News Flash:

Epopeea care canta vitejiile si suferintele lui Ghilgames, legendarul rege al Urukului

21 Noiembrie 2013
5484 Vizualizari | 0 Comentarii
Newsletter
BZI Live Video Divertisment
Video Monden
Muzica Populara Curs valutar
EUR: 4.6590 RON (-0.0017)
USD: 4.0854 RON (-0.0083)
Horoscop
berbec
taur
gemeni
rac
leu
fecioara
balanta
scorpion
sagetator
capricorn
varsator
pesti
Din diversele poeme si balade scrise in dialectele si graiurile mozaicului de popoare ce s-au perindat in Mesopotamia – sumerieni, akkadieni, hittiti, hurriti, elamiti si cananeeni – s-a inchegat opera cea mai de seama a geniului semitic, pe care o constituie, fara indoiala, «Epopeea lui Ghilgames». Prin vigoarea si autenticitatea eternului omenesc pe care-l oglindeste, ea este pe drept cuvant una dintre primele capodopere ale literaturii universale. Lucrarea nu e lipsita deloc de un cert substrat istoric, cu tot nimbul legendar ce-o inconjoara. Ea reflecta interesanta epoca de tranzitie de la oranduirea comunei primitive la cea sclavagista, epoca ce s-a desfasurat in tot cursul mileniilor IV si III i.e.n. in Egipt si Mesopotamia, cand a inceput procesul de diferentiere sociala prin dezvoltarea fortelor de productie. E o perioada in care se tinde hotarat catre noile relatii, sclavagiste, in timp ce mai staruie, destul de puternice, si vechile relatii. E, in acelasi timp, epoca in care viata culturala incepe a se dezvolta mai viu, in istorie aparand penam prima data – scrierea ca mijloc de comunicare, pe baza pictografica, evoluand apoi spre cea ideografica. Epopeea lui Ghilgames oglindeste cu fidelitate tocmai perioada de care vorbim, desi nu intr-un mod limpede, data fiind tendinta ei general-fantastica.
Ghilgames insusi e un rege care a trait efectiv, cetatea Urukului in care se desfasoara actiunea a existat realmente, caci zidurile i-au fost dezgropate de sub cele ale orasului Warka de astazi, tot asa dupa cum relatiile sociale pe care le intalnim in epopee sunt cele ale momentului istoric mai sus pomenit. Lucrarea ni-l reprezinta pe Ghilgames ca rege. Desi inca legat de obstea din care a purces si ale carei sfaturi, prin Adunarea Batranilor, le mai primeste – ceea ce indica stadiul patriarhal al oranduirii sclavagiste a timpului Ghilgames s-a diferentiat prin forta, vitejie si intelepciune, asa cum ni se spune in epopee, si a ajuns sa se impuna, pana la tiranie, semenilor sai. El ii sileste sa construiasca zidurile cetatii, ii trezeste cand vrea “in sunetul tobei”, “ii chinuie fara incetare”, “ingramadeste asupra lor corvezi”, “intinde mreji pentru a prinde oamenii” trebuinciosi nevoilor sale si ale Cetatii, si-si alege fete, femei si neveste dupa bunul sau plac, caci Ghilgames “tine in mainile sale intreaga putere a Urukului” si zeii “i-au harazit sa domneasca asupra popoarelor”. Ne aflam, asadar, la inceputurile asupririi sociale si bietii oameni, pe cale de a deveni robi, nu vad alta scapare decat sa inalte rugaciuni catre zei, asteptand ocrotirea lor, scriu cei de la istoriesicultura.ro
Epopeea cuprinde, prin urmare, neindoioase informatii documentare cu privire la epoca respectiva, desigur in limitele genului literar pe care-l reprezinta. Din cele 3.600 de versuri pe care trebuie sa le fi avut in forma Primitiva, nu ne-a mai ramas decat abia jumatate. Opera babiloniana s-a uifiripat din vechi poeme si balade sumeriene, dintre care pana la noi au mai ajuns sase, si anume: “Ghilgames si Tara celor vii”, “Ghilgames si Taurul Ceresc”, ” Potopul”, “Moartea lui Ghilgames”, “Ghilgames si Agga din KisJ” si “Ghilgames, Enkidu si Infernul”. Cine sa fi fost necunoscutul poet babilonian care a cules cantecele acestea, le-a prelucrat si, framantandu-le cu propria sa imaginatie, le-a dat chipul epopeii ce-a fost gasita in biblioteca lui Assurbanipal? Iata ce nu vom sti probabil niciodata, caci asemeni multor dintre cei care au daltui nemuritoarele frumuseti ale antichitatii, el nu si-a semnat opera.
Povestea oglindeste eternul omenesc, frãmantarea omului stãpanit de teama mortii, tanjind a deslusi tainele nemuririi si astfel a invinge conditia umanã. Pe scurt, este un epos in care se cautã viata. Ghilgames este un rege care se distinge prin fortã, vitejie, intelepciune, dar se impune pana la tiranie semenilor sãi. Fiu al zeitei Ninsun, preoteasã a zeului-soare Samas, si al unui spiridus, el este un primitiv, gata de luptã, lãudãros, manios, dar sufletul sãu simplu este inspãimantat de gandul mortii. Ghilgames isi da seama de zadarnicia faimei pe care i-au adus-o minunatele ispravi de vitejie ce le-a savarsit si pleaca sa cutreiere pamantul pentru a gasi taina nemuririi. Supusii sãi insa se plang zeitei Istar de muncile istovitoare la care acesta ii sileste. In acest context apare figura interesantã a lui Enkidu, plãmãdit din lut, inzestrat cu viatã prin rãsuflarea zeitei Aruru, special pentru a-l invinge pe Ghilgames. Crescut laolalta cu fiarele salbatice, are forta si toate instinctele unui animal – in vechile reprezentari are capul incornorat, piept si maini de om, iar restul trupului de taur – fiind in acelasi timp plin de trufie si bantuit de spaime. Caracteristica personajului o constituie procesul umanizarii lui. Trecerea de la starea de animalitate la cea de umanitate se alizeaza prin interventia elementului feminin, mai exact, al unei prostituate de la temple, Shamhat. Femeia este cea care ii ascute inteligenta si puterea de percepere si, desi acum fiarele nu-l mai recunosc si fug de el, Enkidu invata repede cum sa manance, sa bea, sa se spele si sa se invesmante, dovedind ca adaptabilitatea la civilizatie este un fenomen normal si rapid.
Luptandu-se cu Ghilgames, ii recunoaste acestuia puterea, devin prieteni si decid sã plece impreunã in pãdurea cedrilor ca sã-l ucidã pe uriasul Humbaba, in ceea ce ar putea fi interpretatã drept o alegorie a luptei dintre civilizatie si naturã. Ajutati de zeul Samas, care trimite 13 vanturi care sã-l doboare pe urias, cei doi supun bestia. Incaierarea dintre Ghilgames si Enkidu nu-i decat un mijloc de cunoastere spre a-si pretui reciproc forta si indemanarea. Si fiindca regele Urukului e obsedat de ideea “de a-si dobandi faima” printr-o fapta vitejeasca, care sa fie pomenita de “fiii fiilor lui”, noul sau prieten il va intovarasi in toate primejdiile, asa cum voinicii folclorului nostru se intovaraseau, legandu-se frati de cruce.
Mai departe, zeita Istar se indrãgosteste de Ghilgames si ii propune cãsãtoria, dar acesta o refuzã din cauza tratamentului aplicat celorlalti amati ai sãi. Una dintre cele mai importante divinitati ale Panteonului mesopotamian, zeita a fertilitatii, a fecunditatii si a dragostei, “doamna a bataliilor” si “stapana a luptelor”, Istar este Venera tinuturilor asiatice. Rãnitã si dornicã de rãzbunare, aceasta il convinge prin amenintãri pe tatãl sãu, zeul Anu, sã-l trimitã pe pãmant pe Gugalanna, taurul ceresc,  pentru a-l ucide pe cel care nu rãspunsese dragostei ei. Dar atacat de Enkidu si Ghilgames, monstrul sfarseste sub sabia lor. Taurul Ceresc, o alta faptura fabuloasa a epopeii, monstrul care nimiceste totul in calea lui, e asemuitor balaurului cu sapte capete din basmele noastre. Sonoritatea insasi si plasticitatea sugerata de epitetele alaturate numelor tuturor acestor eroi contribuie, de asemenea, la caracterizarea lor. Nascuta din eterna framantare a omului, stapanit de teama mortii, si dornic de a-i deslusi inspaimantatoarea taina si de a gasi un mijloc sa o biruie – descoperind astfel cheia ce deschide poarta nemuririi – actiunea epopeii nu reuseste sa fie pana la urma decat o teribila dovada a zadarniciei acestei cautari.
Indrazneala lor de a  infrunta divinitatea, ucigand Taurul Ceresc, se pedepseste cu moartea. Dar nu Ghilgames va muri, caci el e carne din carnea zeilor, ci Enkidu. Reactia lui Ghilgames la moartea lui Enkidu va fi teribila: el deplange moartea prietenului iubit intr-o mare intensitate emotionalã, invocand natura sã plangã si ea. Ii organizeazã un mare banchet funerar la care le sunt aduse ofrande zeitãtilor lumii de jos. Dar aici nu-i numai durerea acestei pierderi, ci mai cu seama groaza de propriul lui sfarsit. Ca sa mai poata cunoaste vreodata linistea, pleaca in cautarea nemuririi, trecand peste munti, peste ape si vai, urmand calea Soarelui, pentru a ajunge la Uta-napistim, singurul care ii cunoaste taina, legendarul din urmã rege dinaintea potopului, care a domnit la Suruppak, Noe babilonian, cel cãruia zeii i-au dat nemurirea.
Dupã o cãlãtorie periculoasã, ajunge la varfurile gemene al muntelui Mashu, la capãtul pãmantului. Intrarea este pãzitã de doi oameni-scorpioni. Ii este permisã intrarea dupã recunoasterea naturii sale divine, dupã care Ghilgames merge pe calea soarelui si pe cea a inunericului panã cand ajunge intr-o grãdinã paradisiacal. Sfãtuit de hangita Siduri dupã ce incearcã in zadar sã il convingã sã renunte si sã incerce sã se bucure de viatã cat trãieste, Ghilgames se duce la luntrasul Urshanabi care il ajutã sã traverseze marea. In sfarsit ajuns la Utnapistim, acesta ii povesteste istoria potopului si cum zeul Ea l-a indemnat sã construiascã o corabie ca sã se salveze de furtunile dezastruoase iscate de Enlil, cel care ulterior ii va binecuvanta pe Utnapistim si sotia sa cu viata vesnicã. Dar se pare cã a fost un caz singular. La capatul drumului, istovit, Ghilgames va afla de la strabunul supravietuitor al Potopului ca stradania i-a fost de prisos, fiindca nimanui nu-i va mai fi dat sa capete nemurirea. Ca sã ii demonstreze lui Ghilgames cã nu poate schimba legile firii, il provoacã sã stea treaz 7 nopti, test pe care regele nu-l trece. Dar prea mult a patimit Ghilgames si truda lui merita o rasplata. Utanapistim se-ndura sa-i mai incredinteze o taina: sa-ncerce Ghilgames sa smulga de pe fundul apei buruiana care da tineretea vesnica. Si pe aceasta ultima isprava regele ratacitor, caruia spaima sfarsitului nu-i da astampar, o va duce pana la capat.
Dar ce folos? Nici cand ai atins cu mana ta tinta mult ravnita nu te poti bucura de izbanda, fiindca din umbra te pandeste intotdeauna cineva dornic sa ti-o smulga. Sarpele – simbol al perfidiei – se strecoara si-i fura ultima nadejde de a invinge moartea. Rãmas fãrã vreo posibilitate de a obtine nemurirea, Ghilgames incearcã sã-l ispiteascã pe duhul lui Enkidu sã-i impãrtãseascã ce se petrece in lumea de dincolo, dar neafland mare lucru, eroul se intoarce in Urukul-cel-imprejmuit sa imbatraneasca si sa-si dea sfarsitul, asa cum cere legea tuturor muritorilor. Un val de melancolie se lasa peste sfarsitul epopeii, care nu da, in definitiv, decat un raspuns chinului uman de totdeauna: resemnarea.
Interpretãrile asupra continutului operei se pot face pe mai multe niveluri: conditia umanã, moarte si nemurire, prietenie, devenire si maturizare, naturã vs. culturã, conflictul dintre valori.  S-au aplicat mai multe definitii, axate in principal pe problematica vietii si a mortii: “Ghilgames este arhetipul umanitãtii”, “eposul este in mare mãsurã o scriere existentialistã” (Oberhuber, 1977). “In epopee se poate recunoaste un progres al acceptãrii efemeritãtii, interesul pentru moarte si viata de apoi fiind o preocupare constantã a scrierilor sumeriene” (George, 1998). Este totodatã o istore a devenirii umane, petru cã regele din Uruk evolueazã, incepand de la confruntarea cu Enkidu, prilej de a invãta priceperea celuilalt, trecand prin prietenia nepretuitã ce se infiripã intre cei doi, infruntarea divinitãtii, durerea pierderii, frica de propriul sfarsit, marea cãlãtorie initiaticã si sfarsind cu drama neputintei de a a invinge efemerul. Nucelul central este cel al motivului “tinerete fãrã de bãtranete si viatã fãrã moarte”, pe care il impãrtãseste cu multe alte capodopere ale literaturii universale. Tuburarea adancã a regelui in fata constiintei limitelor umane si cãutãrile disperate de iesire din acestea conduc la tragismul fiintei. De cand omul pãrãseste vietuirea inocentã din naturã, este aruncat in angoasa existentialã.
Lectia inevitabilitãtii mortii care aruncã vãlul sumbru in deznodãmantul poemului este totusi una care pledeazã pentru viatã, pentru cã cele douã se intrepãtrund. Oamenii mor, dar umanitatea este perpetuã; dacã moartea nu poate fi ocolitã nici prin glorie, nici prin favoarea zeilor, nici prin iubire, momentele trãite pe pãmant trebuie sã aibã cu atat mai multã semnificatie, ca mod de compensare.
Valoarea artisticã a operei depãseste cadrul istoric. Imagistica bogatã, evocarea vie si autentica, epicitatea evenimentelor, muzicalitatea versurilor contureazã un tablou nu doar al resemnãrii in fata mortii, ci si al celebrãrii setei pasionante de viatã si al unei prietenii care nu cedeazã. Eposul, ca si intreaga literaturã sumerianã, vor avea ecou in Biblia ebraicã sau la Homer, prin teme precum potopul, infernul, judecãtorul, invierea, chemarea duhului, omorarea monstrului, sarpele, crearea omului, eroul, nemurirea si multe altele. Dorul nemuririi si necesitatea revelãrii tainelor vietii vesnice, poetizate intr-o expresie a intregii umanitãti, inscriu epopeea pe linia marilor creatii.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

poeme balade egipt mesopotamia
Distribuie:  
Loading...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1921 (s) | 34 queries | Mysql time :0.018315 (s)