News Flash:

Greseli fatale in istorie

4 Februarie 2014
2754 Vizualizari | 0 Comentarii
Teheran, 25 aprilie 1980. Camioane cu insemnele armatei iraniene se opresc la intrarea de serviciu a ambasadei Statelor Unite. In timp ce impuscaturile tulbura linistea noptii, vehiculele grele forteaza portile ambasadei. Sase elicoptere militare apar nu se stie de unde. Trei dintre ele aterizeaza in curtea ambasadei, acoperite de tirul celorlalte trei. Un comando de 90 de oameni coboara si se alatura celor de jos in atacul asupra ambasadei. Impreuna reusesc sa-i copleseasca usor pe aparatori si preiau 50 de ostatici americani. O alta echipa aduce inca trei ostatici tinuti separat la Ministerul iranian de Externe aflat in vecinatate.
In timp ce membrii militiei iraniene se impusca din confuzie unii pe altii, comandoul urca ostaticii in elicoptere. Aparatele se ridica si dispar in noapte. Dupa un timp aterizeaza intr-un loc indepartat din desert unde avioane de transport asteapta sa-i duca pe ostatici si pe salvatorii lor departe de pamantul iranian. Statele Unite pun capat prin aceasta actiune unei indelungi umilinte. Presedintele Jimmy Carter este elogiat de intreaga tara pentru initiativa indrazneata. In linii mari acesta este modul in care strategii Casei Albe si-au imaginat ducerea actiunii de eliberare a ostaticilor dupa 172 de zile de captivitate. Din pacate, insa, realitatea s-a dovedit a fi cu totul alta.

Vezi si Primii "teroristi" romani 
Criza din relatiile dintre Statele Unite si Iran incepuse cu 15 luni inainte, la 16 ianuarie 1979, cand sahul Mohammad Reza Pahlavi fusese silit sa plece din cauza miscarii revolutionare din tara. Ayatollahul Ruhollah Khomeini, batranul lider al musulmanilor siiti fundamentalisti, se intorsese triumfal din exilul sau la Paris si lansase o virulenta campanie antioccidentala si antiamericana. Guvernul sahului, sprijinit financiar si militar vreme de decenii de catre Statele Unite, disparuse fara urma, iar ayatollahul fusese proclamat conducatorul incontestabil spiritual si, prin extensie, laic al Iranului. Ostracizat si fara putere, sahul peregrina cu familia dintr-o tara in alta. Cand s-a aflat ca suferea de cancer, presedintele Carter i-a permis sahului, la 22 octombrie, sa vina in Statele Unite pentru tratament medical la New York. La Teheran, stirea declansa demonstratii furioase din partea sustinatorilor fanatici ai ayatollahului, care marsaluiau pe strazile capitalei strigand “Moarte sahului” si „Jos America!“. Ostilitatea fata de Statele Unite promovata de ayatollah a atins punctul culminant la 4 noiembrie, cand un grup de tineri revolutionari furiosi au patruns in ambasada americana si au luat ostatici toti membrii ei. Urmau sa ii elibereze doar daca sahul va fi extradat de catre Statele Unite si adus in Iran, pentru a fi judecat sub acuzatia de crime impotriva poporului.
Presedintele Carter a refuzat sa satisfaca pretentiile multimii si initial a fost sustinut de majoritatea cetatenilor americani. Bazandu-se pe diplomatia de culise, presedintele spera sa il determine pe ayatollah sa se delimiteze de actiunile multimii. In loc de asta, Khomeini a folosit situatia ca sa isi consolideze puterea si a respins cererile membrilor moderati ai guvernului. El stia prea bine ca euforia unei provocari reusite lansate impotriva unei superputeri avea sa distraga atentia poporului iranian de la dezastrul economic al tarii.
Anul 1979 se incheia fara rezolvarea crizei si Carter incepea sa se gandeasca la masuri mai dure, caci situatia devenise intolerabila. In aprilie 1980 a rupt relatiile diplomatice cu Iranul si a oprit exportul de marfuri americane catre aceasta tara, cu exceptia alimentelor si medicamentelor. S-a hotarat inghetarea si preluarea fondurilor iraniene din Statele Unite si folosirea lor ulterioara pentru recompensarea ostaticilor dupa eliberare si despagubirea firmelor americane prejudiciate in Iran.
Masurile tardive ale lui Carter nu au multumit poporul american. Un nou sondaj releva ca 65 la suta din cetateni nu credeau ca sanctiunile vor determina eliberarea ostaticilor; 51 la suta afirmau ca actiunile presedintelui nu erau „suficient de dure”.
Cand lui Carter i s-a raportat ca ayatollahul intentiona sa-i tina pe ostatici cel putin pana la aniversarea unui an de la capturarea lor – 4 noiembrie 1980 – presedintele a inteles ca trebuia sa faca fata nu numai unei probleme de relatii internationale, ci si uneia de politica interna. La acea data, aveau loc alegerile si presedintele democrat candida pentru al doilea mandat, iar principalul sau adversar, republicanul Ronald Reagan, deja facea capital din evidenta neputinta a lui Carter. „A gresit de la inceput“, spunea Reagan despre politica prudenta a presedintelui. Ostaticii n-ar fi trebuit sa ramana acolo nici sase zile, daramite sase luni.”

Vezi si Secretele operatiunii "Entebbe" 
Presedintele se gandise la o solutie militara in criza ostaticilor inca de la inceput. La 9 noiembrie, la doar 5 zile dupa ce banditii capturasera personalul ambasadei, Carter le ceruse consilierilor sai apropiati sa vina sa avanseze diverse optiuni militare – printre care si o misiune de salvare. Dupa zece zile, raportul consilierilor se afla pe biroul sau. Desi autoriza brigada antiterorista Blue Light a Pentagonului sa inceapa elaborarea planului si pregatirilor unei asemenea misiuni, el o considera totusi o solutie de ultima instanta. Voia sa fie sigur mai intai ca epuizase toate posibilitatile diplomatice de solutionare a crizei. Pentru a-i deruta pe iranieni, Carter a afirmat la conferinta de presa din 8 ianuarie ca orice tentativa de salvare “ar esua… si ar avea ca rezultat moartea ostaticilor“.
La sfarsitul lui martie, intransigenta ayatollahului era evidenta; Khomeini nu avea de gand sa ii imblanzeasca pe fanaticii lui sustinatori. La 11 aprilie, in timp ce lua public masuri diplomatice si economice impotriva Iranului, in particular Carter autoriza misiunea de salvare. Aceasta avea sa implioe in cele din urma toate cele patru ramuri ale serviciilor militare: armata, aviatia militara, marina si corpul de puscasi marini.
Era un plan complicat si indraznet. Sase avioane de transport Hercules C-130 trebuiau sa decoleze de pe o baza aeriana din Egipt, sa zboare pe la sudul Peninsulei Arabe si sa aterizeze intr-o zona indepartata din desertul iranian – supranumita Desert One, la circa 400 de kilometri sud-vest de Teheran. Aici urmau sa intalneasca opt elicoptere RH-53 Sea Stallion decolate de pe un portavion din Golful Persic. Elicopterele ar fi transportat comandoul – o forta de elita compusa din 90 de voluntari – pana in capitala, unde aterizarea si atacul aveau sa fie coordonate de catre iranieni proamericani sositi in camioane deghizate Ostaticii eliberati si comandoul ar fi ajuns apoi cu elicopterele in Desert One si ar fi fost preluati de avioanele de transport pentru a fi dusi in siguranta in Egipt. Realimentate de la C-130, elicopterele urmau sa se intoarca pe portavion.
Strategia cerea planificare riguroasa, antrenament intensiv, coordonare la secunda, securitate maxima si, poate, ceva mai mult de un dram de noroc.Joi, 24 aprilie, dupa-amiaza, avioanele C-130 au decolat din Egipt la ora stabilita si au survolat Iranul la o altitudine destul de mica ca sa evite radarele. Dar aproape imediat dupa ce elicopterele au plecat de pe portavion, doua dintre ele au avut probleme tehnice. Unul s-a intors, celalalt a trebuit sa aterizeze. Echipajul lui a fost recuperat de unul dintre cele sase elicoptere ramase si ele s-au indreptat zburand la inaltime mica spre locul de intalnire din Desert One.
In timpul realimentarii din desert, s-a descoperit ca un al treilea elicopter avea defectiuni hidraulice grave, devenind nefunctional. Comandantul de la sol, colonelul Charles Beckwith – un veteran de 51 de ani al Beretelor Verzi din Vietnam – se confrunta cu o dilema Sase elicoptere fusesera considerate minimum necesar pentru transportul ostaticilor si salvatorilor din Teheran; acum mai avea doar cinci. La Washington, la 13 000 de kilometri distanta, se cerea o decizie in legatura cu continuarea misiunii. Raspunsul: renuntati si parasiti Iranul. „Cel putin nu vor victime“, le-a spus Carter consilierilor sai „si nu vom fi detectati”.
Se dovedea imediat ca presedintele se inselase in ambele privinte. In desert aparea dintr-o data un autobuz cu 40 de iranieni. Americanii hotarau ca trebuiau sa-i imbarce la bordul avioanelor C-130 ca sa se asigure secretul misiunii. Dar in timp ce era alimentat, unul dintre elicoptere se ridica prea brusc, elicea sa lovea avionul de transport si amandoua aparatele luau foc. Cinci membri ai echipajului de pe C-130 erau ucisi. In elicopter mureau trei puscasi marini. Patru alti americani sufereau arsuri grave. Nu mai era timp pentru recuperarea resturilor sau imbarcarea iranienilor. Trupele de comando se urcau repede la bordul celuilalt C-130 si plecau in graba.
Ca urmare a esecului misiuni de salvare, militantii iranieni imprastiau ostaticii in locuri diferite din capitala pentru ca o alta astfel de misiune sa devina imposibila. Carter aparea la televiziune si isi asuma intreaga raspundere a esecului. „Eu am decis sa incercam o operatiune de salvare“, a spus el. „Eu am decis sa o anulez atunci cand au aparut probleme.”
In opinia celor mai multi dintre comentatori, esecul tuturor eforturilor de eliberare a ostaticilor – in special esecul rusinos al misiunii de salvare – l-a costat pe Jimmy Carter un nou mandat de presedinte. Ronald Reagan l-a invins cu usurinta la alegerile din noiembrie. Exact in ziua in care Reagan depunea juramantul de presedinte – 20 ianuarie 1981 – Iranul elibera ultimul dintre ostatici.
sursa: Mari enigme ale trecutului, Reader’s Digest/istoriiregasite
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

teheran camioane ostatici ministerul iranian casei albe iran
Distribuie:  
Loading...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1749 (s) | 34 queries | Mysql time :0.019091 (s)