News Flash:

Iata cum a fost refuzat Stalin de finlandezi

2 Februarie 2014
3587 Vizualizari | 0 Comentarii
Nicicand in istoria Rusiei spatiul, ca idee – forta, nu a fost atat de important ca in toamna anului 1939, odata cu izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Dorinta liderului sovietic de a calca pe urmele inaintasilor sai „imperialisti” nu era straina de cuvintele pline de insemnatate scrise de Gogol cu un veac in urma: „Rusia! (…) Ce prevesteste, oare, acest spatiu infinit? Si tu, o Rusia, vei spulbera totul in calea ta, asemenea unei troici pe care nimeni nu o poate depasi – drumul fumegand, podurile ce murmura sub rotile tale…” (Nikolai V. Gogol, Suflete moarte, 1842). In planurile sovietice imperialismul parea sa se confunde cu Realpolitik, avand in vedere ca „spatiul” trebuia sa ii aduca lui Stalin deopotriva securitate si prestigiu. In august 1939, Moscova dorea sa isi mentina aparenta unui actor international pasnic, directiile urmate in politica externa fiind pe deplin motivate de razboiul extrem care se prefigura si de care aceasta dorea sa se tina departe: a) asigurarea securitatii la frontierele vestice ale Uniunii Sovietice, prin crearea unui brau de securitate si b) apararea URSS de o eventuala „incercuire”, fie capitalista (a democratiilor occidentale), fie fascista (Stalin privind alianta cu Germania doar ca pe o solutie temporara care ii permitea sa traga de timp pentru a-si intari frontul intern).

Cele doua obiective aveau sa fie indeplinite partial inca din momentul semnarii Pactului Molotov-Ribbentrop, la 23 august 1939. Ascunzandu-se in spatele necesitatii acute de securitate, Stalin putea privi cu incredere catre renasterea Imperiului, un inalt ideal pe care il va urmari pe tot parcursul „domniei” sale la Kremlin si care va inspaimanta, pe buna dreptate, tabara occidentala a Razboiului Rece, in a doua jumatate a secolului XX. Prin Pactul de neagresiune sovieto-german, completat prin cele doua protocoale aditionale secrete, Uniunii Sovietice i se confirma suprematia in statele baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), in jumatatea estica a Poloniei si asupra Basarabiei. Folosindu-se de strategia securitatii prin teritorius1t, Stalin castiga siguranta frontierelor vestice si, totodata, posibilitatea reintregirii „infinitului spatiu”, un laitmotiv nelipsit din operele clasicilor rusi. Acordul consfintea linia frontierei de nord sovieto-germana pe fluviile Narva, Vistula si San, prin tratatul din septembrie (*Tratatul de prietenie si delimitare a frontierei) Uniunii Sovietice oferindu-i-se mana libera in Lituania, in schimbul cedarii Germaniei hitleriste a regiunilor poloneze ale Varsoviei si Lublinului.
Invadarea Poloniei de catre Wermacht, la 1 septembrie 1939, urmata de intrarea trupelor sovietice in teritoriile estice poloneze doua saptamani mai tarziu (17 septembrie), a reprezentat primul pas catre indeplinirea dezideratelor in materie de securitate a puterii sovietice. Victoria rapida asupra polonezilor a incurajat conducerea de la Kremlin sa se indrepte spre coastele Balticii, ale carei ape au reprezentat pentru Rusia o adevarata comoara, pentru a-l cita pe Tarul Ivan al IV-lea, inca din secolul al XV-lea.

Vezi si Teoria care ar putea sa rescrie istoria Rusiei  
Pentru Uniunea Sovietica, asa cum fusese si pentru Imperiul Rus pana la destramarea sa, controlul asupra statelor baltice era una dintre necesitatile vitale de securitate si aparare in fata unui posibil agresor, care ar fi putut folosi teritoriile tarilor invecinate pentru a lansa un atac asupra Moscovei. Macinata de „sentimentul instinctiv de insecuritate”, analizat excelent de George Kennan, Moscova nu a ezitat sa impuna prin forta guverne-prietene statului sovietic in Lituania, Letonia si Estonia. Temandu-se de o interventie armata sovietica, Estonia, la 23 septembrie 1939, Letonia, la 5 octombrie 1939, si Lituania, la 11 octombrie 1939, au semnat impreuna cu Uniunea Sovietica tratate de asistenta mutuala, prietenie si ajutor reciproc, inclusiv militar.

Acelasi scenariu trebuia urmarit si in cazul Finlandei, a carei pozitie geostrategica i-ar fi adus lui Stalin siguranta coastei sudice a Golfului Finic si o extindere a zonei controlate de flota sovietica in Marea Baltica. Cu putin timp inainte de inceperea negocierilor cu guvernul finlandez, un studiu al Comisiei navale sovietice de razboi atragea atentia Kremlinului asupra pericolului ca teritoriul Finlandei sa devina o baza de atac impotriva Uniunii Sovietice. Deloc surprinzator, avand in vedere ca Moscova urmarea inca de la venirea la putere a lui Hitler mentinerea Germaniei departe de zona baltica, ofiterii sovietici nu faceau referire doar la iminenta unei „incercuiri capitaliste”, ci si la posibilitatea unui atac coordonat de proaspatul partener german, chiar de pe malul finic al Balticii. Planul pentru o posibila interventie a Armatei Rosii pe teritoriul finlandez fusese conturat – cu trei luni inainte de demararea discutiilor cu cabinetul lui Kajander! – de B. Shaposhnikov, seful Statului Major sovietic, sub atenta supraveghere a lui Stalin.

Negocierile sovieto-finlandeze au inceput de-abia dupa intrarea definitiva a Poloniei in sfera de influenta sovietica (22 septembrie 1939), desi ambasadorul Finlandei la Moscova, Yrjö-Koskinen ii propusese vice-comisarului sovietic de la Externe, Vladimir Potiomkin, reluarea discutiilor intre cele doua guverne inca de la 11 septembrie. Finlanda nu era in masura sa duca un razboi cu o mare putere, asemenea Uniunii Sovietice, considera liderul Kremlinului. Evenimentele din toamna-iarna anului 1939 aveau sa ii arate lui Stalin ca puterea unui stat nu se masoara intotdeauna doar in capacitatea militara si economica, ci si in „cantitatea” si „calitatea” sentimentului national. „Buturuga mica”, sprijinita de un inflacarat sentiment finlandez anti-sovietic, avea „sa rastoarne carul mare”. De altfel, la sfarsitul razboiului cu Finlanda, Stalin s-a convins ca cea mai puternica arma impotriva adversarului nu este forta militara (desi aceasta este, bineinteles, decisiva), ci castigarea suportului maselor, o tactica pe care o va folosi cu succes in timpul Marelui Razboi pentru Apararea Patriei.
Prima runda a negocierilor sovieto-finlandeze a fost un real esec, ambele tabere fiind convinse ca nu este timpul concesiilor. In timp ce delegatia finlandeza, condusa de Juho K. Paasikivi (ambasadorul Finlandei in Suedia) primise instructiuni clare de la Ministrul de Externe de la Helsinki, Eljas Erkko, sa nu puna in discutie cedarea de teritorii in Istmul Karelian sau crearea de baze militare sovietice in Insulele Aland si Suursaari sau in Peninsula Hangö, precum si refuzul categoric de a semna un tratat de asistenta mutuala cu Moscova, delegatia sovietica, aflata sub coordonarea maestrului de ceremonii Stalin, a insistat asupra necesitatilor de securitate ale URSS.

Acestea nu puneau in pericol independenta statului finlandez, sustineau reprezentantii sovietici, Molotov si Potiomkin, ci, mai mult, respectau dorinta Finlandei de a ramane neutra in prezentul razboi. Cu alte cuvinte, Uniunea Sovietica nu urmarea o reluare a politicii tariste si nici crearea unui nou Ducat al Finlandei, asemenea celui instituit de Alexandru I in timpul Razboaielor napoleoniene. Stalin cerea omologilor finlandezi acceptul asupra incheierii unui pact asemenea celor semnate cu Estonia, Lituania si Letonia, cedarea Insulelor din Golful Finic si a unor teritorii din Istmul Karelian si din Peninsula Ribacii, necesare crearii unei zone defensive largite in jurul oraselor-port Leningrad si Murmansk.

Liderul de la Kremlin isi asigura astfel partenerul de discutii de bunele sale intentii: securitatea statului sovietic insemna si securitatea Finlandei. In pofida faptului ca o parte a conducerii de la Helsinki, reprezentata de generalul Mannerheim si ministrul Comertului, E. Tanner, considera ca unele dintre cererile sovietice sunt indreptatite, delegatia finlandeza nu a acceptat propunerile Moscovei nici in cea de-a doua etapa a negocierilor (21-23 octombrie). Stalin stia ca o invazie a Armatei Rosii i-ar fi adus oprobriul comunitatii internationale si poate implicarea in razboi, un scenariu pentru care opinia publica sovietica nu era inca pregatita.

Liderul autoritar facuse tot posibilul pentru a crea o imagine a URSS de „campioana a pacii”, imagine care o scutise pana acum de o inutila varsare de sange. De aceea, la 23 octombrie Stalin mai facea o ultima incercare, propunand delegatiei finlandeze sa accepte concesionarea Peninsulei Hangö si Ribacii, in schimbul cedarii districtelor kareliene din Repola si Porajärvi si a asigurarii ca numarul trupelor Armatei Rosii dispuse in bazele din Hangö va fi redus . De pe un alt tarm al Balticii, oficialii finlandezi erau increzatori in fortele proprii, mai ales ca rapoartele primite de la serviciile de informatii infatisau o Armata Rosie slab pregatita si cu moralul scazut, incapabila sa raspunda idealurilor expansioniste ale Comandantului Suprem, Stalin. Totodata, semnalele primite de la Berlin erau favorabile finlandezilor, Germania trimitand nave in Golful finic. In acest timp, Kirill Meretskov, Comandantul fortelor militare din Districtul Leningrad – care urma sa coordoneze viitorul atac asupra teritoriilor finlandeze – punea la punct ultimele pregatiri pentru invazia sovietica.

Vezi si Doctrine religioase si politice - STALINISMUL 
In viziunea lui Stalin, fortele corelate ale Armatei Rosii (terestre, aeriene, navale) trebuiau sa anihileze rapid armata finlandeza, guvernul de la Helsinki urmand sa accepte imediat cererile Moscovei si, odata cu acestea, controlul politic sovietic. Razboiul sovieto-finlandez a inceput, astfel, avand la baza un calcul gresit: pe de o parte, Finlanda nu a crezut nicio clipa ca Uniunea Sovietica se va aventura intr-un razboi fara a fi pe deplin pregatita pentru acesta, iar, pe de alta parte, Stalin nu si-a imaginat niciun moment ca armata si poporul finlandez sunt capabili de o asemenea rezistenta in fata colosului sovietic.
Razboiul de iarna: un esec anuntat?
Oricat de mult si-ar fi dorit sa faca abuz de forta in cazul Finlandei, Stalin nu si-a exteriorizat nici de aceasta data mania, preferand sa dea tarii pe care a condus-o iluzia victimizarii. Avand in vedere ca relatiile dintre cele doua state aflate intr-un conflict latent erau inca sub auspiciile unui tratat de non-agresiune semnat in 1932, Armata Rosie nu putea ataca Finlanda fara o denuntare prealabila a pactului de catre URSS. Solutia era, in acest caz, sa ii fabrice Finlandei o imagine a agresorului, care ar fi motivat in ochii opiniei publice ofensiva sovietica. In dupa-amiaza zilei de 26 noiembrie, „incidentul” necesar punerii in aplicare a planului Kremlinului a avut loc langa Mainila, o localitate de granita din Istmul Karelian. Molotov l-a anuntat pe reprezentantul Finlandei la Moscova, Yrjö-Koskinen, ca fortele finlandeze au atacat baza sovietica, un numar de soldati sovietici fiind ucisi.

Comisarul sovietic cerea, astfel, ca trupele finlandeze sa fie retrase de la granita. La 28 octombrie Molotov a anuntat ca URSS denunta tratatul cu Finlanda, avand in vedere ca aceasta, prin actiunile recente, punea in pericol siguranta Leningradului, si astfel, a intregului teritoriu al Uniunii Sovietice. Dupa nici 48 de ore, Districtul Militar Leningrad primea ordinul de atac, la orele 00:15, in dimineata zilei de 30 noiembrie. „Mergem in Finlanda nu drept combatanti”, sustinea Meretzkov in comunicatul final adresat trupelor sale inainte de startul ofensivei, „mergem ca prieteni si ca eliberatori, sa scapam poporul finlandez din ghearele capitalistilor si mosierilor. Noi nu suntem impotriva poporului finlandez, ci impotriva guvernului Kajander-Erkko, care impresoara poporul finlandez si provoaca razboiul cu Uniunea Sovietica”s2t.

Atunci cand a decis sa recupereze prin forta armelor ceea ce el considera ca era un drept al statului pe care il conducea, Stalin s-a bazat pe numarul impresionant al soldatilor Armatei Rosii si pe superioritatea armamentului de care acestia dispuneau. A omis sa ia in calcul rapoartele nefavorabile, ca acelea care faceau referire la slaba pregatire atat a soldatilor tineri, cat si a ofiterilor nou pusi in functii dupa „reformarea” Armatei, in 1937-1938, in urma careia alaturi de maresalul Tuhacevskii au fost omorati, arestati sau demisi – in timpul represiunii comandate de Stalin – aproape 40 000 de comandanti de armata si pana la 3000 de comandanti de nave. Lipsa de experienta a ofiterilor de comanda si instituirea unui aprig control politic directionat de la Kremlin aveau sa fie decisive pentru sovietici in Razboiul de iarna. Pe de alta parte, de aceasta data „victima” nu era tocmai un adversar usor de invins, in ciuda inferioritatii numerice (450 000 de soldati sovietici impotriva a putin peste 250 000 de soldati finlandezi).

Vezi si Ce dus la scoaterea corpului lui Stalin din Mausoleul din Piata Rosie 
Cel putin in prima etapa a desfasurarii ostilitatilor, armata finlandeza s-a bucurat de patru avantaje:
a) conditiile meteorologice, defavorabile Armatei Rosii care nu era pregatita sa lupte asemenea finlandezilor in echipamente de zapada de camuflaj si pe schiuri;
b) teatrul de lupta – padurile acoperite de zapada, lipsa drumurilor si a cailor ferate;
c) sustinerea neconditionata a intregului popor finlandez si convingerea acestuia ca lupta impotriva unui vechi si aprig dusman;
d) faptul ca oficialii militari finlandezi nu au permis un posibil atac surpriza al sovieticilor, acestia recurgand la o mobilizare rapida, inca din timpul negocierilor.
Stalin considera ca efortul militar trebuia dublat si de unul politic, care sa contribuie la castigarea suportului masei populare finlandeze, astfel incat a recurs la crearea unui guvern „popular democratic” , sub conducerea lui Otto Wille Kuusinen, la Terijoki (Zelenogorsk), o localitate de granita ocupata de sovietici. La inceputul lunii decembrie Molotov a semnat cu nou-infiintata Republica Democrata Finlandeza un pact de asistenta mutuala si prietenie, prin care Uniunea Sovietica primea un teritoriu din istmul Karelian insumand 4.000 km2, concesionarea peninsulei Hangö si cedarea insulelelor din Golful Finlandei. In viziunea liderilor de la Kremlin toate acestea urmau sa se intample in cel mai scurt timp – odata cu acutizarea luptei de clasa din Finlanda si capitularea armatei „capitaliste”, Republica Democrata Finlandeza trebuia sa adopte modelul sovietic si sa actioneze la ordinele Moscovei.

Finlanda devine simbolul luptei anti-sovietice: cum i s-a spus „Nu!” lui Stalin
Pe campul de lupta si in casele finlandezilor lupta parea sa fie deja castigata de armata lui Mannerheim. Unul dintre factorii care ii facea pe finlandezi sa fie increzatori in succesul lor era complexul de fortificatii finlandez (221 de fortificatii, majoritatea amplasamente de artilerie), cunoscut sub numele de „Linia Mannerheim”. Acesta, departe de a se ridica la standardele Liniei Maginot, acoperea aproximativ 100 kilometri de front, intre Golful Finic si Lacul Ladoga, de-a lungul Istmului Karelian. Avand in vedere ca incercarile initiale repetate ale armatelor lui Kliment Vorosilov de a trece peste Linia Mannerheim au cunoscut un esec umilitor, Stalin incepuse, inca de la jumatatea lunii decembrie, sa fie ingrijorat, „chiar furios”, isi aminteste Hrusciov. In ianuarie 1940, Vorosilov a fost inlocuit cu Saposnikov, Comandantul Statului Major al Armatei Rosii si un om de incredere al lui Stalin. Insa, in pofida reorganizarii conducerii armatei, situatia de pe front nu parea sa se imbunatateasca pentru soldatii sovietici, care se confruntau cu o noua problema: slaba calitate a comunicatiilor.

Trupele finlandeze, echipate in costume de camuflaj si beneficiind de un antrenament potrivit pentru o lupta pe schiuri, intr-un teritoriu impadurit, castigasera deja simpatia opiniei publice internationale. In iarna anului 1939, in Finlanda se aflau nu mai putin de 300 de jurnalisti straini care le vorbeau celor de acasa de brava rezistenta a tinerilor in alb. Implicarea activa in lupta a populatiei civile finlandeze impotriva „dusmanului rus (sovietic)”, prin organizatiile de voluntari – femei si copii care nu au ezitat sa ii sustina pe cei aflati pe front prin orice mijloace, inclusiv prin tricotarea de pulovere si sosete- a reprezentat un alt element care a dus la crearea unei imagini mitice a poporului finlandez. Mica natiune din Nordul Europei parea ca vrea sa dea o lectie tuturor celor amenintati de puterea Imperiului Rosu. Oamenii din intreaga lume aflau acum din presa cum i se poate spune «nu» lui Stalin. Dupa Batalia de la Suomussalmi (ianuarie 1940), soldata cu distrugerea a doua divizii sovietice si cu izolarea a altor doua in zona Lacului Ladoga, la Kremlin situatia devenea din ce in ce mai tensionata, iar sarcasmul lui Stalin nu putea fi decat semnul disperarii: „ Acolo zapada este adanca; trupele noastre trebuie sa marsaluiasca prin ea”, povestea Stalin, „acolo sunt multe unitati de ucrainieni. Acestia intreaba in ucraineana: «Unde sunt acesti finlandezi?» Deodata, din flanc vine o cascada de gloante. Oamenii nostri sunt la pamant. Finlandezii au ales o tactica de lupta deosebita in padure: ei se catara in pini scopacit, se camufleaza in spatele crengilor, se imbraca in haine albe sau costume de camuflaj, si devin, astfel, complet invizibili. Cand oamenii nostri se apropie, acestia ii impusca din copaci. Acesti tragatori sunt numiti «cuckoos». Si, din nou, ucrainienii intreaba – bineinteles, in ucraineana- «Unde sunt acesti cuckoos? Unde sunt acesti cuckoos?»”s3t
Experienta infrangerii – cheia succesului URSS din Al Doilea Razboi Mondial
Sovieticii pareau sa invete repede din propriile greseli, astfel incat in februarie s-a hotarat initierea unei ofensive puternice in Istmul Karelian, sub coordonarea maresalului S. K. Timosenko. Era in joc siguranta statului sovietic, insasi existenta sa, mai ales ca Hitler parea sa aiba cel mai mult de castigat de pe urma unei infrangeri a Armatei Rosii. Cum ar fi putut face fata Uniunea Sovietica unui atac al Wermacht-ului daca nu putea invinge o armata de dimensiunile celei finlandeze? Douazeci si trei de divizii, echipate cu o artilerie si tancuri moderne amenintau acum cele noua divizii finlandeze din Istmul Karelian. Dupa trei zile, in sfarsit, sovieticii reuseau sa treaca de Linia Mannerheim. Armata finlandeza, slabita si lipsita de resursele financiare necesare continuarii luptei a trebuit sa accepte victoria trupelor sovietice. Avand in vedere ca ajutorul englez si francez promis era conditionat de o posibila implicare a Finlandei in razboiul cu Hitler, guvernul lui Risto Ryti a fost nevoit sa incheie o pace defavorabila statului sau, insa fara a-si „preda” independenta si institutiile democratice. La primele ore ale zilei de 13 martie, Ryti semna tratatul de la Moscova, prin care Finlanda se obliga sa cedeze Uniunii Sovietice peninsula Hangö (prin concesionare pentru treizeci de ani), aproape tot teritoriul Istmului Karelian (inclusiv orasul Viborg – aproape o zecime din capacitatea sa teritoriala si industriala), partea finlandeza a peninsulei Ribacii, insulele din Golful Finic (Suursaari, Tytärsaari, Lavansaari si Seiskari), precum si un teritoriu din regiunea Salla. Uniunea Sovietica ii restituia Finlandei orasul Petsamo.
Stalin pierduse pentru moment iluzia vechiului Imperiului si respectul comunitatii internationale, dar castigase, prin acel „nu” categoric al demnitatii, rostit din inima Finlandei, o lectie extrem de valoroasa – experienta infrangerii, cea care va fi decisiva in momentul atacului german surpriza din 22 iunie. 
Note:
s1t Laurentiu Constantiniu, Uniunea Sovietica intre obsesia securitatii si insecuritatii, Bucuresti, Ed. Corint, 2010, p. 17
s2t Carl van Dyke, The Soviet Invasion of Finland, 1939-1940, London, Portland, Frank Cass, 1996, p. 27.
s3t Memoirs of Nikita Khruschev. Volume 1 Commissar s1918-1945t, ed. by Sergei Khrushchev, Pennsylvania, The Pennsylvania State University, 2002, p. 289.
historia.ro
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook.

istoria rusiei liderului sovietic realpolitik stalin moscova urss
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1514 (s) | 23 queries | Mysql time :0.013428 (s)