News Flash:

Fulvia, sotia lui Marc Antoniu

17 Ianuarie 2014
2635 Vizualizari | 0 Comentarii
Pe scena istoriei a intrat o data cu prima sa casatorie, incheiata cu tribunul Publius Clodius Pulcher (“Frumosul“), in anul 58 i.e.n. Nu-i cunoastem anul nasterii, care trebuie fixat prin 76-74 i.e.n. Casnicia sa cu acest faimos depravat, numit de catre Plutarh: „cel mai indraznet si mai netrebnic dintre demagogi“, a contribuit la cresterea viciilor ei, pe care le avea de la natura.
Clodius se afisase in societatea romana ca o creatura afemeiata, cu apucaturi imorale, venal si gata oricand a provoca scandaluri publice. Necinstise casa lui Cezar, patronul sau politic, batjocorise pe Pompei, alungase pe Cicero din Roma si teroriza viata politica a forului ou bandele sale de batausi. In cardasia lui Clodius puteau fi vazuti Caius Scribonius Curio si Marcus Antonius, doi tineri imorali, participanti atat la masinatiile politice, cat si la dezmaturile demagogului. Daca ar fi sa dam crezare invectivelor rautacioase ale lui Cicero, acesti doi viitori soti ai Fulviei ii devenisera amanti inca de pe timpul casniciei ei cu Clodius, de la care avea doi copii.

Vezi si Cele mai faimoase povesti de dragoste din istorie  
Istoricul Valerius Maximus ne informeaza despre influenta ce o avea Fulvia asupra primului sau sot: “Clodius Pulcher, bucurandu-se de popularitate printre plebei si lasandu-si sabia sa atarnata totdeauna de rochia Fulviei, si-a subordonat onoarea sa de soldat vointelor unei femei“. Fiul lor cel mare aparea ca o creatura degenerata a parintilor, prin lenevie, lacomie si depravare in tovarasia curtezanelor.
In anul 52 i.e.n., Clodius a fost asasinat pe Via Appia de catre partizanii rivalului sau electoral Milo. Uciderea demagogului a provocat serioase tulburari in sanul plebei romane, pe care neastamparata Fulvie a stiut sa le atate si mai mult prin plansetele ei la funeraliile sotului, apoi la faimosul proces intentat lui Milo, aparat de Cicero.
Dar in scurt timp, Fulvia se casatori cu Curio, ales tribun al poporului in anul 50 i.e.n. si aparator al intereselor politioe ale lui Cezar in locul defunctului Clodius.  Fulvia, femeie ambitioasa, dura si turbulenta, se amesteca acum direct in treburile politice ale sotului. Dar si de asta data, cea de-a doua casatorie a ei, din care a rezultat un alt copil, a fost scurta si s-a incheiat in mod tragic. Trimis cu trupe de catre Cezar, in Africa, ca sa alunge de acolo pe Cato cel Tanar, Curio si-a pierdut armata si viata (49 i.e.n.). Acest dezastru l-a determinat pe Cicero sa spuna mai tarziu ca Fulvia a fost „femeia fatala“ pentru casniciile lui Clodius si Curio.
Dar o fiinta orgolioasa si in continua agitatie ca Fulvia, nu putea ramane mult timp departe de framantarile politice ale Romei. Ea puse ochii pe Marcus Antonius, mana dreapta a lui Cezar. In anul 46-45 i.e.n. realiza cu acesta cea de-a treia casatorie, ceea ce ii ofera lui Plutarh ocazia de a nota urmatoarele considerente: “In adevar, Antonius renuntand la viata de petreceri, s-a casatorit cu Fulvia…, femeie care nu se gandea la torsul lanii, nici la grija gospodariei si care nu era multumita sa domine un sot oarecare, ci voia sa conduca pe un conducator si sa
comande un comandant. In acest fel, Cleopatra ii datoreste Fulviei docilitatea cu care Antonius se invatase sa suporte dominatia femeilor, caci il acaparase dupa ce fusese obisnuit si supus sa asculte de poruncile lor. Totusi, Antonius incercase sa-i intre in voie si Fulviei glumind si spunand vorbe de duh“.
Perechea se instalase in somptuoasa casa a lui Pompei din Roma, unde o femeie de 30 de ani si un barbat de 37 ani, dupa acuzatiile avocatesti ale lui Cicero, risipeau o mare avere, se lafaiau in incaperi luxos mobilate si la mese stralucind de vesela scumpa.
Nimeni ca Fulvia nu cunostea mai bine firea lui Cezar, in serviciul caruia actionasera primii sai soti, Clodius si Curio. Ea stia ca arareori dictatorul refuza cererile femeilor insistente, de aceea cauta sa castige cat mai mult loc pe langa stapan, pentru cel de-al treilea sot al sau. Dupa victoria de la Ilerda din Spania (45 i.e.n.), Cezar se indrepta victorios spre Italia. Calculata Fulvia cauta sa profite de acest moment favorabil si degraba isi expedie sotul inaintea dictatorului, ca sa-i prezinte felicitari pentru izbanda. Intalnirea dintre cei doi a avut loc la Narbo (Narbonne) in sudul Galiei, unde Antonius a fost primit cu bratele deschise de catre dictator. Spre deosebire de alti comandanti de seama, pana in apropiere de Roma, Antonius a calatorit in car alaturi de Cezar. Antonius era mandru de initiativa fericita a Fulviei, femeie mult stimata de dictator. Atat de bucuros a fost Antonius de aceasta primire, incat ii ceru ingaduinta sa plece mai inainte la Roma, impins de dorinta fireasca de a comunica sotiei succesul avut pe langa Cezar.

Vezi si Povestile politicienilor care s-au sinucis  
- “Imbracandu-se cu hainele unui sclav – povesteste Plutarh – Antonius s-a dus noaptea acasa si, zicand ca aduce Fulviei o scrisoare de la sotul ei, a fost introdus in camera ei cu capul acoperit. Fulvia plina de spaima, mai inainte de a citi scrisoarea, l-a intrebat daca Antonius traieste, iar el i-a intins scrisoarea in liniste; cand ea incepuse s-o citeasca, dupa ce o deschisese, a imbratisat-o si a sarutat-o“. Scrisoarea fusese compusa de Antonius, intr-0 taverna, si el ii declara ca o iubeste mult pe Fulvia si ca niciodata nu-i va fi necredincios. Pana unde mergea fidelitatea conjugala a lui Antonius se vede dintr-o epigrama a poetului Martial, in care se arata cum acela isi impartea amorurile intre metresa Glaphyra si Fulvia.
Fericirea celor doi se mari in urma nasterii unui copil care primi numele de Antonillus (“micul Antonius“). Singura lor nemultumire venea din partea Calpurniei, sotia legitima a lui Cezar. In calitatea sa de consul, Antonius, impreuna cu Fulvia, vizita des pe Cleopatra, gazduita oficial in gradinile lui Cezar din Roma, vizite ce suparau pe virtuoasa Calpurnie.
Lupta pentru putere
Au urmat idele lunii martie (44 i.e.n.), cand Cezar s-a prabusit asasinat. Acum, pe capul lui Antonius, in calitatea sa de consul, s-au abatut numeroase necazuri. In senat, Cicero deschidea seria celor patrusprezece Filipice, discursuri violente si denigratoare, indreptate impotriva lui Antonius. Bineinteles, nici Fulvia nu era cnutata de limba veninoasa a temutului orator. Cicero acuza pe aceasta femeie de venalitate: si anume ca vindea – datorita influentei sale – posturile de guvernatori ai provinciilor, ca, in schimbul unor mari sume de bani, asigurase tronul regelui Dejotarus in Galatia, ca rechema condamnatii din exil dupa bunul ei plac s.a.
Nori din ce in ce mai intunecosi se adunau deasupra lui Antonius si Fulviei. Tanarul Octavian, in calitate de mostenitor legal al lui Cezar, strangea in jurul sau pe veteranii fostului dictator. La instigatiile lui Cicero, senatul recruta si el o armata. Cu totii erau porniti impotriva lui Antonius, retras in Campania, apoi la Brundisium, ca sa-si adune si el fortele militare.
In octombrie 44 i.e.n., Antonius si Fulvia se gaseau in portul Brundisium, cartierul general al legiunilor lor, proaspat aduse din Macedonia. Acolo doreau sa se incredinteze de fidelitatea soldatilor, caci multi cautau sa dezerteze in lagarul lui Qctavian. In tabara, ei fura primiti cu manifestari de nemultumire: banii si promisiunile rivalului lor castigasera simpatia unei legiuni. Dar alaturi de Antonius statea o femeie energica, care vocifera si blestema pe ofiterii tradatori, intr-o stare apropiata de dementa. Ea il sili pe sot sa treaca la acte de cruzime. Din ondinul ei, centurionii infideli au fost executati, ceea ce a intimidat pe soldati.
Calatorind alaturi de Fulvia, Antonius isi duse legiunile la Tibur (Tivoli), in vecinatatea Romei, si sili senatul sa-i acorde mandatul de guvernator al Galiei Cisalpine (nordul Italiei): Dar ocuparea acestui post trebuia facuta manu militari, caci i se impotriveau armatele fostului guvernator al provinciei, aliate cu ale lui Octavian si cu cele ale noilor consuli Hirtius si Pansa. Astfel s-a ajuns la batalia de la Mutina (Modena); Antonius pierde lupta si este silit sa fuga la prietenul sau, Lepidus, care conducea Galia Narbonensis (43 i.e.n.).
In acest timp, Fulvia traia zile amare la Roma impreuna cu cei cinci copii ai sai, mosteniti de la cei trei soti. Spre norocul familiei, ea a gasit un adapost tainic in casa bogatasului Atticus, prieten cu toti oamenii politici de seama ai timpului. Ne putem inchipui prin ce griji a trecut prolifica matroana, stiind ca peste tot, in Roma, agentii lui Cicero cautau sa-i descopere cuibul.
Dar in curand venira si zilele senine pentru impetuoasa fugara. Satui de atatea varsari de sange, soldatii si veteranii din diferitele tabere silira pe Octavian, Antonius si Lepidus sa incheie, la sfarsitul lunii octombrie 43 i.e.n., cel de-al doilea triumvirat – o cardasie poltica pactizata atat in detrimentul Senatului, cat si al ideologului sau, Cicero. „Monstrul cu trei capete“, cum numea Varro triumviratul, isi imparti conducerea provinciilor si a armatelor, in scopul de a porni impotriva lui Brutus si Cassius, asasinii lui Cezar care se intarisera in Orient, dispunand acolo de numeroase legiuni.
La apogeu
Fulvia parasea casa ospitaliera a bunului Atticus si, impreuna cu odraslele sale, se reinstala in confortabila casa care apartinuse marelui Pompei. O data cu aceasta, avea satisfactia sa devina si soacra… La cererea soldatilor din ambele partide, impacarea Antonius-Octavianus se cimenta prin casatoria celui din urma cu micuta Clodia, in varsta de 12 ani, fiica a Fulviei din casatoria sa anterioara cu demagogul Clodius. Se realiza o legatura de rudenie de caracter politic. Peste doi ani, scrie Suetonius, „certandu-se cu soacra sa Fulvia, Octavianus ii trimise fata acasa, fecioara, asa cum o luase“ (41 i.e.n.).
Firea ticaloasa a Fulviei s-a aratat mai ales pe timpul sangeroaselor proscriptii, ordonate de triumviri impotriva rivalilor politici. Dezlantuindu-si dusmaniile personale si in goana avida dupa bani, ea a pricinuit moartea a multime de cetateni; unii dintre cei vanati nu erau inamici politici – isi atrasesera trasnetele Fulviei numai din pricina bogatiilor lor, care starnisera poftele primejdioasei femei. Un nevinovat ca senatorul independent Cesetius Rufus a fost una dintre victimele Fulviei, numai pentru ca poseda o casa magnifica, dorita de nesatioasa matroana.
Multe femei romane cautau zadarnic sprijinul ei, ca sa-si salveze sotii si averile. Istoricul Appian ne spune despre 1400 de femei bogate ca fusesera obligate, de cei trei stapani ai republicii, sa contribuie, din averile lor, cu mari sume de bani pentru sustinerea razboiului impotriva lui Brutus si Cassius. Daca ele au gasit intelegere pe langa Octavia, sora lui Octavian si pe langa mama lui Antonius, „in schimb, Fulvia… le goni de la usile ei“. Femeile se simtira adanc iignite, se adunara in for si acolo Hortensia, conducatoarea grupului, tinu un discurs, spunand: „Fiindca am fost respinse in mod nedemn de Fulvia, ne-am adunat aici in for spre a cere dreptate“. In adevar, multe dintre ele au beneficiat de dreptate, dar nu Fulvia a fost aceea care le-a protejat, ci Ootavia si mama lui Antonius.
Setea de razbunare a Fulviei n-a cunoscut nici o limita in cazul nefericitului Cicero, la cererea ei, trecut in fruntea listei proscrisilor. Neimpacatul dusman al lui Antonius a cautat sa fuga in Qrient, la republicani, dar a fost prins si decapitat de un centurion. Cind i-au fost aduse lui Antonius capul si mana dreapta a oratorului, le-a privit cu satisfactie si dispret, apoi a ordonat sa fie expuse in punctul cel mai inalt de pe Rostra (tribuna oratorilor), chiar in acel loc, de unde poporul il ascultase vorbind impotriva lui.
Istoricul Dio Cassius ne relateaza insa fapte infioratoare in ceea ce priveste comportarea sotiei lui Antonius: „Fulvia apuca capul (lui Cicero) in mainile sale, mai inainte de a fi transportat (pe Rostra), si dupa ce l-a insultat prin cuvinte triviale si l-a scuipat pe frunte, l-a asezat pe genunchii ei. Apoi, deschizindu-i gura, i-a tras limba afara si a intepat-o cu acele pe care le purta ca podoabe in par, continuan-d al batjocori“.
In anul 42 i.e.n., Antonius si Octavianus si-au indreptat armatele lor impotriva lui Brutus si Cassius, fortificati in Macedonia. La Roma, interesele politice ale sotului urmau a fi asigurate de Fulvia, „femeie neastamparata si violenta, care avea feminin in ea doar corpul si care aducea peste tot numai razboi si dezordine“ (Velleius Paterculus). Intr-adevar, in absenta lui Antonius, ea nu a stat inactiva. Trecand peste indolentul Lepidus, triumvirul lasat sa asigure linistea Italiei, in calitate de sotie si soacra a doi triumviri, ea conducea treburile, in asa fel, incat nici poporul, nici senatul nu indrazneau sa faca nimic impotriva dorintei sale.
In anul 42 i.e.n. s-a ales consul, numai cu concursul ei, Lucius Antonius, fratele lui Marcus Antonius. Cumnatul ei, om mediocru, obtinuse cateva succese asupra unor neinsemnate populatii alpine si pretindea pentru aceasta onorurile triumfului. Atat timp cat Fulvia s-a opus acordarii acestor distinctii, nimeni nu a indraznit sa se impotriveasca vointei ei de fier. Numai in urma unor indelungate insistente ale lui Lucius, Fulvia consimti sa i se acorde triumful cumnatului sau. “In realitate – noteaza Dio Cassius – Fulvia a fost aceea care a primit onorurile triumfului“.
Festivitatile s-au programat pentru prima zi a anului 41 i.e.n., au fost prezidate de ea si organizate in asa fel, incat toate atentiile erau indreptate spre ea. Lucius, imbracat in toga alba ceruta de ceremonial, a trecut aproape neobservat in carul sau de triumf, in timp ce Fulvia asezata pe scaunul prezidential primea defilarea cortegiului si toate onorurile din partea poporului si a senatului.
La Philippi, in Macedonia, ostile celor doi triumviri au infrant pe ale republicanilor, Brutus si Cassius. Dupa victorie, s-a hotarat ca Octavianus sa revina in Italia, pentru a improprietari pe veterani, iar Antonius sa plece in Orient, ca sa stranga banii necesari platii armatei cu care obtinusera victoria. In rasarit, scapand de sub controlul Fulviei, Antonius a alunecat in bratele Cleopatrei, pe cand in Italia, Octavianus, cautind sa-si exercite autoritatea sa de triumvir, s-a ciocnit de pretentiile soacrei si ale unchiului, consulul Lucius Antonius.
La inceput conlucrasera in armonie, dar, cind Fulvia si-a dat seama de popularitatea pe care, in detrimentul lui Antonius, si-o castigase ginerele printre ostasi, datorita improprietaririi veteranilor, ei s-au certat. La indemnul lui Manius, care comanda ostile lui M. Antonius din Italia, Fulvia incercase sa amane improprietaririle pana la inapoierea celui din Orient. De aceea, cativa soldati platiti: “aducand pe Fulvia si pe copiii lui Antonius in fata armatei implorau, intr-un chip respingator, sa nu ingaduie ca Antonius sa fie lipsit de gloria si recunostinta pe care o merita, in urma serviciilor aduse de el armatei“ (Appian). Veteranii care servisera in armatele celor doi triumviri erau insa alaturi de Octavianus, ca viitori beneficiari ai improprietaririlor. Ei detestau pe Lucius si pe Fulvia, fiindca se opuneau intereselor lor. Cei doi cautau sa faca si ei colonii militare, dar fara succes.
Pe de alta parte, Octavianus era si el suparat: triumvirul nu primise de la soacra si unchi legiunile italice promise lui de catre colegul sau, Antonius. In urma acestor diferende, Octavian hotari sa nu mai aiba legaturi de rudenie cu o soacra atat de trufasa, mai ales ca, deocamdata, el nu era in dezacord cu Marcus Antonius, socrul sau vitreg. Micuta Clodia ii fu expediata mamei. Octavianus „intari prin juramint ca ea era inca fecioara, desi nu-i pasa catusi de putin, daca repudiata, dupa ce statuse atat timp in casa sa, mai era sau nu virgina“ (Dio Cassius).
Dupa aceasta umilinta, sub pretext ca apara interesele lui Antonius, Lucius si Fulvia incercara sa puna mana pe franele guvernarii. Cu multa abilitate, Octavianus, ca sa nu-si ridice si pe Antonius impotriva-i, acuza pe cei doi ca actioneaza contrar dorintei celui plecat in Orient si ca tulbura pacea. Pentru a gasi pamant, Octavianus expropiase multe teritorii urbane si particulare si-si crease antipatia a numerosi fosti proprietari care se agitau. Fulvia si Lucius isi schimbara tactica de lupta impotriva lui Octavianus, cautand sa se foloseasca de aceasta masa de nemultumiti. Ii luara pe expropriati sub protectia lor, alcatuira un fel de „liga“ si ii amageau ca vor fi sprijiniti de Antonius.
Populatia Romei mai era nemultumita si din cauza foametei. Transporturile de cereale erau interceptate de flota lui Sextus Pompeius, fiul lui Pompeius Magnus, ajuns stapanul Siciliei si al marilor. Foametea sili pe soldatii lui Octavian din Placentia sa se revolte. Aceasta ii incuraja pe Lucius Antonius, pe Fulvia si pe Manius sa cheme la arme pe expropriati si pe soldatii din garnizoanele italice ramase credincioase lui Marcus Antonius. Si astfel s-a ajuns la “razboiul perugin“, denumit asa dupa localitatea Perusia (Peruggia), teatrul principal al acestor lupte.
Appian arata ca Fulvia il acuza, la inceput, pe Lucius Antonius “de a fi pnovocat un razboi intr-un -moment cu totul nepotrivit. Manius insa i-a schimbat intr-un mod abil parerile in aceasta privinta, aratandu-i ca atat timp cat Italia va fi linistita, Antonius va ramane langa Cleopatra, iar daca tara va fi tulburata de razboi, el se va intoarce in graba. Atunci Fulvia a inceput sa-l incurajeze pe Lucius in neintelegerea cu Octavianus. Plecand acesta din urma pentru a stabili alte colonii, ea trimite pe urmele lui pe fiii lui Antonius insotiti de Lucius, ca nu cumva Octavianus, prin aparitia sa in fata armatei, sa castige mai multa simpatie decat Antonius“.
Ostilitatile le-a deschis chiar Fulvia, prin ocuparea orasului Praeneste (Palestrina), sub motiv ca aici isi poate pune copiii in siguranta. Acolo delibera cu grupul de senatori si cavaleri din suita sa, punand la cale toate treburile publice si trimitand ordine peste tot, Lucius fiind doar auxiliarul ei.. Despre marile ei veleitati de comandant, la Praeneste, ne vorbesc multi istorici antici. “Sa nu ne miram de aceasta – noteaza Dio Cassius – caci atunci ea se incinsese cu sabia, dadea cuvantul de ordine soldatilor si adesea le tinea discursuri, in asa fel, incat in aceasta privinta se lua la intrecere cu Octavianus“. Comportarea de comandant la Fulviei l-a determinat pe cumnatul sau, Lucius, sa afirme: “am stiut ca Fulvia nutreste sentimente monarhice“ (Appian).
Sfarsitul
Dar majoritatea veteranilor italici, interesati in realizarea si consolidarea improprietaririlor, nu au urmat-o pe Fulvia, care impreuna cu Lucius, s-a intarit in cetatea Perusia. Asediul Perusiei s-a incheiat in februarie 40 i.e.n., cand razvratitii au capitulat. Ura asediatorilor condusi de Octavianus se constata si din insultele scrise pe proiectilele lor de plumb aruncate in cetate, prin care Fulvia este batjocorita intr-un mod trivial.
Caderea cetatii a micsorat marile ambitii ale Fulviei. Octavianus s-a aratat marinimos numai fata de ea si de Lucius, lasandu-i sa plece nestingheriti spre Orient, la Marcus Antonius. Comportarea triumvirului se explica prin dorinta sa de a nu ajunge la un conflict direct cu colegul sau din rasarit. Invingatorul a lasat-o sa plece impreuna cu suita sa din Perusia, pentru ca, de la Puteoli, Fulvia si copiii sai sa ajunga la Brundisium, matroana fiind condusa de o garda de onoare formata din 3 000 de calareti. Din port ea porni cu cinci corabii pentru a-si intalni sotul in Asia Mica.
Pe cind se afla in Fenicia, Antonius a primit o scrisoare de la Fulvia, „plina de jale“, ceea ce l-a determinat sa plece spre Italia cu 200 de corabii. Voia astfel “sa se trezeasca din somnul placerilor si al inactivitatii si sa-si alunge din cap aburii vinului“ (Plutarh). De la fugarii intalniti in Grecia, el a aflat ca pricina razboiului perugin fusese Fulvia, “care din fire, neastaparata si indrazneata, nadajduia sa-l smulga pe Antonius de la Cleopatra, daca se va produce o schimbare in Italia” (Plutarh). El isi mai dadu seama ca autorul moral al razboiului fusese intrigantul Manius si ca in Italia scazuse prestigiul de care se bucura printre veterani. (Mai tarziu, Antonius il va pedepsi cu moartea pe Manius pentru faptul de a o fi intaratat pe Fulvia). Dimpotriva, Octavianus se aratase marinimos si conciliant.
In loc sa porneasca un razboi impotriva colegului sau, Antonius trimise scrisori plin de de reprosuri celor trei vinovati, apoi sosi si el la Atena pentru a-i intalni. Revederea dintre cei doi soti nu a fost de loc placuta. Ea s-a incheiat repede cu invinuiri reciproce si certuri violente, din cauza Cleopatrei si a razboiului perugin. Manioasa, Fulvia s-a retras la Sicyone, unde, “suparata din pricina urii pe care i-o aratase Antonius, s-a imbolnavit si si-a agravat boala din cauza relei dispozitii, caci Antonius n-a vizitat-o deloc in timpul bolii, asa incat el este oauza mortii sale“ (Appian).
In timp ce Fulvia isi dadea obstescul sfarsit pe tarmurile golfului Corint (la mijlocul anului 40 i.e.n.), in Italia se profila un nou razboi intre Octavianus si Antonius, pe care, de fapt, nimeni nu-l dorea. “Orice s-ar spune – afirma Dio Cassius - la vestea mortii ei, armele au fost depuse de ambele parti, fie ca realmente Fulvia fusese cauza principala a razboiului dintre ei, fie ca acestia au gasit in moartea ei un pretext de a-si ascunde teama ce si-o inspirau reciproc, in ceea ce priveste egalitatea fortelor si sperantelor lor“.
Se ajunse astfel la acordu-l de la Brundisium, inlesnit de faptul ca, pentru triumviri, Fulvia murise la timpul potrivit. “Aceasta moarte parea ca va avea in alte privinte urmari avantajoase pentru ambele parti, caci scapau de o femeie care niciodata nu putea sta linistita si care din gelozie fata de Cleopatra provocase un razboi atat de greu. Cu toate acestea, Antonius a suportat cu greu intamplarea, pentru ca se socotea si el vinovat intr-o oarecare masura“ (Appian).
Disparitia „femeii fatale“ l-a determinat pe Cocceius Nerva, in timpul tratativelor de la Brundisium, sa gaseasca tapul ispasitor al tuturor relelor in defuncta Fulvia. „Acum cand Fulvia nu mai exista – spunea el – nu va mai ramane voua (triumvirilor), nimic altceva, decat sa va comunicati in mod deschis chestiunile asupra carora va banuiti unul pe altul“ (Appian).
Toti condamnau amestecul nefericit al Fulviei in viata politica a republicii si, in scurt timp, fu detestata, apoi data uitarii. Doar Shakespeare, in vremurile mai noi, in marea sa tragedie Antonius si Cleopatra, i-a acordat Fulviei mai multa simpatie decat paginile istoricilor moderni. Doliul lui Antonius pentru o sotie ce stiuse “sa-i bata din picior“ n-a tinut mai mult de trei luni. Din motive politice, el se casatori cu Octavia, sora lui Octavianus, uitand provizoriu pe Cleopatra, dar definitiv pe Fulvia.
Portretul fizic al Fulviei ne este imperfect cunoscut din monedele vremii. Imediat dupa casatoria sa cu Marcus Antonius, autoritara matroana dispunea ca monetariile din Roma si din provincii sa-i reproduca portretul pe reversul pieselor de argint, de aur si de bronz. Pe baza acestor modeste efigii monetare, specialistii au incercat sa-i identifice chipul in unele capete de marmura ramase anonime si pastrate la Roma sau Copenhaga. Pe monede, Fulvia prezinta o fata plina, frunte joasa si bombata, nas acvilin, maxilare dezvoltate, o pieptanatura specifica epocii sale: cu carare si cosita, mot pe crestet si cu un coc la ceafa.
Numele Fulviei este cunoscut azi doar prin nesabuita sa fapta de a fi intepat limba lui Cicero. Amestecul in viata politica si energia ei tiranica fata de cei trei soti si fata de alti comandanti de seama ai vremii sale sunt lasate in umbra. De la moartea ei vor trece doua secole si jumatate, pana ce Roma va mai vedea femei aidoma Fulviei: acestea au fost imparatesele siriene.
sursa: D. Tudor, Femei vestite din lumea antica, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1972
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

valerius maximus fulvia la apogeu sfarsitul
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1566 (s) | 23 queries | Mysql time :0.013318 (s)