News Flash:

Imperiul colonial francez - scurt istoric

21 Ianuarie 2014
14492 Vizualizari | 0 Comentarii
Franta a avut posesiuni coloniale in diferite forme, incepand cu secolul al XVII-lea pana in deceniul al saptelea al secolului trecut. In secolele al al XIX-lea si al XX-lea, imperiul sau colonial era al doilea ca marime dupa cel britanic. In momentul de maxima dezvoltare, intre 1919 si 1939, al doilea imperiu colonial francez se intindea pe aproximativ 12.898.000 km². Alaturi de teritoriile metropolitane, suprafata totala aflata sub suveranitatea franceza atingea 13.000.000 km², adica aproximativ 8,7% din suprafata uscatului mondial.
In zilele noastre, ramasitele acestui vast imperiu sunt reprezentate de sutele de insule si arhipelaguri din Atlanticul de Nord, zona Caraibelor, Oceanul Indian, Pacificul de Sud si de Nord ca si un teritoriu pe continentul Americii de Sud, cu o suprafata totala de 123.150 km², adica numai 1% din teritoriul coloniilor antebelice. Toate aceste teritorii se bucura de reprezentare completa la nivel national, ca si de diferite grade de autonomie.
Vezi si Castelul Mont Saint-Michel din Franta 

Se poate spune ca existenta unui imperiu colonial francez a inceput de facto cu teritoriile de peste Marea Mediterana din secolele al XII-lea si al XIII-lea, cucerite ca urmare a cruciadelor tarzii, desi, in acele timpuri, aceste posesiuni nu erau considerate colonii. Prima posesiune de peste mari a Frantei a fost primul Regat al Ierusalimului, cu primul rege incoronat aici in 1100, Baudouin. Cuvantul frantuzesc outremer isi are originile in acest regat. Cruciada a patra a dus la impartirea Imperiului Bizantin in 1204, cu orasul Constantinopole si teritoriile inconjuratoare, atat din Europa cat si din Asia, incorporate in asa-numitul Imperiu Latin, condus de nobili originari din Burgundia, Flandra, si Courtenay. Acest imperiu a supravietuit atacurilor vecinilor pana a fost cucerit de Imperiul de la Niceea in 1261. Franta a invadat Egiptul in timpul celei de-a saptea cruciade din 1249 si a ocupat Delta Nilului pentru un an.
Domnia Angevina a durat in Regatul Siciliei si in Malta din 1266 pana la inceputul secolului al XIV-lea, cand teritoriile respective au fost cucerite de aragonezi. Familia nobila franceza de Lusignan a ocupat tronul Ierusalimului pana la cucerirea orasului de mameluci in 1291, iar Regatul Ciprului pana in 1489.

Vezi si Masacrul din ziua Sf. Bartolomeu  
Primele expeditii ale lui Giovanni da Verrazzano si Jacques Cartier de la inceputul secolului al XVI-lea, ca si desele calatorii ale pescarilor francezi catre Marile Bancuri si Newfoundland din acel secol, au fost precursorii incercarilor de colonizare ale Americilor. Interesele Spaniei in America si izbucnirea in Franta a razboaielor religioase la inceptul secolului al XVI-lea, au impiedicat eforturile mai consistente de colonizare. Primele incercari franceze de infiintare a unor colonii in Brazilia la Rio de Janeiro (1555) si la São Luís si in America de Nord, in Florida (1562) au fost zadarnicite de spanioli si portughezi.
Istoria imperiului colonial francez a inceput cu adevarat pe 24 iulie 1605, odata cu fondarea Port Royal in colonia Acadia din America de Nord, in ceea ce este azi Nova Scotia, Canada. Dupa cativa ani, in 1608, Samuel de Champlain a fondat Quebec, care avea sa devina capitala unei colonii uriase ca suprafata, dar foarte slab locuite, Noua Franta, cunoscuta si cu numele de Canada.
Desi, prin aliante cu diferitele triburi amerindiene, francezii au reusit sa exercite controlul asupra a unei mari intinderi din continentul nord-american, asezarile franceze erau limitate in general la vale raului St. Laurent. Mai inainte de infiintarea in 1663 a Consiliului Suveran, teritoriile Noii Frante s-au dezvoltat drept colonii comerciale.
Numai dupa sosirea intendentului Jean Talon, Franta a asigurat mijloacele necesare pentru dezvoltarea unor colonizari masive cu populatie de pe vechiul continent, asa cum faceau deja britanicii. Spre deosebire de Anglia, in Franta interesul pentru colonizare era relativ redus, fiind concentrat mai ales in directia asupra dominatiei asupra batranului continent. De-a lungul intregii sale istorii, Noua Franta sau chiar Canada, s-au aflat cu mult in urma coloniilor britanice din America de Nord, atat din punct de vedere al dezvoltarii populatiei cat si din punct de vedere al economiei. Acadia a fost pierduta in favoarea britanicilor prin Tratatul de la Utrecht din 1713.
In 1699, pretentiile teritoriale ale Frantei in America de Nord au continuat sa se manifeste cu vigoare odata cu fondarea Louisianei in bazinul raului Mississippi. Reteau comerciala extinsa din toata regiunea, conectata cu cea a Canadei prin Marile Lacuri, a fost aparata de o vasta retea de puncte fortificate, multe dintre ele centrate in ceea ce este azi statul Arkansas.
In vreme ce imperiul colonial francez nord-american de extindea, s-a inceput constituirea unui imperiu colonial mai mic ca intindere, dar mult mai profitabil, in India de vest. Asezarile de-a lungul coastei atlantice a Americii de Sud in ceea ce este azi Guiana Franceza au inceput in 1624.
O alta colonie a fost fondata pe insula Saint Kitts in 1625, insula fiind impartita cu britanicii pana in 1713, cand a fost semnat Tratatul de la Utrecht si francezii si-au cedat partea lor englezilor. Compagnie des Iles de l'Amérique a fondat colonii in Guadelupa si Martinica in 1635, o alta colonie fiind fondata in 1650 pe Saint Lucia. Plantatiile agricole din aceste colonii au fost construite si exploatate cu munca sclavilor adusi aici prin comertul cu sclavi africani. Rezistenta triburilor indigene a dus la expulzarea caribilor din 1660.
Cea mai importanta posesiune coloniala Caraibiana a fost Saint-Domingue (azi Haiti ), infiintata in 1664 in jumatatea vestica a insulei spaniole Hispaniola. In secolul al XVII-lea, Saint-Domingue devenise cea mai bogata colonie producatoare de zahar din trestie din intreg spatiul Caraibian. Jumatatea estica a insulei Hispaniola (azi Republica Dominicana) a fost si ea pentru o scurta perioada sub controlul francez dupa ce a fost cedata de spanioli in 1795.

Vezi si Revolutiile cu cel mai mare impact din lume  
Expansiunea coloniala franceza nu s-a limitat numai la Lumea Noua. In Africa de Vest, francezii au stabilit posturi comerciale in Senegal, de-a lungul coastei in 1624. In 1664, a fost infiintata Compania franceza a Indiilor de Est pentru a participa la comertul profitabil cu Orientul Indepartat. Au fost infiintate colonii in India - Chandernagor in Bengal (1673) , Pondicherry in sud-est (1674), iar mai tarziu in Yanam (1723), Mahe (1725) si Karikal (1739) (Vedeti si: India Franceza). Au fost infiintate colonii pe insulele din Oceanul Indian, Ile de Bourbon (Réunion, 1664), Ile de France (Mauritius 1718) si Seychelles (1756).
Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea au izbucnit primele conflicte coloniale intre Franta si Marea Britanie, care vor avea ca rezultat final distrugerea celei mai mari parti a primului imperiu colonial francez. Aceste conflagratii au fost razboiul pentru succesiunea austriaca (1744–1748), razboiul de sapte ani (1756–1763), razboiul revolutionar american (1793–1802) si razboaiele napoleoniene (1803-1815).
Desi razboiul pentru succesiunea la tronul Austriei a avut un rezultat neconcludent si in ciuda succeselor lui Joseph François Dupleix, Guvernatorul general francez din India, si a victoriilor de inceput ale francezilor in Minorca si America de Nord din razboiul de sapte ani, Franta a fost in cele din urma infranta, britanicii cucerind nu numai Noua Franta (cu exceptia insulelor Saint-Pierre si Miquelon), dar si cea mai mare parte a coloniilor Caraibiene si intreaga Indie Franceza.
Dupa semnarea tratatului de pace, Franta a recapatat avanposturile comerciale din India si insulele Caraibiene Martinica si Guadelupa, dar competitia pentru putere in India a fost castigata de britanici, iar in cazul Americii de Nord, francezii au pierdut toate posesiunile coloniale. Toata Noua Franta a fost cucerita de Marea Britanie, cu exceptia regiunii Louisiana, cedata Spaniei, (ca o compensare petru anexarea de catre englezi a Floridei spaniole).
De asemenea, Franta a mai cedat Marii Britanii insulele Grenada si Saint Lucia din Indiile Occidentale. Desi pierderea Canadei a provocat regrete generatiilor care au urmat, in momentul petrecerii evenimentului nu a parut o catastrofa, colonialismul fiind perceput in societatea franceza neimportant si imoral.
In timpul interventiei franceze in Revolutia americana s-a obtinut retrocedarea insulei Sainte Lucie, dupa semnarea Tratatului de la Paris din 1783, dar acest teritoriu a fost neinsemnat fata de ce sperasera francezii in momentul declansarii interventiei. In 1791, resturile imperiului colonial francez au fost din nou zguduite de un dezastru, cand Saint Domingue (care cuprindea o treime din insula Hispaniola), cea mai importanta si mai bogata colonie franceza, a fost devastata de o mare rascoala a sclavilor. Sclavii, condusi de Toussaint l'Ouverture, iar dupa capturarea lui (1801) de Jean-Jacques Dessalines, au reusit sa reziste multa vreme trupelor franceze, spaniole si britanice, pentru ca pana la urma sa obtina independenta a ceea ce a devenit Haiti (1804), prima republica a negrilor din lume, infiintata cu mult timp inaintea viitoarelor state africane. Intre timp, razboiul franco-britanic reizbucnit a dus la pierderea ultimelor colonii franceze. Desi dupa Pacea de la Amiens din 1802 aceste colonii au fost retrocedate, odata cu izbucnirea unui nou conflict in anul urmator, britanicii au reusit sa reocupe toate posesiunile coloniale franceze caraibiene. Franta a reusit sa recapete Louisiana in 1800, dar succesul revoltei haitiene l-a convins pe Bonaparte ca mentinerea acestei posesiuni ar fi foarte costisitoare, ceea ce a dus la vanzarea regiunii Statelor Unite in 1803. Incercare francezilor de a infiinta o colonie in Egipt in 1798–1801 a fost un esec.

Vezi si Churchill se temea ca Franta ar fi putut declara razboi Marii Britanii in 1940  
In perioada de sfarsit a razboaielor napoleoniene, cea mai mare parte a coloniilor franceze a fost restaurata : Guadelupa si Martinica, Guiana Franceza, mai multe posturi comerciale din Senegal, Ile Bourbon (Réunion) si cele cateva mici posesiuni din India. Pana in cele din urma, Marea Britanie avea sa anexeze definitiv Saint Lucia, Tobago, Insulele Seychelles si Ile de France (Mauritius).
Adevaratul inceput al celui de-al doilea imperiu colonial francez a fost insa anul 1830, cand Franta a invadat Algeria, care a fost cucerita treptat in urmatorii 17 ani. In timpul celui celui de-al doilea Imperiu Francez condus de Napoleon al III-lea, s-a incercat stabilirea unui protectorat de tip colonial in Mexic, dar francezii au fost nevoiti sa abandoneze experimentul dupa incheierea razboiului civil american, odata cu invocarea de catre presedintele american a Doctrinei Monroe. Interventia franceza in Mexic a durat din 1861 pana in 1867. Napoleon al III-lea a reusit sa stabileasca controlul francez asupra teritoriului Cochin-China (extremitatea sudica a Vietnamului, inclusiv Saigonul), ca si protectoratul asupra Cambodgiei.
Cea mai mare parte a posesiunilor coloniale franceze au fost cucerite insa dupa incheierea razboiului franco-prusac din 1870–1871 si proclamarea celei de-a treia republici (1871-1940). Din bazele din Conchin-China, francezii au cucerit Tonkin si Annam (in Vietnamul de azi) in 1884-1885. Acestea, impreuna cu Cambodgia si Cochin-China, au format Indochina Franceza, la aceasta fiind adaugat Laos (1893) si Kwang-Chou-Wan in 1900. In 1849 a fost infiintata "concesiunea franceza" din Shanghai, desfiintata numai in 1946. Francezii si-au intarit prezenta si influenta in Africa de Nord prin protectoratul asupra Tunisiei (1881). Treptat, Franta a reusit sa controleze aproape toata Africa nordica, centrala, vestica, (Mauritania, Senegal, Guinea, Mali, Côte d'Ivoire, Benin, Niger, Ciad, Republica Centrafricana, Republica Congo), dar si enclava estica Djibouti (Somalilandul Francez) pana la sfarsitul secolului al XIX-lea. Expeditia militara Voulet-Chanoine a fost trimisa in 1898 din Senegal pentru a cuceri Bazinul Ciad si sa unifice toate teritoriile franceze din Africa de Vest. Aceasta expeditie a cooperat cu alte doua expeditii (Misiunea Foureau-Lamy si Misiunea Gentil), care inaintau din Algeria si cursul mijlociu al fluviului Congo. Odata cu moartea razboinicului musulman Rabih az-Zubayr, considerat cel mai mare conducator al zonei, completata ce crearea Teritoriului Militar Ciad in 1900, Misiunea militara Voulet-Chanoine Mission si-a indeplinit toate obiectivele. Brutalitatea actiunilor militarilor francezei a provocat un mare scandal la Paris. In 1911, Marocul a devenit protectorat francez.
Franta a stabilit colonii si in Pacificul de Sud: Noua Caledonie, insulele din Polinezia Franceza (Insulele Societatii, Marquesas, Tuamotou), iar impreuna cu britanicii au stabilit un control bipolar asupra Noilor Hebride.
Francezii au reusit ultimele lor mari cuceriri coloniale dupa incheierea primului razboi mondial, cand au primit mandate asupra fostelor teritorii otomane care formeaza in zilele noastre Siria si Libanul si asupra celor mai multe colonii germane, asa cum au fost Togo si Camerun. O nota caracteristica proiectelor coloniale franceze de la sfarstiul secolului al XIX-lea si inceputul celui de-al XX-lea a fost asa-numita misiune civilizatoare (mission civilisatrice), prin care se afirma ca este de datoria natiunilor europene dezvoltate sa „civilizeze” popoarele inapoiate. Pornind de la aceasta premiza, oficialitatile coloniale au dus o politica de franco-europenizare in coloniile franceze, in special in Africa Franceza de Vest. Africanii care au adoptat limba si cultura franceza si s-au crestinat au primit cetatenia franceza si dreptul la vot.
Imperiul colonial francez a inceput sa se destrame in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cand diferite parti ale imperiului au fost ocupate de alte puteri: Indochina de Japonia, Siria, Libanul si Madagascarul de Marea Britanie, Marocul si Algeria de Statele Unite si Regatul Unit, iar Tunisia de germani. Controlul asupra posesiunilor coloniale a fost restabilit treptat de Charles de Gaulle. Uniunea Franceza, prevazuta in Constitutia Frantei din 1946, inlocuia fostul imperiu colonial.
Totusi, Franta a fost imediat confruntata cu declansarea procesului de decolonizare. Guvernul lui Paul Ramadier a reprimat insurectia din Madagascar din 1947. In Asia, Vietminul condus de Ho Chi Minh a proclamat independenta Vietnamului, act politic care a dus la declansarea primului razboi din Indochina. Aproape imediat dupa infrangerea si retragerea Frantei din Vietnam in 1954, a izbucnit un nou razboi mai dur in colonia cea mai veche si mai importanta a Parisului, Algeria. Miscarile de eliberare conduse de Ferhat Abbas si Messali Hadj aparute inca din perioada interbelica, s-au radicalizat dupa al doilea razboi mondial. In 1945, masacrul de la Sétif, de care era responsabila armata franceza, a fost o incercare de inabusire a miscarii algeriene de eliberare. Razboiul algerian de independenta a izbucnit in 1954. Algeria era o problema speciala pentru Franta, datorita numarului mare de colonisti europeni (asa-numitii pieds-noirs) care se asezasera in aceasta regiune in 125 de ani de control al Parisului. Venirea la putere a lui Charles de Gaulle in 1958, in plina criza, a dus in cele din urma la recunoasterea independentei Algeriei in 1962 prin Acordurile de la Évian.
Uniunea Franceza a fost inlocuita in noua constitutie franceza din 1958 prin Comunitatea Franceza. Numai Guineea a refuzat, dupa o consultare populara, sa faca parte din noua organizatie, pe care o considera tot de factura coloniala. In timpul razboiului din Algeria, Comunitatea Franceza s-a autodizolvat, tuturor coloniilor africane fiindu-le recunoscuta independenta, dupa convocarea unor referendumuri locale. Unele foste colonii au ales sa fie in continuare parte a Frantei, capatand statutul de departemente si teritorii de peste mari. Criticii neocolonialismului au afirmat ca noua Françafrique este doar o forma mascata a mai vechii guvernari coloniale. Ei au afirmat ca in vreme ce de Gaulle recunostea pe de-o parte independenta fostelor colonii, pe de alta parte crea noi legaturi care sa impiedice indepartarea de Paris a noilor natiuni aparute pe harta politica a lumii. Principalul colaborator al lui de Gaulle in aceasta intreprindere a fost Jacques Foccart, consilierul pe probleme africane, cel care este responsabil in special pentru secesiunea Biafrei (razboiul civil din Nigeria) din deceniul al saptelea.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

franta posesiuni coloniale imperiul colonial oceanul indian
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1914 (s) | 34 queries | Mysql time :0.018670 (s)