News Flash:

Fata nestiuta a marelui scriitor Tudor Arghezi

26 Septembrie 2013
4903 Vizualizari | 0 Comentarii
Newsletter
BZI Live Video Divertisment
Video Monden
Muzica Populara Curs valutar
EUR: 4.6590 RON (-0.0017)
USD: 4.0854 RON (-0.0083)
Horoscop
berbec
taur
gemeni
rac
leu
fecioara
balanta
scorpion
sagetator
capricorn
varsator
pesti
Tudor Arghezi (n. 21 mai 1880, Bucuresti - d. 14 iulie 1967) a fost un scriitor roman cunoscut pentru contributia sa la dezvoltarea liricii romanesti sub influenta baudelairianismului. Opera sa poetica, de o originalitate exemplara, reprezinta o alta varsta marcanta a literaturii romane.

A scris, intre altele, teatru, proza (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire si Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum si literatura pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestati din intreaga literatura romana. Numele sau adevarat este Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul sau, Arghezi, provine, explica insusi scriitorul, din Argesis - vechiul nume al Argesului. Ovid S. Crohmalniceanu propunea in studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii romane intre cele doua razboaie mondiale o alta explicatie, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie si Geza. Arghezi este unul dintre autorii canonici din literatura romana.
Ca multi altii din generatia sa, Arghezi a trait sa vada Romania implicandu-se in Primul Razboi Mondial, de partea „gresita” in opinia lui, a primit consacrarea in Romania Mare, si a cunoscut, de aproape, toate regimurile din cei 30 de ani ce separa realizarea aspiratiilor nationale (1918) si instaurarea regimului comunist (1948). Marele poet s-a raportat diferit la fiecare dintre aceste regimuri, ducand-o mai bine pe vremea Regelui Carol, arestat in timpul lui Antonescu, denigrat si marginalizat de comunisti, reabilitat tot de acestia cativa ani mai tarziu, scrie historia.ro.
Tudor Arghezi – sau, pe numele sau adevarat, Ion M. Theodorescu – se naste la Bucuresti in mai 1880, si debuteaza in presa literara timpuriu, la doar 16 ani, intr-o publicatie condusa de Alexandru Macedonski. Utilizeaza pentru prima oara pseudonimul de Arghezi in anii 1897-1899, cand publica proza si poezii in Revista Moderna si Viata noua. Inca de la inceput, tanarul scriitor s-a simtit atras de poezia modernista, cu precadere de simbolism. Macedonski spunea despre el in acei primi ani de creatie ca:
“Acest tanar, la o varsta cand eu gangaveam versul, rupe cu o cutezanta fara margini, dar pana astazi coronata de cel mai stralucit succes, cu toata tehnica versificarii, cu toate banalitatile de imagini si idei, ce multa vreme au fost socotite, la noi si in strainatate, ca o culme a poeticii si a artei.”
La 19 ani Arghezi a intrat la manastirea Cernica, de unde pleaca patru ani mai tarziu. Este ciudat sa ni-l imaginam pe autorul faimosilor Psalmi ca luand-o serios pe calea calugariei: sa ne amintim versurile psalmilor sai: „Singuri, acum in marea ta poveste,/ Raman cu tine sa ma mai masor,/ Fara sa vreau sa ies biruitor./ Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!”
Arghezi, colaborationistul
Anii 1914-1916 sunt anii in care intelectualitatea romaneasca se imparte in mai multe tabere: antantofilii, adeptii pastrarii neutralitatii si germanofilii. Arghezi a ales cea din urma tabara, fapt ce i-a adus ulterior numeroase prejudicii. Ca si in cazul multora, alegerea poetului n-a fost dictata de o puternica germanofilie cat de frica de Rusia. Ca atare, Arghezi a condamnat intrarea Romaniei in razboi de partea Antantei, a denuntat alianta cu Rusia Imperiala si, in momenul ocuparii tarii de trupele germane, a ales sa ramana la Bucuresti. In acele luni, a scris mult in publicatiile filogermane si in cele aflate sub controlul ocupantilor. Activitatea sa din acesti ani i-a adus un mandat de arestare cu o acuzatie si condamnare pentru colaborationism. A petrecut un an in inchisoare impreuna cu alti ziaristi si scriitori „colaborationisti”, intre care cei mai cunoscuti sunt Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt si Dem. Theodorescu. Pedeapsa primita fusese de cinci ani de zile, insa lotul ziaristilor a fost gratiat si a iesit din inchisoare dupa un an de zile.
Desi eliberat, au urmat ani grei pentru Tudor Arghezi, asupra acestuia planand stigmatul germanofiliei proclamate anterior. Intr-o Romanie iesita invingatoare din razboi dupa ce alesese partea Antantei, cei care se aflasera in tabara cealalta au fost supusi criticii intregii societati.
In anii Regelui Ferdinand I, Arghezi a colaborat la diverse publicatii, atat ale liberalilor, cat si ale taranistilor, evident in momentele in care unul sau celalalt partid se afla la putere. Se pare ca Arghezi avea aceasta predispozitie de a se alipi partidei puternice ale momentului. Perioada sa de glorie a venit insa odata cu revenirea in tara a lui Carol al II-lea. Carol a vrut sa fie un rege al culturii si i-a reusit; este unul din marile sale merite ce nu-i pot fi contestate. Din aceasta pozitie asumata, el „i-a ajutat pe «creatori» si material, intr-o anumita masura, dar mai ales dandu-le sentimentul ca reprezinta ceva in societatea romaneasca.” (Lucian Boia, Capcanele istoriei).
Arghezi, Carlistul
Primul volum de versuri ii apare abia in 1927: Cuvinte potrivite. In 1931 apare celalalt foarte apreciat volum, Flori de mucigai. Critica literara a fost impartita cu privire la valoarea operei argheziene: generatiile mai in varsta, traditionalistii, i-au denuntat poeziile ca fiind vulgare, imorale. Cei care apreciau arta moderna l-au vazut pe Arghezi ca fiind o revelatie. Intre ei, Eugen Lovinescu – simbol al promovarii literaturii moderne – a fost unul din cei mai ferventi aparatori ai creatiei argheziene. De aceea, a avut si de suferit, Lovinescu ratand intrarea in Academie: desi era cel mai cunoscut si apreciat critic literar al vremii, el era un aparator al literaturii moderne si, deci, nu putea deveni academician. Insa Arghezi a avut norocul de a beneficia de sprijinul Regelui.
In toamna anului 1930, la cateva luni dupa incoronarea lui Carol, Arghezi nu se afla intr-o situatie materiala prea buna, avand numeroase datorii. El a apelat la generalul Nicolae Condiescu, presedintele Consiliului de administratie al Radiodifuziunii Romane, pe care-l roaga sa intervina pe langa guvern sau pe langa Rege pentru a-i fi oferit un ajutor banesc. Dand dovada de o impresionanta generozitate, Carol al II-lea a hotarat ca din fondurile Casei Regale sa-i fie oferita lui Arghezi intreaga suma de care avea nevoie pentru a-si achita datoriile si a termina casa de la Martisor. (Lucian Boia, Capcanele istoriei)
In 1933, a fost intemeiata Fundatia pentru Literatura si Cultura „Regele Carol al II-lea”, de fapt o casa de editura ce a publicat unele dintre cele mai importante lucrari ale vremii. Editura i-a publicat lui Arghezi volumul Versuri, care altfel ar fi ramas probabil nepublicat avand in vedere indignarea pe care a trezit-o la Academie. Iorga numea acest volum „scabros”, spune ca Arghezi foloseste in unele poezii „cel mai ordinar limbaj”. Practic, consacrarea lui Arghezi s-a facut prin intermediul Regelui, nu la Academie. In acest context, e de inteles ca poetul a ramas fidel Regelui, pe care nu inceteaza sa-l mai laude. Poezia Fat frumos e un exemplu elocvent:
Unde-a plecat, calare, Fat-Frumos,
De nu se mai zareste nicaierea,
Oricat si-ar pune soarele puterea,
Oricat s-ar pogori luna de jos?
Cum va voi, caci vrednicul urmas
Al lui Stefan si Tepes impreuna,
Ridica si altare din stei pentru vrajmas,
Dar si tepoaie-nalte, cu protapirea buna.
Arghezi, antifascistul
In ajunul plecarii lui Carol de pe tron si din tara, Arghezi era deja un scriitor si publicist consacrat, avand o voce influenta in presa romaneasca. S-a afirmat insa nu prin vechea germanofilie, ci printr-o critica acida la adresa fascismului. A ramas in istorie faimosul pamflet intitulat Baroane, publicat in toamna anului 1943, dedicat nimeni altuia decat ambasadorului german la Bucuresti, von Killinger. Reproducem aici intregul text, prea savuros pentru a fi taiat:
„Ce semet erai odinioara, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Si ce mojic! ce mitocan! Ce badaran! Nu te mai recunosc. Parca in hainele tale a intrat alt om si parca celalalt a plecat in pielea goala, pe undeva, prin ceruri ori iad.
Botul nu-ti mai e asa gros, falcile ti-s mai putin dolofane si ai inceput, Doamne!, sa si surazi cu buzele alea groase, sterse de unsoare. Ceafa ti s-a mai tras, gusa s-a mai moderat, burta cauta un relief mai aproape de spinare. Nici partile de dindarat nu mai sunt atat de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.
Cred ca nu mai iei dimineata patru cafele cu lapte, o halca de sunca si opt prajituri, cu care ti-ai pus din nou in functiune intestinul gros, anemiat de rabdari prajite. Te umplusesi bine, pana la ragaiala. Ti-aduci aminte ce sfrijit erai pe cand erai sarac si cum ne palmuia cautatura ta atatata dupa ce te-ai procopsit. Indopat cu bunurile mele, nu-ti mai dam de nas si ti s-a parut ca eram pus pe lume ca sa slujesc madularele tale, burtii, gusii, sacului si dasagilor tai: asta era rostul meu, a trebuit sa-l aflu de la tine, flamandule, roscovanule, bobosatule, umflatule.
Mi-ai imputit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdarit apa din care ai baut si cu care te-ai spalat. Picioarele tale se scaldau in Olt, si mirosea pana la Calafat, nobila spurcaciune!
I-auzi! Vrea sa-mi fie stapan si sa slugaresc la matele lui, eu care nu m-am bagat randas nici la boierul meu. Vrea trei parti si din vazduhul meu, ca sa rasufle in racoarea mea numai el. Lasa-ma sa-mi aleg stapanul care-l vreau eu, daca trebuie sa ma robesc, nu sa ma ia la jug si bici, infascat de ceafa, cine pofteste.
Uita-te, ma, la mine! Baroane! Sa ne desfacem hartiile amandoi, eu zapisul si hrisoavele mele, scrise pe cojoc, si tu zdrentele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!… Scrie Stefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Pai ce scrie pe carpele tale? Degete sterse de sange?
Mi-a iesit o floare-n gradina, ca o pasare rosie rotata, cu miezul de aur. Ai prihanit-o. Ti-ai pus labele pe ea si s-a uscat. Mi-a dat spicul in tarina cat hulubul si mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livada cu carul si te-ai dus cu el. Ti-ai pus pliscul cu zece mii de nari pe stanca izvoarelor mele, si le-ai sorbit din adanc si le-ai secat. Mocirla si bale raman dupa tine in munti si seceta galbena pustie in ses. Si din toate pasarile cu graiuri cantatoare, imi lasi cardurile de ciori.
Incepi sa tremuri acum, cazatura. Asa s-a intamplat cu toti cati au umblat sa-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subtiat si invinetit. Obrazul ti-a intrat in gura, gulerul ti-a cazut pe gat ca un cerc de putina uscata. Daca te mai usuci nitel, o sa-ti adune doagele de pe jos. Ce floaca plouata-n capul tau! Ce mustata pleostita! Ce ochi flescaiti! Parca esti un soarece, scos din apa, fiarta, de coada, Baroane…”
In mod evident, a urmat inchisoarea. Arghezi a platit pentru acest pamflet cu cateva luni de inchisoare petrecute la Targu-Jiu. Momentul 23 august l-a multmuit probabil pe poet, desi influenta sovieticilor in Romania – si, poate, intuitia ca lucrurile se vor inrautati – n-avea cum sa-l bucure pe mai vechiul adversar al Rusiei imperiale. Antifascist, Arghezi n-a fost niciodata comunist.
Arghezi, marginalizatul…
Au urmat vremuri grele pentru cel care fusese cu cativa ani inainte marea revelatie a artei moderne romanesti. Viziunea sa despre arta si poezie intra in totala contradictie cu realismul socialist impus de sovietici. In plus, daca pana in acel moment publicistica lui Arghezi, fie ea pro-regim (ca in timpul lui Carol), fie ea anti-regim (anii lui Antonescu), putuse fi tiparita in ciuda cenzurii (mai mult sau mai putin relative) impuse de cele doua regimuri dictatoriale, dupa 1947 Arghezi n-a mai putut semna aproape nimic in presa. O prima reactie impotriva noii ordini ce se impunea treptat in Romania a constituit-o seria de articole publicate saptamanal in Adevarul, in care Arghezi se pronunta impotriva puterii populare si a autoritarismului acesteia in problemele artei.
Din 1948 Arghezi e stigmatizat de noul regim. Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, a publicat in Scanteia un articol devenit celebru: Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei, in care intreaga opera a poetului este pusa la zid, acuzata ca fiind o ilustrare a clasei burgheze, a decadentei. Din acel moment, lucrarile lui Arghezi au fost interzise, el retragandu-se complet din viata publica. In acei ani, orice opinii politice va fi avut, nu si le-a putut exprima.
Reabilitarea: Arghezi, poet national
El va fi reabilitat abia la mijlocul anilor ’50, de catre Dej, evident cu un pret. Dupa zece ani de marginalizare, Arghezi a acceptat sa colaboreze cu noul regim. I s-a permis sa publice din nou, aparandu-i mai multe volume de poezii. Revine si in presa, in Cultura poporului, Veac nou, Contemporanul. In 1955, la implinirea varstei de 75 de ani, a fost ales membru al Academiei (daca ar mai fi trait, Iorga ar fi fost revoltat!), iar 10 ani mai tarziu aniversarea sa de 85 de ani a fost sarbatorita la nivelul intregii tari.
Arghezi moare in 1967, beneficiind de funeralii nationale. Dupa zeci de ani de oscilari intre diverse regimuri, dupa 10 ani de recluziune si respingere, dupa compromisul facut cu autoritatile comuniste, Tudor Arghezi a murit considerat unul din marii poeti nationali.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

tudor arghezi scriitor roman literaturii romane romania mare
Distribuie:  
Loading...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1837 (s) | 34 queries | Mysql time :0.020768 (s)