a Cantacuzinilor in perioada de pana in anul 1711.
Schimbarea clara de politica fata de cele doua principate a fost determinata de faptul ca, desi autonome, ele intrasera intr-o perioada de continui hartuieli cu otomanii, datorata nesupunerii principilor pamanteni, legati din ce in ce mai mult de Imperiul Rus, odata cu venirea la putere a imparatului Petru cel Mare si de prezenta incurajatoare pentru rebeli a Habsburgilor pe frontiera Muntilor Carpati. Nesupunerea domnilor locali a devenit din ce in ce mai primejdioasa pentru turci, care acum trebuiau sa lupte si cu promisiunea data de Imperiul Rus, cea mai mare putere ortodoxa a vremii, de protectia a populatie romanesti ortodoxe. Aceasta promisiune a devenit evidenta odata cu a doua urcare pe tronul Moldovei a lui Mihai Racovita, care a incercat sa scape de jugul otoman cu ajutorul imparatului Petru cel Mare. Racovita a fost inlocuit cu Nicolae Mavrocordat, fanariot aflat la a doua domnie in Moldova, dupa ce fusese primul fanariot care domnise in Muntenia, unde il inlocuise pe Stefan Cantacuzino.
Un moment crucial in politica Imperiului Otoman fata de sPrincipatele Dunarenet a fost ruso-turc, razboiului ruso-turc din 1710-1713, in timpul caruia Dimitrie Cantemir s-a aliat cu Rusia. Dupa infrangerea suferita de rusi, Cantemir a fost silit sa plece in exil, iar turcii au hotarat sa nu mai permita alegerea domnilor, ci au trecut la numirea lor, la inceput in Moldova si la scurta vreme si in Muntenia. Hotararea de a numi si in Muntenia un domnitor nepamantean a fost luata dupa ce domnitorul Stefan Cantacuzino s-a aliat cu comandantul militar habsburgic Printul Eugeniu de Savoia la inceputul Razboiului Ligii Sfinte.
Persoana care era ridicata la demnitatea princiara era de obicei dragoman-ul sef al Sublimei Porti,fiind prin aceasta familiarizat cu politica guvernului otoman.
Noul principe, care obtinuse functia sa in schimbul unui plocon consistent, (un obicei care era mai vechi), pleca in noua tara in care fusese numit, si a carei limba nu o cunostea de cele mai multe ori, cu o numeroasa suita. Odata ce noul principe era numit, el era escortat la Iasi ori Bucuresti de o suita formata din familia sa, favoriti si creditori, (de la care imprumutase bani pentru ploconul oferit la investire). Domnul si cei din suita urmareau sa-si recupereze cat mai repede cu putinta investitiile facute cu prilejul numirii si in plus sa stranga suficienti bani cat sa traiasca indestulat dupa incheierea scurtului mandat domnesc.
In total, in perioada fanariota au fost numiti in cele doua principate 31 de domni din 11 familii diferite. Unii dintre ei au fost exilati sau executati. Lupta pentru domnie era asa de incrancenata, incat a provocat asasinate intre membrii aceleiasi familii.
Cand, datorita numeroaselor cazuri de tradari ale principilor, familiile din randul carora erau alesi domnitorii au devenit din ce in ce mai putine. Mai multi domnitori au ocupat pe rand tronul in cele doua principate. In timp ce domnul de la Bucuresti platea mita pentru a evita mutarea sa la Iasi, domnul Moldovei folosea aceeasi metoda pentru a ocupa tronul Munteniei, considerate mai bogate. De exemplu,Constantin Mavrocordat a ajuns sa fie numit de nu mai putin 10 ori pe tronul unei dintre cel doua principate. Domnitorul era dator diferitilor creditori, sau chiar sultanului insusi. Cu toate acestea, institutiile centrale otomane urmareau sa pastreze controlul asupra celor doua principate fara a le exploata irational. Astfel,Ahmed al III-lea a platit o parte din suma datorata de Nicolae Mavrocordat, pentru a scadea presiunile fiscale asupra populatiei de rand.
Epoca fanariota a fost caracterizata de la inceput prin politici fiscale excesive, dictate atat de nevoile otomane, cat si de ambitiile domnitorilor, care fiind constienti de statutul lor fragil, cautau sa-si plateasca creditorii cat mai repede, dupa care incercau sa se imbogateasca cat inca se mai aflau la putere. Pentru a sadisface nevoile crescande ale Portii si pentru a-si asigura beneficii personale, domnitorii fanarioti au initiat politici dure de taxare a populatiei, adusa rapid in stare de saracie lucie.
Efectele dezastruoase ale domniilor unora dintre fanarioti au fost in contrast cu realizarile si proiectele altora, ca in cazul domniilor lui Constantin Mavrocordat (care a abolit iobagia in 1746 in Muntenia si in 1749 in Moldova) sau a lui Alexandru Ipsilanti, (care a incercat sa reformeze legislatia si sa introduca salarizarea functionarilor publici, intr-un efort de stopare a folosirii din fondurile publice a unor sume exagerate pentru intretinerea administratorilor – greci sau pamanteni – in conditiile in care, in acea perioada, se ajunsese sa fie mai profitabil sa detii o functie oarecare decat sa ai mosii). Introducerea codului de legi relativ modern ale lui Ipsilanti, Pravilniceasca condica, a fost primita cu rezistenta indarjita de boieri.
Incercarile de reforma a domnitorilor se loveau de cele mai multe ori de conservatorismul boierilor din Divan. Documentele timpului arata ca in jur de 80% din cei care ocupau un loc in Divan erau membri ai familiilor vechi boieresti romanesti.
Boierii locali incercau sa pastreze neschimbate oranduielile economice si sociale vechi, care le erau favorabile, impotrivindu-se unor reforme precum cea a lui Alexandru Ipsilanti, facand in plus presiuni pentru diferite scutiri de taxe si impozite.
Dupa Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia a primit dreptul sa intervina in favoarea supusilor otomani de religie ortodoxa, iar presiunile politice otomane au inceput sa fie mai putin eficiente. Poarta a fost obligata sa faca unele concesii, daca dorea sa pastreze controlul economic si strategic asupra celor doua principate: tratatul oprea orice crestere viitoare a tributului si, intre 1774 si 1830, obligatiile fiscale ale celor doua principate au scazut de la 50.000 la 20.000 guldeni pentru Muntenia si la doar 3.100 guldeni pentru Moldova.
In perioada imediat urmatoare semnarii tratatului, Rusia s-a folosit la maxim de noile prerogative castigate. Astfel, demiterile lui Constantin Ipsilanti (in Muntenia) si Alexandru Moruzi (in Moldova) de sultanul Selim al III-lea, (cerute de ambasadorul francez in Turcia, Horace François Bastien, ca raspuns la temerile partial intemeiate fata de o conspiratie prorusa la Bucuresti), au reprezentat un motiv de razboi pentru razboiul ruso-turc din 1806-1812. (Ipsilanti a fost reinscaunat de generalul Mihail Miloradovici imediat dupa intrarea trupelor ruse in Muntenia).
Astfel de actiuni a inaugurat o perioada de protectorat ruses in cele doua principate, care a culminat cu administratia Regulamentului Organic din anii 1830. Principatele Dunarene capatasera o mare importanta strategica odata cu izbucnirea seriei razboaielor napoleoniene si inceputul declinului Imperiului Otoman, de indata ce statele europene au inceput sa fie ingrijorate de expansiunea ruseasca catre sud, (manifestata printre altele de anexarea Basarabiei in 1812). In cele doua principate au fost deschise mai multe oficii consulare, care urmareau evolutiile relatiilor ruso-otomane, consulate care au avut un impact indirect asupra economiiei locale, diplomatii oferind protectie si statutul de suditi afaceristilor aflati in competitie cu breslele locale.
In paralel, boierii au inceput campanii de inaintari de petitii impotriva domnitorilor. Desi unele erau adresate Portii sau autoritatilor Imperiului Habsburgic, cea mai mare parte a lor cereau interventia Rusiei. In timp ce reclamatiile vizau cazuri reale sau imaginare de coruptie politica sau de abuzuri, petitiile erau ilustrarea conservatorismului semnatarilor. Boierii aveau tendinta sa faca referiri la Capitulatiile semnate de cele doua principate cu otomanii, cerand respectarea drepturilor sau repunerea in drepturile care le erau garantate prin acele acte.Boierii reclamau ca neavenite orice incercare a domnilor de reforma, pretinzand ca acestea contraveneau traditiilor locale, facandu-se simtite dorintele pentru instaurarea unor republici aristocratice. 
Rolul jucat de domnitorii fanarioti in revoltele grecilor de dupa 1820 (Vedeti si: Razboiul de independenta al Grecie) si haosul provocat de miscarea Filikí Eteria in Moldova si Muntenia, ca si insurectia condusa de Tudor Vladimirescu in 1821, au dus la incetarea numirii de domnitori din randul familiilor fanariote. In primavara lui 1822, de la Bucuresti si Iasi au fost trimise delegatii pentru a cere Inaltei Poarti domni pamanteni. Din aceste delegatii au facut parte printre altii: Ionita Sandu Sturdza, un coborator al lui Vlad Tepes, Grigorie Dimitrie Ghica, nepot de frate al decapitatului Grigore Alexandru Ghica al Moldovei  si vornicul Iordache Rascanu, viitor membru in divanul domnesc al Moldovei. Aceasta actiune a adus in Moldova, dupa lunga perioada fanariota, din nou un domn pamantean in persoana lui Ionita Sandu Sturdza si in Muntenia pe Grigore al IV-lea Ghica. Relevante pentru relatiile incordate dintre boieri si domn a fost compromisul dintre cererile pandurilor olteni ai lui Vladimirescu si pretentiile regentei boieresti de la Bucuresti, care incerca sa blocheze ascensiunea lui Scarlat Callimachi, ultimul domn fanariot din Muntenia.
Domniile lui Ionita Sandu Sturza in Moldova si a lui Grigore al IV-lea Ghica in Muntenia au fost primele domnii pamantene, intrerupte rapid insa de ocupatia rusa din timpul razboiului ruso-turc din 1828-1829 si de perioada de dominatie tarista care a urmat. (Vedeti si: Regulamentul Organic).
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

fanariotii grecii fanarioti administratia patriarhiei moldova
Distribuie:  
Loading...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1736 (s) | 34 queries | Mysql time :0.018836 (s)