News Flash:

Henric al II-lea si crima de pe treptele altarului

31 Ianuarie 2014
7312 Vizualizari | 0 Comentarii
Henric al II-lea Plantagenetul descindea dintr-o puternica si cumplita familie. Printre stramosii sai angevini se afla si Foulque cel Negru, despre care se spunea ca ar fi pus sa i se arunce sotia in flacari si ca la constrans pe propriul sau fiu sa-i ceara iertare in patru labe, inseuat ca un cal. Se povestea ca una din bunicile lui, contesa de Anjou, ar fi fost vrajitoare si ar fi zburat intr-o zi prin fereastra unei biserici. Fiul sau Richard va spune mai tarziu ca o astfel de familie nu putea fi decat invrajbita, caci toti purcedeau de la diavol si la diavol se vor intoarce.
Henric al II-lea, el insusi, avea un caracter aspru, o „forta vulcanica“, o cultura uimitoare si maniere seducatoare. Adolescent zdravan, cu gatul de taur, cu parul rosu tuns scurt, placuse grozav de mult reginei Frantei, Eleonora de Aquitania, cand venise sa presteze omagiu slabului rege Ludovic al VII-lea pentru provinciile Maine si Anjou. Femeie cu un temperament tot atat de violent ca acela al angevinului, Eleonora „se maritase – spunea ea suspinand – cu un calugar, si nu cu un rege”. Ea si tanarul Henric se intelesera de indata. Eleonora obtinu divortul si, dupa doua luni, lua de barbat, la douazeci si sapte de ani, pe baiatul acesta de nouasprezece, caruia ii aducea ca zestre imensul ducat de Aquitania, adica Limousin, Gasconia, Perigordul, cu drepturi de suzeranitate peste Auvergne si comitatul de Toulouse. Henric al II-lea, care avea de la mama sa, Matilda, ducatul de Normandia, si de la tatal sau, Geoffroy, Maine si Anjou, devenise mult mai puternic in Franta decat insusi regele Frantei. Abia de i se mai putea spune rege al Angliei. Din treizeci si cinci de ani de domnie, el nu va petrece decat treisprezece in partea de nord a Canalului Manecii. Intre 1158 si 1163 nu va parasi Franta de loc. In realitate este un imparat, in ochii caruia Anglia nu-i decat o provincie; de altminterea limba si gusturile sale sunt pur franceze, dar francezul acesta a fost unul dintre cei mai mari regi ai Angliei.

Vezi si 
Lucruri inedite din Evul Mediu
Orgolios si puternic
La urcarea pe tron a tanarului rege strain, arhiepiscopul de Canterbury, Theobald, vrand sa aiba pe langa suveran un om sigur, ii recomanda pe unul dintre preotii sai, Thomas Becket. Acesta ii placu lui Henric al II-lea si fu numit cancelar. Era o functie a carei importanta crestea atunci in dauna aceleia de mare justitiar. Becket era un om de treizeci si opt de ani, un normand pur sange, fiul unui negustor bogat din Londra. Fusese crescut ca un gentilom, apoi, dupa ruinarea familiei sale, devenise preot pe langa arhiepiscopul Theobald, care provenea din acelasi sat al Normandiei ca si tatal lui Becket. Calitatile sale parand mai curand de administrator decat de preot, arhiepiscopul, care-l iubea, il cedase regelui. Si in scurt timp suveranul si slujbasul lui devenira inseparabili. Regele aprecie pe acest tanar ministru, bun calaret, bun dresor de soimi, capabil sa sustina cu el un duel de glume savante si miraculos de eficient in munca sa. Lui Becket i se datoreaza in buna parte faptul ca, dupa moartea lui Stefan, ordinea a fost atat de repede restabilita.
Succesul facu din cancelar un om orgolios si puternic. In campania din Vexin, din 1160, a adus sapte sute de cavaleri tinand de curtea sa, o mie doua sute de angajati cu bani si patru mii de soldati: o adevarata armata particulara. Becket insusi, desi preot, l-a provocat la duel, in timpul campaniei, pe un cavaler francez si la zvarlit de pe cal.
Cand muri arhiepiscopul Theobald, Henric al II-lea hotari sa-l inscauneze pe Becket la Canterbury. Calugarii si episcopii care urmau sa-l aleaga mormaira putin; Becket nu era calugar si parea mai mult ostean decat preot. Cancelarul insusi, aratandu-i regelui vesmintele sale de laic, ii spuse razand: „Ati ales un foarte frumos costum ca sa-l puneti in fruntea calugarilor vostri din Canterbury!” Apoi, dupa ce acceptase: „In curand aveti sa ma urati tot atat pe cat ma iubiti acum, deoarece va arogati in treburile bisericesti o autoritate pe care eu n-o accept. Arhiepiscopul de Canterbury va trebui sa-l ofenseze sau pe Dumnezeu sau pe rege”.
Acest mare senior laic care, indata ce s-a vazut arhiepiscop, a devenit un ascet, e un caz iesit din comun. De aici inainte, el isi va inchina tot timpul operelor de caritate si rugaciunii. La moartea sa i se va gasi pe trup o tarsana si cicatricile lasate de biciul de penitenta. Scaunul din Canterbury, care facuse din blandul Anselm un arhiepiscop militant, a facut din cancelarul Becket, slujbas al regelui, un rebel, apoi un sfant. Cand citesti viata lui Becket, ti se pare ca a incercat sa fie un ministru desavarsit si apoi un desavarsit om al bisericii, asa cum si-l imaginau contemporanii sai cei mai exigenti. In atitudinea lui se vadea deopotriva scrupulozitate si orgoliu.
Tema discutiilor dintre rege si biserica era chestiunea curtilor de judecata ecleziastice. Cand Cuceritorul si Lanfranc au separat curtile civile de curtile religioase, ei au vrut sa rezerve acestora din urma numai cazurile de constiinta. Dar putin cate putin biserica a facut din toate procesele procese religioase. Se viola o proprietate? Era un sperjur, deci un caz de constiinta. Acuzatii nici nu doreau sa mai recurga decat la aceasta jurisdictie, care era mult mai blanda decat aceea a regelui si care nu condamna la moarte, nici la mutilare ba destul de rar si la inchisoare, din lipsa de localuri, ci numai la penitenta sau amenda. Preotii nu erau justitiabili decat de tribunalele ordinului lor. In felul acesta un preot asasin iesea aproape totdeauna basma curata.
Nimic mai usor pentru un tanar raufacator decat sa intre intr-o tagma religioasa minora si sa scape astfel de legile tarii. In afara de aceasta, curia romana isi rezerva dreptul de a judeca orice proces ecleziastic si in cazul acesta amenzile nu mai intrau in vistierie. Daca amestecul acesta in treburile civile n-ar fi fost reprimat, in scurta vreme regele Angliei n-ar mai fi fost stapan la el in tara.
Conflictul
Henric al II-lea ceru ca un preot recunoscut vinovat de catre o curte ecleziastica sa fie raspopit. Dupa care, devenind laic, putea fi predat justitiei lumesti. Thomas refuza, argumentand ca un acuzat nu poate fi pedepsit de doua ori pentru o singura crima. Regele, furios, convoca un conciliu la Clarendon si acolo, sub amenintarea cu moartea, Becket semna Constitutiile de la Clarendon, care dadeau castig de cauza regelui. Dar arhiepiscopul nu se considera legat de un juramant prestat sub constrangere. Papa Alexandru il dezlega. Condamnat de o curte de baroni, arhiepiscopul, mandru, cu carja in mana, invins, dar nu imblanzit, parasi Anglia si, de la Vézelay, unde se refugie, incepu sa lanseze excomunicari impotriva adversarilor sai.
Oricat de puternic ar fi fost Henric al II-lea, nu era insa destul de puternic ca sa se expuna nepedepsit la o excomunicare, nici sa riste de a-si vedea regatul pus sub interdict papal, adica sa-si vada poporul lipsit de tainele bisericesti. Intr-o vreme de credinta universala, reactia poporului ar fi putut matura dinastia. Dar un acord era greu de facut. Regele nu putea, fara a se umili, sa renunte la acordurile de la Clarendon; arhiepiscopul refuza sa le recunoasca. In cele din urma Henric al II-lea se intalni cu Becket la Fréteval, se impaca in aparenta cu el si ii ceru numai sa jure ca va respecta de aci inainte cutumele regatului. Dar abia debarcase Becket in Anglia ca incepura sa-i soseasca, la cererea sa, scrisorile papei de destituire a episcopilor care, in timpul dizgratiei arhiepiscopului lor, il tradasera pe acesta. Or, una din legile introduse de Cuceritor era ca nici un supus n-avea dreptul sa corespondeze cu papa fara autorizatie regala.
Regele afla stirea aceasta in timp ce sarbatorea craciunul langa Lisieux. Fu cuprins de o mare furie; „Supusii mei sunt lasi si oameni fara inima. Ei nu respecta credinta pe care o datoreaza seniorului lor; ei ingaduie sa devin batjocura unui preot de neam prost”. Patru cavaleri care auzira spusele regelui iesira fara nici un cuvant, traversara Canalul Manecii in prima barca pe care o gasira si, ajungand la Canterbury, il amenintara pe arhiepiscop: “Absolva-i pe episcopi”, ii spusera ei. Becket, prelat si soldat, raspunse cu curaj si dispret. Dar nu trecura decat cateva clipe si creierul sau ciopartit de sabii se raspandi pe treptele altarului.
Cand regele afla de crima, fu atat de desperat, ca statu inchis in castel timp de cinci saptamani. Era prea inteligent ca sa nu inteleaga ca moartea lui Becket constituia pentru Roma o imensa victorie morala. Poporul, care ar fi sovait intre rege si arhiepiscopul viu, lua, fara rezerva, partea martirului. Timp de trei secole pelerinajul la Canterbury fu una din trasaturile permanente ale vietii engleze. Toti dusmanii regelui prinsera curaj si ridicara capul. Pentru a se feri de primejdia cea mai mare, il linisti mai intai pe papa, renuntand la Constitutiile de la Clarendon; apoi jura sa restituie scaunului din Canterbury bunurile confiscate, sa trimita bani templierilor pentru apararea mormantului lui Hristos, sa construiasca manastiri si, in sfarsit, sa lupte impotriva irlandezilor schismatici.
Doua vieti si o prietenie
Dar sotia si chiar copiii sai se rasculara impotriva lui. Se comportase totusi bine cu fiii sai. Inca in timpul vietii il incoronase pe cel mai mare, pe Henric, ca rege al Angliei si ii atribuise lui Richard, fiul al doilea, mostenirea materna: Aquitania si Poitou. Cand le ceru sa cedeze cateva castele fratelui lor mai tanar, Ioan, amandoi refuzara si, instigati de Eleonora, se pusera in fruntea unei coalitii a nobililor impotriva tatalui lor.
Henric al II-lea, in fata acestui pericol, se dovedi energic. De pe continent, unde se afla, se intoarse pe neasteptate in Anglia pentru a inabusi revolta. Dupa ce debarca, trecu pe la Canterbury, cobori de pe cal, se duse pe jos pana la mormantul lui Thomas si, dupa ce statu un timp indelungat si se ruga, isi scoase hainele si ceru sa fie flagelat de catre saptezeci de calugari. Dupa aceasta avu succes pretutindeni; nobilimea ceda, fiii lui ii prestara omagiu.
Dupa ce totul intra in normal, chestiunea curtilor ecleziastice fu reglementata prin buna intelegere: preotii acuzati de tradare erau justitiabili de curtile civile; cei care nu erau acuzati decat de felonie (asasinate minore sau furturi) de catre curtile ecleziastice. Solutie imperfecta, caci multa vreme inca supusii englezi vinovati de omor sau de furt vor pleda pentru dreptul la „beneficiul clerului”. Dar ca sa se ajunga la acest compromis imperfect, doi barbati, cei mai remarcabili de pe vremea lor, prapadisera doua vieti si o prietenie.
sursa: Andre Maurois, Istoria Angliei, Editura Orizonturi, Bucuresti, 1993/istoriiregasite
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

anjou richard vezi si cauza conflictului conflictul papa alexandru
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1271 (s) | 34 queries | Mysql time :0.018199 (s)