News Flash:

INEDITA corespondenta dintre Veronica Micle si Mihai Eminescu

19 Septembrie 2013
2308 Vizualizari | 0 Comentarii
Fara a tine cont de piedicile morale, cei doi au inceput timid, in capitala austro-ungara, o relatie de amor ce avea sa fie condimentata, in urmatorii 17 ani, cu multa pasiune, intrigi, despartiri si reimpacari, scrie realitatea.net.
Draga mea Veronica,
Ca eu sa nu-ti scriu e de inteles. Bolnav, neputand dormi noptile si cu toate astea trebuind sa scriu zilnic, nu am nici dispozitie de a-ti scrie tie, careia as vrea sa-i scriu inchinaciuni, nu vorbe simple. Dar tu care ai timp si nu esti bolnava sa nu-mi scrii e mai putin explicabil. Tu trebuie sa fii ingaduitoare cu mine, mai ingaduitoare decat cu oricine altul, pentru ca eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociti din lume.
Si tu stii care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea graitor de adevar, multi ma urasc si nimeni nu ma iubeste afara de tine. Si poate nici tu nu m-ai fi iubit catusi de putin, daca nu era acest lucru extraordinar in viata mea care e totodata o extraordinara nenorocire. Caci e bine ca omul sa fie tratabil, maniabil, sa se adapteze cu imprejurarile si sa prinza din sbor putinul noroc care il da o viata scurta si chinuita, si eu nu am facut nimic din toate acestea, ci te-am atras inca si pe tine in cercul meu fatal, te-am facut partasa urei cu care oamenii ma onoreaza pe mine. Caci acesta e singurul reazim al caracterului meu – ma onoreaza ura lor si nici nu ma pot inchipui altfel decat urat de ei.
Dar tu pentru aceasta nu trebuie sa ma banuiesti, tu ramai cum ai fost si scrie-mi. Tendinta mea constanta va fi de a-mi implini fagaduintele curand ori tarziu, dar mai bine tarziu decat niciodata.
Sunt atat de trist si e atat de desarta viata mea de bucurii, incat numai scrisorile de la tine ma mai bucura. A le suspenda sau a rari scrisorile tale m-ar durea chiar daca n-ai mai iubi
pe Emin
Scrie cu degetele pe cari le sarut.
(1880 Februar)
Bucuresti 3 Mai 1880
Stimabila Doamna si respectata mea amica,
Daca v-am putut trimite atat de repede scrisorile in cestiune, cauza e ca ele au fost totdeuna la mine; pentru actele cerute veti binevoi a ingadui una sau doua zile ca sa le caut in vravul meu de carti, nearanjate inca din lipsa de timp si legate in teancuri tocmai in acele nefericite zile de Pasti, singurele libere pe care le-am avut de atata timp si pe care le-am intrebuintat la legarea in teancuri a cartilor. In orice caz, stimabila mea Doamna, sper a nu-mi atrage din nou supararea DV. si Va rog de mii de ori sa ma iertati, daca nevoind a Va lasa fara raspuns imediat, nu alatur deja pe langa actele in cestiune.
Va mirati de graba – mie desigur penibila si neplacuta – cu care V-am trimis scrisorile cerute. Uitati insa, se vede, scrisoarea DV. din urma pe care V-am trimis-o asemenea si prin care mi-ati luat orice perspectiva de-a da lucrului o alta forma, decat cea dorita de DV. chiar.
O repet, Doamna, nu insist catusi de putin de-a urni de pe umerele mele sarcina de vina ce mi se cuvine si ca omul, care ia orice amanunt asupra sa, dupa ce a luat totul impreuna, nici nu mai gandesc sa-mi usurez sarcina, sa atribuiesc altora sau imprejurarilor sau in fine numai greutatilor momentane purtarea mea oricum ar fi fost.
Cat voi putea voi incerca sa indreptez ceea ce-am gresit; a silui imprejurarile, iata singurul lucru pe care nu-l pot face prevazand de mai-nainte zadarnicia unor asemenea incercari.
Sfarsesc scrisoarea mea prin parerea de rau ca ati gasit de cuviinta a-mi imputa fapte, pe care nu le cunosc, relatate DV. de persoane, pe cari asemenea nu le cunosc. In orice caz, in retragerea absoluta in care traiesc, a fost ceva nou pentru mine de-a afla despre ocupatiuni, carora se pretinde ca ma dedau sau despre petreceri, la cari se pretinde c-as fi luand parte. Sunt atat de retras, Doamna, si am atat de putin interes pentru ceea ce se vorbeste sau nu despre mine, c-un cuvant toata viata mea e atat de simpla, cu toate greutatile ei, incat nici curiozitatea n-o am de-a sti cine si-a luat libertatea de-a zice ca pretinde a ma cunoaste, nici curiozitatea de-a sti ce se vorbeste.
O singura dorinta am avut, dar daca si oameni si imprejurari o fac sa devina irealizabila, nu voi fi eu acela care sa impun unora, sa siluesc pe celelalte. Toate merg, se vede, pe-un drum prescris de mai-nainte, asupra caruia puterea individului nu are nici o influenta.
Repetand rugaciunea sa binevoiti a ingadui vro doua zile pana sa va pot trimite actele raman cu tot respectul
al DVoastre supus servitor
M. Eminescu
Bucuresti 12 Octomvrie 1880
Doamna mea,
Imi permiteti a nu mai sti ce sa Va raspund. Dupa ce singura ati rupt relatiile cu mine, dupa ce le-ati dat o publicitate, pe care eu nu le-o dadusem nicicand, dupa ce in sfarsit prin nenorocita comunicare a unor marturisiri, ce avusesem imprudenta de-a Vi le face ati facut ca in adevar intregul cerc de cunostinte de care ma bucuram sa fie revoltat in contra mea, veniti acum a adauga tuturor grijilor mele zilnice o noua grija, atribuindu-mi o responsabilitate, pe care oricat de drept as fi, n-o pot recunoaste in masura in care mi-o atribuiti.
Niciodata Doamna, desfacerea noastra, de-ar fi trebuit sa aiba loc, nu s-ar fi cazut a se face cu atata amaraciune, cu care ati facut-o DVoastra. Dupa ce dar veninul acestei amaraciuni m-a desiluzionat cu desavarsire asupra suportabilitatii unor relatiuni intre noi, dupa ce am judecat ca continuarea lor ar fi o nenorocire pentru Dta si pentru mine, dupa ce astfel, zdrobit de aceasta convingere care mi se impune prin deosebirea caracterelor noastre, m-am multumit cu visul unei fericiri trecute, stiind bine ca alta viitoare nu mai e cu putinta, DVoastra pare ca gasiti o deosebita placere de-a ma tortura cu destainuirea unor hotarari, copilaresti si condamnabile, la care nu m-as fi asteptat din partea unei femei atat de inteligente, atat de gratioase precum sunteti DVoastra.
Doamna, crede-ma odata ca ceea ce Dta presupui ca e amor din partea Dtale nu e decat indaratnicie. Daca aceasta indaratnicie s-ar putea inlatura prin declararea ca esti frumoasa, inteligenta, demna de-a fi iubita de alti oameni superiori nimicniciei mele, ti-as face-o bucuros. Fii buna si nu te crede dispretuita de mine. Dar sentimentul meu nu mai poate fi de acum inainte decat stima si amicitie, nicicand acela care a fost atat de adanc turburat, fie de imprejurari, fie de noi insine.
al DVoastre supus
M. Eminescu
Momoti draga,
Din faptul ca nu ai capatat ieri depesa, vei fi conchis fara indoiala ca ieri nu a fost la ordinea zilei petitia ta. De la 1 pan’ la 4 am stat ieri la Camera in desert. Nicu Gane mi-a spus c-o sa vie Sambata viitoare, ceea ce doresc si eu pentru ca sa se mantuie odata.
Pe pezevenchiul cel de grec nu-l mai primi, te rog; sau – daca-l primesti – te oblig sa fie si Campeanca de fata, pentru ca nu voi sa ramai tu, om sincer si adevarat, incapabil de viclenie si minciuna, sub impresia acestui sarpe veninos, acestei archicanalii ingrate, mincinoase si spioane. – Eine schwache Stunde – zici tu ca e partea slaba a femeilor. De aceea ma tem si eu mai mult decat de orice si de aceea gasesc preferabil sa nu-l gasesc de loc si sa-i ceri prin madame Campeanu scrisorile, daca va veni. Ce mai are a-ti spune azi, cand a aruncat asupra fericirii noastre cea mai neagra injurie? Eu nu stiu cum tu nu ai sentimentul pe care-l am eu si nu recunosti ca apropierea acestui mizerabil de tine e o injurie mortala pentru noi amandoi? Din purtarea ta in aceasta cestiune delicata voi face un merit, daca va fi buna, un merit pentru care iti voi fi recunoscator toata viata mea.
Nicuta, fii cuminte. Pe mine m-apuca iar furia innascuta caracterului meu, gelozia, cea mai rea si mai amara din toate patimele. Te rog sa n-o hranesti, daca nu vrei sa-mi iei linistea trebuincioasa pentru a iubi atat de senin, precum te-am iubit in momentele cele mai bune ale vietii.
Te sarut din crestet pan’in talpi si raman
al tau Emin
7 fevruarie 1882
Momoti,
Scrisoarea de la 5 am primit-o in 7. Te rog sa-mi spui daca primesti regulat scrisorile mele, caci si mie imi vine ideea sa le numerotez ca vestita femee din romanul francez. In scrisoarea de ieri, preocupat de gelozie, am uitat sa-ti zic ca tu esti Momoti a mea – numai a mea, ca esti gingasa ca un crin si alba ca si el, dar nu asa de cuminte.
Titus imi propune sa-mi editez versurile si am si luat de la el volumul 1870-71 din “Convorbiri” unde stau “Venere si Madona” si “Epigonii”. Vai Muti, ce greseli de ritm si rima, cate nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putinta a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar in sfarsit sa cercam.
De-ai fi aici te-as pupa! Dar asa sa pup in vant? Caci tu esti inceputul si sfarsitul vietii mele, cu tine se-ncepe si se-nchee gandul meu, al
lui Emin
Draga mea Veronicuta,
Sunt cinci ceasuri de dimineata si eu, luandu-ma cu lucrul, n-am putut inchide ochii inca. Acum, dupa ce-am sfarsit cate aveam de facut, imi inchei ziua gandind la tine, pasarea mea cea sprintena, cea voioasa si trista totodata si as vrea sa pun mana pe tine, sa te sarut pe aripa… pe locul unde va fi fost odata doua aripi, pe umarul tau cel alb si rotund si frumos. Dar trebuie sa-mi pun pofta-n cui, caci in acest moment tu dormi dusa, in patutul tau asternut desigur c-o fina panza de in, iar eu ma uit in lumanare si gandesc la tine. Dormi si nu te trezi, draga mea Nicuta, ca eu te pazesc tocmai de aici.
Iar mani cand te vei trezi, ai s-astepti scrisoare si poimani are sa-ti vie si atunci ai sa stii si tu ce faceai pe cand eu scriam aceste siruri si eu cum te-nchipuiesc pe tine, dormind nesarutata, in pat. Oh, nesarutato, tare te-as mai saruta!
Ieri seara, mititicule, am fost pentru intaia data de cand te-ai dus tu, la un concert. Pablo de Sarasate, violonistul spaniol, e aci si canta admirabil, asa precum n-am mai auzit violonist si tu stii bine ca pe Sivori l-am auzit. Sivori era un mare technic, acesta nu are numai technica, ci si inima. Niste ochi mari, negri, salbateci are crestinul acesta, si, desi e urat ca dracul, trebuie sa fi placand la cucoane. Dar toate acestea tu le vei fi citind abia poimane, caci acum dormi, nu-i asa? Dormi Veronica? Desigur dormi.
Nicu Gane a plecat la Iasi; deci daca-l vezi mai zi-i si tu, ca eu, nu e zi lasata de Dumnezeu in care sa nu-l trag de maneca si sa nu-i aduc aminte. Dar el mai cu “ba azi, ba mane” n-a facut vro treaba acatari pan-acum, bata-l-ar norocu inca cu vro sapte duzine de copii dar si cu milioanele respective cu care sa-i creasca.
Si inca sa mai stii una. Mi-am scos ceasornicul meu de aur de unde sedea cu chirie la parintele Strul Avrum si ma fudulesc cu el. Stii ca in el e pururea posibilitatea imediata de-a te aduce la Bucuresti cu nepusa-n masa, caci el reprezinta oricand capitalul necesar pentru transportul celui mai scump odor ce-l am eu in Iasi, incat eu imi imaginez urmatoare consecutiune in prezenta celor doua odoare ale mele: cand tu vei fi aici, el poate lipsi, cand tu vei lipsi el va-ncerca sa vie la loc. Iti poti tu inchipui a cui prezenta o prefer. Ce faci c-un ceasornic? Te uiti la el. Pe cand cu tine? Cate nu facem noi de par ceasurile minute si zilele sferturi de ceas?
Mai Momotelule,
Pe cat de mititica esti tu, pe atat de perfida. Imi imputezi ba ca n-am treaba, ba ca nu-ti trimit “Timpul” regulat, fiindca uit sa ti-l trimit, ba – grozavia grozaviilor – imi dai sfatul sa ma amusez.
Oare n-ai patruns tu inca natura mea de calugar pentru a sti ca nu exista amuzament pentru mine fara tine si ca tot ce vorbesti tu e moftologhie? Critica asupra cartii lui Slavici e scrisa de mult – insa n-am publicat-o inca pentru ca voi s-o remaniez. Poezia nu ti-am trimis-o pentru ca asemenea voi s-o remaniez. Am mai scris o critica asupra “Columnei lui Traian” care iar voi s-o remaniez. Tu stii ca la mine remanierile sunt lucrul de capetenie, caci se cere sa fiu intr-o dispozitie identica cu aceea in care am scris.
“Timpul”, suflete, in zilele cand nu am treaba acolo, nu astept pan-o iesi de sub tipar si ti-l trimit a doua zi. Astfel esti dispensata de a citi articolele de fond ale Dlui Christescu a doua zi dupa ce-au aparut. Le citesti a treia zi, numai pe ale mele a doua zi – abstractie facand de admirabilele productiuni ale penei onorabilului Paucescu, cari cata sa te fi interesand foarte mult.
Momotelule, crede ca gandesc zilnic la tine si mi-e dor si ca – in momentul in care, fara jena, ti-oi putea face aripi, ca sa stam fara jena in acest oras, ti le fac ca sa-mi vii pe sus ca o randunica de odata cu primavara. Caci s-a facut primavara, a sosit – fara flori si fara verdeata inca – si primavara e vremea iubirii, de predilectie. Pe muza nu fii geloasa, caci ea in adevar nu mai produce nimic, Cred chiar ca talentul de versificare a fost numai un incident al tineretei si ca proza e ceea ce voi scrie de acum inainte. Poate da, poate nu; inca nu stiu.
Cand vei veni, vei afla de la madame Slavici daca am iesit vreodata seara sau m-am dus pe undeva. La comediile lui Vondracec n-am fost decat una singura data et c’est tout, asemenea la Sarasate la amandoua concertele, ceea ce ti-am si scris. Autrement nulle part.
Draga si mititica mea Moti,
Se vede ca voi fi avand vro inrudire simpatica cu Hristos de vreme ce in saptamana Patemilor lui m-a dat din friguri in junghi. Trebuie sa stii ca de trei zile avem iarna completa in ce s-atinge de frig, ca piciorul meu drept e ca vai de el si ca pe deasupra am un junghi in partea dreapta, drept care pun mustar si piele de iepure la piept. Iata halul in care ma aflu, Moti, incat nici nu ti-am putut raspunde ieri la dulcea si incantatoarea ta scrisoare pe care a cazut o lacrima din parte-ti. Draga mea fata! Mi-e mila, mi-e tare mila de tine. Costinescu a mai fost pe la mine si-ti trimite complimente.
Imi zici sa vin. Moti, imi vine sa tip la ideea de a te vedea si cu toate acestea – Momotelul meu drag si iubit si dulce si desmierdacios – de ce as zice ca vin, daca nu pot? Nu pot, Moti, ma rog tie, nu pot manca-ti-as gurita ta cea dulce, nu pot, draga femee. N-am decat trei zile libere: Dumineca, Luni si Marti. Una dusul, una intorsul – ce facem cu una singura? Dac-ar fi sa-ti spun motive, ti-as spune multe, dar nu voi. Eu stiu ca tu ma crezi, stiu ca ma crezi ca de-as putea, as fi de mult langa tine. Stii tu ce draga-mi esti? Din ce in ce mai draga, pentru ca in tine s-a incheiat viata mea si cu toate astea – asa ne-a fost scris amanduror – prin despartiri sa trecem ca sa se lamureasca prin amaraciune sufletele noastre. Scumpa Motico, nu numara zilele, caci in luna viitoare, in Aprilie, vom fi la un loc pe mult, mult timp si apoi… asa pentru totdeuna. Acesta e cel din urma termen al amaraciunii noastre, si acesta va trece ca vreme este. s-apoi nu ne va mai desparti nici Dumnezeu, nici dracul.
Te sarut pe gat si dupa cap si pe obrajii amandoi si “le brin d’amour” pe gura si manutele si la coate si pe umar si raman
al tau Emin
Vinerea Patemelor 26 martie 1882
Fetitule draga,
Nu te supara daca nu-ti scriu numaidecat dupa ce-ti primesc scrisorile, dar in adevar inot in stele. Acuma m-au apucat frigurile versului si vei vedea in curand ceea ce scriu. Indata ce ma voi muta de aici iti trimit bani de drum; pan-atunci “Legenda” la care lucrez va fi gata si fiindca luceafarul rasare in aceasta legenda, tu nu vei fi geloasa de el, fetitul meu cel gingas si mititel, si nu te-i supara ca nu-ti scriu imediat, nici ca nu-ti scriu mult. Cred ca e un gen cu totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de-o liniste perfecta, Veronica, e senin ca amorul meu impacat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai daruit. Caci tu esti regina stelelor din cerul meu si regina gandurilor mele – graziosa – graziosissima donna – pe care o sarut de mii de ori in somn si treaza si ma plec ei ca robul din “O mie si una de nopti”
Emin
10 aprilie 1882
Draga si dulcea mea fetita,
Eu ti-am raspuns la scrisoarea ta din urma, e pozitiv. Incat se vede ca se va fi pierdut, ceea ce mi s-ar fi intamplat pentru intaia oara de cand corespundem. Iti scriam de caldurile ce domnesc aci, rugam sa ma ierti ca nu ti-am scris imediat si-n sfarsit stiu un lucru: ti-am scris trei pagini de blagomanii si te sarutam la sfarsit, cum te sarut serile si diminetile macar cu gandul. Ma mir in adevar foarte mult cum de n-ai primit-o.
Apropos de Titu. Da! Vorba ceea ; rade varsa de balta si baba de fata. Cine s-a gasit sa-ti faca morala in privinta relatiei cu mine? Maiorescu. O fi el critic, o fi el om de litere, dar iubirea mea pentru tine si desinteresarea ta copilaroasa si adevarata cu care ai fost si ramai a mea, aceasta nu ar fi gasit-o la nici una din doamnele pe care le-a perindat. Deosebirea intre el si mine e ca el a avut pururea ce oferi femeilor, si eu n-am avut nimic, decat ingratitudine chiar. Tu nu esti de comparat cu acele si de aceea rau face a te mustra pentru lucruri care sunt spre lauda, nu spre mustrarea ta. Imorala o femeie care iubeste din capritiu, imorala cea care iubeste pentru bani si pentru interese, dar daca exista moralitate in amor e numai amorul de bunavoie, fara interes, cu uitare de sine si cu uitare de tot. De aceea, draga mea Nicuta, iti zic: opinia celor ce sunt mai rai decat noi nu ne atinge intru nimic.
Un lucru care te va interesa. Baican scrie o poveste ce i-am spus-o eu si pe care tu vei recunoaste-o numaidecat. E o poveste care s-a spus de multe ori la tine acasa si e publicata in foiletonul “Timpului”.
Eu, versuri nu mai scriu de loc. Dar in adevar e si peste putinta de-a scrie. Zilnic cate un articol de fond, si pe niste calduri, draguta mea, pe niste calduri cari produc durere de cap si te scot din fire. Dar tu imi spui ca scrii si stii, Moti, ca odata avem sa le corijam impreuna si le vom edita si ma tem c-ai sa capeti si Bene-merenti, Mot mititel ce esti tu si dragalas, sa treci la nemurire alaturi cu Sion si Urechia. Quel plaisir!
Draga mea fata, iarta-ma ca n-ai primit scrisoarea mea. Ce sa-ti zic alte daca te superi? Fiindca nu poti bate posta care mi-a irosit-o, bate-ma pe mine ca tare mi-ar placea sa umblu batut de tine, odor in codru de talhari ce esti!
Cand te culci, gandeste la mine si cand te scoli asemenea. Si lasa-ma sa te pup, manca-ti-as ochii tai cei lucii de pisica, si sa te dorlotez ca pe-un pui ce esti tu, puitul dulce si pe vecii vecilor a lui
Emin
Iunie 1882
Din luna lui Iunie 1882.
A plans scriind-o.
Ingerul meu blond,
Te-as acoperi toata cu sarutari, cum argintarii imbraca cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, daca ai fi de fata; as face-o in gand, daca n-as fi atat de gelos precum sunt. Tu imi faci imputarea ca nu-ti vorbesc de loc de amor – dar tu nu stii ca amorul meu e un pahar in adevar dulce, dar in fundul lui e plin de amaraciune. Si acea amaraciune, care-mi turbura pururea amintirea ta, e acea gelozie nebuna, care ma face distras, care ma amaraste si cand esti de fata, si cand nu esti. Veronicuta mea, daca acest sentiment care tampeste mintea si stinge-n om orice curaj de viata, n-ar invenina pururea zilele si noptile mele, daca n-ar fi ingredienta fatala a oricarei gandiri la tine, as fi poate in scrisorile mele mai expresiv si mai vorbaret. Tu trebuie sa stii, Veronica, ca pe cat te iubesc, tot asa – uneori – te urasc; te urasc fara cauza, fara cuvant, numai pentru ca-mi inchipuiesc ca razi cu altul, pentru care rasul tau nu are pretul ce i-l dau eu si nebunesc la ideea ca te-ar putea atinge altul, cand trupul tau e al meu exclusiv si fara impartasire. Te urasc uneori pentru ca te stiu stapana pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urasc presupuind ca ai putea darui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu as fi cu tine, decat departe de lume, unde sa n-am nici a te arata nimanui si linistit nu as fi decat inchizandu-te intr-o colivie, unde numai eu sa am intrarea. Si aceasta amaraciune e uneori atat de mare, incat pare c-as fi vrut sa nu te fi vazut niciodata. E drept ca viata mea ar fi fost saraca, ar fi fost lipsita de tot ce-i da cuprins si inteles, e drept ca nu te-as fi strans in brate, dulce si alba amica, dar nici n-as fi suferit atat, nici n-as fi trait pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de talhari. Oare acel om, pururea in pericol de a-si arunca viata pentru acel tezaur si pururea in pericol de a-l pierde, nu-si zice in sine uneori ca, cu toate ca iubeste tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai putin nefericit sa nu-l fi avut? Asa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasa in padure, cu toate acestea-l iubeste mai mult decat viata. Asa te iubesc si eu – mai mult decat viata, mai mult decat orice in lume si pururea cu frica-n san, as vrea sa mor or sa murim impreuna, ca sa nu mai am frica de-a te pierde. Ti-am spus, Nicuta, ca pentru mine viata s-a incheiat. Ce-mi mai spui tu, ca sper sa aflu alt amor cu usurinta si ca nu apreciez indestul dragostea ta? Nu mai sunt in stare si nu voi mai fi de-a iubi nimic in lume, afara de tine.
Dac-ai cunoaste aceasta mizerie sufleteasca care ma roade, daca ai sti cu cata amaraciune, cu cata neagra si urata gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea ca nu-ti scriu uneori o vorba de amor. In acel moment te-as saruta, te-as desmierda, dar te-as ucide totodata.
Momotelule, iti sarut manile tale mici si genunchii tai cu gropite si gura ta cea dulce si parul si ochii si coatele si toata, toata te sarut si te rog, te rog mult sa nu ma uiti deloc, desi poate tocmai cand vei sti ca te iubesc …, nu vei mai pune nici un pret pe iubirea lui Emin
Amica mea,
Iti multumesc pentru trimiterea fotografiei. Nu ti-am raspuns la cea din urma scrisoare si n-am dat mai ales urmare cererii pentru batista si scrisori, pentru ca imi era atat de greu de-a ,a desparti de aceste dulci ramasite ale fericirii si nefericirii mele, de ramasitele singurului sentiment adevarat pe care l-am avut in viata si pe care desigur nu-l voi mai avea nicicand.
Daca pretinzi in mod absolut ca sa-ti trimit cele din urma scrisori inapoi, ti le voi trimite, caci esti in drept a mi le cere; dar daca nu le pretinzi, amica mea, atunci te rog lasa-mi-le. Nevrednic de-a le pastra, nevrednic de-a fi iubit de Dta, precum ti-am spus de atatea ori, eu o cer acesta nu ca pe un semn de afectie, ci ca o gratie exceptionala. Dar in sfarsit, Dta esti stapana pe vointa Dtale si daca ingadui sa le pastrez, le voi pastra. Incolo cred ca nu vei socoti ca as putea abuza vrodata de ele. Trimiterea fotografiei a fost pentru mine un semn ca mi-ai permite a pastra si acele scrisori, care departe de a face asupra-mi efectul unor triste amintiri, formeaza comoara, singura comoara a vietii mele. Iti simt mana mica si rece si te rog sa-mi ierti si cele ce ti-am gresit si cele ce-ti inchipuiesti ca am gresit.
M. Eminescu
NB. Scrisoarea Dtale a intarziat din cauza intreruperii comunicatiilor.
Iulie 1882
Draga mea Nica,
Calduri, munca si necazuri ma opresc de a-ti raspunde cu acea prompta regularitate de care, de dragul tau, m-as tine bucuros. Precum era de prevazut, dupa ce am facut atat de putine bai si dupa ce aerul de bucuresti nu-mi prieste de loc si caldurile asemenea, bubele mele ameninta a se redeschide si a ma rearunca in acea mizerie morala, care era de vina la tacerea mea.
Dragul meu Mot, nimeni, absolut nimeni nu-i in Bucuresti, nici prieteni, nici dusmani. Toti cauta racoare si liniste din acest infern, in care cei nevinovati se pedepsesc. Dupa ce si corectorul de la “Timpul” mi s-a imbolnavit, am ramas curat redus la mine insumi cu onorabila redactie… si pe ce calduri, Doamne sfinte!
Nu fi suparatica, daca nu-ti scriu imediat si crede-ma ca abia gasesc un moment mai limpede in care sa pot gandi si la dragul meu Mot, la imputarile ce ea mi le face si la fatalitatea ca mi-i atat de draga s atat de scumpa si totusi nu pot fi langa ea.
Eh! La pauvreté est une mauvaise chose! Si chip sa scap de ea pentru totdeuna nu se vede inca. Dar in sfarsit, bun e Dumnezeu si mester e dracul. Dupa ploaie trebuie sa vie si senin, care va fi si mai senin prin tine, Nica.
Ai avut de descifrat in scrisoarea mea trecuta. Am plecat la Chiustenge si cerneala din calimara s-a facut in vreme de vara ca pacura – Copirtinb – incat se lipea fila de fila.
Te sarut de mii de ori, Mot, si iar te sarut si iar, si iar si te rog sa-mi pastrezi locul din inima care l-ai daruit lui Emin.
August 1882
Mai fata nebuna si dragalasa,
Si zi e pozitiv ca eu te-nsel, ca te uit, ca-mi esti draga numai pe cat te vad cu ochii? Manca-ti-as ochii tai cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu stiu nici ce sa-ncep, nici ce sa fac de dragul tau. Dar zi si tu – ce e de facut? In vremea asta in care nu-i nimenea aici, in care vegetez ca un adevarat animal, bolnav si descurajat – cum sa vin la tine, pe cine sa las in loc?
tu ma sfatuiesti sa petrec, sa ma folosesc de tinerete si alte asemenea mofturi nihiliste pe cari le citesti in romanuri. Viata mea esti tu, prin urmare nici un gand nu-mi vine macar sa petrec cand sunt fara tine. Nimeni nu ma vede nicairi, duc o viata monotona de pe-o zi pe alta. Singur, fara prieteni si fara cunoscuti, si tu zici sa petrec, ca si cand un asemenea lucru se poate comanda in starea sufleteasca in care sunt.
Tu zici ca presimti nenorociri. Nu mai presimti, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este ca suferi de superexcitatie nervoasa, care va inceta cand vom fi impreuna si vom fi impreuna. Ce dracu! Odata trebuie sa se schimbe in bine mizeria actuala, odata trebuie sa ne regasim pentru toata viata ca sa nu ne mai despartim nici odinioara. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranta departata; e ceva aievea, e o simtire hotarata si de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu stii fara bine ca sunt statornic, chiar incapatanat, si poate daca n-as fi asa, ar fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-as iubi cu atata nestramutare, precum te iubesc.
E prea adevarat ceea ce-mi scrii, ca oamenii sunt mai ingaduitori cu viciile celor bogati decat cu patimele adevarate ale omului sarac. Dar asa e lumea, asa a fost totdeuna. Cu toate acestea, daca lumea e nedreapta, natura nu e tot astfel. O singura clipa din viata a doi nenorociti ca noi, o clipa de uitare de sine si de betie plateste mai multe decat viata intreaga a acestor oameni.
Ti-am spus, Nicuta, ca urata sa fii, oricum ai fi, tot draga ai sa-mi ramai si nici nu se poate altfel – caci tu esti cel dintai amor al meu si vei fi unicul si cel din urma. Daca aceasta poate fi o mangaiere pentru singuratatea ta, o mangaere e drept ca desarta si goala, daca te poate mangaia juramantul meu sfant ca nu iubesc si nu voi iubi niciodata pe nimeni afara de tine, daca te poate mangaia marturisirea ca neagra mi-e ziua in care nu te vad, si pustie viata fara de tine, atunci crede-le, caci adevarate sunt si mangaie-te macar cat de putin.
Iti sarut picioarele tale, copilul meu cel dulce, si te rog, te rog mult sa te linistesti, sa crezi in statornicia si in iubirea mea si sa speri, daca poti spera. Daca am avea religie, noi doi, am crede ca Dumnezeu nu va lasa nerasplatit atat amor, dar n-o avem, de aceea numai in noi insine putem crede si pe noi insine ne putem intemeia. Eu zic: crede in mine si nu vei fi amagita, afara doar dac-oi muri. Te sarut si te rog, linisteste-te, caci starea ta ma doare mai mult decat mizeriile mele proprii. Al tau
Emin
Amica mea,
Ceea ce am auzit, am auzit ca sigur si pozitiv. M-a durut foarte, dar deprins a te crede, caci cunosc calitatea ta de capetenie, sinceritatea, te rog sa ma ierti dac-am dat crezamant, sigur fiind ca tu esti indestul de deschisa ca sa-mi spui ca momentul a sosit in care arunci frumosul vis in apa. Imi faci imputari de sute de ori meritate ca nu vin la Iasi, ca n-am gasit timpul si ocazia sa vin. Ei, dac-ai sti cum salahoria asta in care petrec impreunata cu boala si mizerie ma apasa si ma fac incapabil de-a voi ceva, ai intelege si m-ai ierta. De cate ori ne vedem, tu ai ocazia de-a intelege ca te iubesc, tu simti ca sufletul meu intreg e al tau. Ei bine, oricand e tot astfel. Dar iti spun drept, oricat de mult doresc sa te vad, cand stiu ca ar fi numai pentru cateva zile, ma sperii eu insumi la ideea de-a veni. La ce? Pentru inasprirea parerilor de rau, pentru ca din nou sa trebuiesc sa te parasesc, pentru ca remuscarea de-a nu te avea sa se nasca mai amara si mai cruda din o scurta, dulce, nesfarsit de dulce realitate?
Dar sa las astea. Eu stiu cu toata siguranta ca te voi iubi intotdeuna, chiar atunci cand nu m-ai mai iubi tu, cu toata risipirea vietii mele in nimicuri politice, cu toata desordinea mea intelectuala, cu toata demoralizarea de care sunt cuprins, in urma lipsei mele de energie si lipsei de vointa.
Sa-ti povestesc ceva neauzit – ca semn de demoralizatie adanca, care a patruns in societatea noastra greco-bulgara. Curtea regala e un adevarat… hotel. Toata lumea se-ntreaba ce s-a-ntamplat la Sinaia. Garda de acolo a prins pe secretarul legatiunii belgice iesind noaptea pe fereastra de la domnisoarele de… onoare. In sfarsit… Regele si Regina… n-au aflat nimic. Radu Mihai depeseaza insa Regelui o telegrama cifrata prin car-l anunta de tot ce se petrece la Curte. Adjutantii M. Sale impreuna cu domnisoarele traiau toti in concubinaj. Regele are insa obicei de-a pune tocmai pe aceste domnisoare sa-i descifreze depesele. Din nefericire pentru ele – toate plecasera in padure cu galantii lor – nimeni nu era decat Regina acasa. Regina se pune de descifreaza insasi depesa si-si pune mainile-n cap. In sfarsit rege si regina pleaca in padure, la pavilionul de vanatoare, si gasesc…? Intreaga companie de domnisoare de onoare lucrata ca dupa comanda de intreaga companie de adjutanti. Scandal! Se zice ca toti adjutantii si toate domnisoarele vor fi date afara… dar…
Iata un scandal fara pereche in analele curtilor europene.
Iti sarut ochii, draga mea dulce, si te rog sa ierti banuielile nefericitului
Emin
Septembrie 1882
Doamna mea,
Ti-as zice “amica mea”, daca din scrisorile Dtale n-ar respira pururea un ton de amaraciune, daca uitand ceea ce am fost – odinioara – si-mi pare un secol de atunci – ai primi amicitia ce ti-o ofer si respectul pe care am invatat a-l avea pentru Dta.
Sa fim dar odata sinceri intre olalta, sa lasam acuzarile si suspiciunile de-o parte si sa ma lati sa-ti descriu cum mi se prezinta mie acest trecut de-un an si mai bine care mi-a parut atat de lung. De ce mi-ai cerut scrisorile inapoi imi explic poate. Putinele zile in care nu ti-am raspuns ti-au parut prea lungi si aveai cuvant sa astepti de la mine mai multa graba. Ceea ce m-a mirat insa este repejunea cu care-ai raspandit in lume vestea rupturii noastre, ceea ce eu nu spusesem absolut nimanui. mai tarziu a venit blaga cu totul nemeritata despre Maiorescu, despre o Doamna oarecare, ce nu ti-a dorit niciodata rau si de care erai geloasa fara umbra de cuvant, dar pe langa acestea – de ce s-o tagaduiesc? – a venit, poate prilejuita de aceste mici lucruri, un desenchantement, un urat si un pustiu in sufletul meu, incat acesta nu s-a putut umplea cu nimica, a ramas permanent.
Dta totdeuna ai gandit ca eu petrec in Bucuresti. Te-ai inselat totdeuna si fie cine din cunoscutii mei iti poate da marturie c-am trait ca un pustnic, ca un sahastru. Mizerii trupesti si sufletesti m-au impresurat intotdeuna si amintirile, cazand una cate una ca frunzele vestede, momente de aur si momente de durere au lasat pe urma-le un desgust de viata si de tot, pe care nu ti-l pot descrie. Iti vei fi aducand aminte poate ca-ntr-o scrisoare ti-am cerut iertare c-am indraznit a te iubi. Stiam eu de ce-o cer. Stiam prea bine ca fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu nu sunt facut pentru nici o femee, nici o femee nu e facuta pentru mine, si oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocita. Nu iubesc nimic pentru ca nu cred in nimic si prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezinta, eu nu am privirea ce infrumuseteaza lumea, ci aceea care vede numai raul, numai defectele, numai partea umbrei. Satul de viata fara a fi trait vreodata, neavand un interes adevarat pentru nimic in lume, nici pentru mine insumi, sira spinarii morale e rupta la mine, sunt moraliceste desalat. Si Dta ma iubesti inca, si Dta nu vezi ca sunt imposibil, ca-ti arunci simtirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ti fi recunoscator macar?
Da-ma uitarii precum te-am mai rugat, caci numai uitarea face viata suportabila.
Nu risipi partea cea mai buna a vietii si a inimei d-tale pentru un om care nu e vrednic sa-ti ridice praful urmelor si crede-ma odata in viata cand iti spun marele adevar, ca cel ce nu e-n stare a se iubi pe sine, nu e-n stare a iubi pe nimenea. Va fi poate ca orice organism o jertfa a instinctelor sale fiziologice impreunate c-o idee fixa. dar cand un asemenea om ca mine va cerceta cenusa din inima lui, va vedea ca nu exista inca nici o scantee, ca totul e uscat si mort, ca n-are la ce trai, ca taraie in zadar o existenta care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic si mi-e moraliceste frig ca unui batran de 80 de ani. Dta traiesti si eu sunt ucis – ce raport poate fi intre noi?
De aceea lasa amaraciunea de-o parte, bucura-te de-o viata care va fi frumoasa inca, pentru ca ai devenit o femee demna, pentru ca astazi esti ceea ce ar fi trebuit sa fii totdeuna dupa dispozitiile Dtale generoase si dupa spiritul de adevar pe care-l ai. Parerea de rau de a-ti fi cauzat Dtale dureri e singura parere de rau pe care-o am… Te rog iarta-mi-le cu atat mai mult cu cat mai mult cu cat eu n-am nimic de iertat, cu atat mai mult cu cat de la Dta n-am vazut decat bine.
Al Dtale supus
Eminescu
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

austro-ungara iunie 1882 iulie 1882 august 1882 septembrie 1882
Distribuie:  
Loading...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1995 (s) | 34 queries | Mysql time :0.018703 (s)