News Flash:

Istoria primei Cruciade

21 Octombrie 2013
1844 Vizualizari | 0 Comentarii
Adesea inceputul primei cruciade este legat de cuvintarea papei Urban II [1] la sinodul de la Clermont (noiembrie 1095). Insa rolul papei pentru declansarea cruciadei a fost destul de restrins: el a promis ca biserica va proteja proprietatea cruciatilor, a cerut sa fie incetate razboaiele interne si a poruncit episcopului Ademar (+1098, in timpul asediului Antiohiei) sa fie legatul papal in cruciada.
Ideea unei cruciade a devenit foarte populara, atit printre oamenii din clasele superioare, cit si printre oamenii simpli – unii ademeniti de bani si putere, cei din urma – de propovaduirile despre eliberarea locurilor sfinte de pagini, sau pur si simplu de dorinta de razboi si aventuri.
Unii dintre primii propovaduitori ai cruciadelor au fost Petru din Amiens [2], care a propovaduit in nordul Frantei, Gottschalk [3], un preot german care a adunat aproape 6.000 de oameni in regiunea Rinului, Walter cel sarac [4], care si-a adunat oastea din franci, svabi si lotaringi. Catre primavara lui 1096 cel din urma adunase deja 15.000 de oameni.
In Tara Sfinta cruciatii au planuit sa ajunga pe uscat, prin Ungaria si Imperiul Bizantin. Trecind prin Germania, acestia jefuiau taranii si in general nu voiau sa asculte de comandantii lor. Armata lui Walter era formata din tot soiul de fosti detinuti, tarani fugari si calugari care nu s-au regasit in manastire. Anume cu acesti cruciati interactioneaza pentru prima data bizantinii si turcii selgiucizi si in baza impresiilor isi formeaza o inchipuire despre forta, mijloacele si scopul cruciatilor.
Zvonurile despre faradelegile cruciatilor s-au raspindit repede. Astfel trupele contelui Emicho [5] au fost zdrobite de cneazul Cehiei, Briacislav [6]. Aflind despre asta, trupele lui Gottschalk au inceput sa jefuiasca Ungaria, unde se aflau la acel moment, fiind apoi distrusi de trupele ungare conduse de regele Coloman [7]. Tot pe aici si-au croit calea si trupele lui Walter si ale lui Petru, dar stiind experienta predecesorilor, au trecut pasnic prin Ungaria.
Cruciatii au ajuns la hotarele Imperiului Bizantin destul de slabiti, dar dupa toate pierderile pe care le-au suferit, numarul lor ajungea la 180.000 de oameni.
Cind oastea lui Petru a ajuns pe pamint bizantin, imparatul Alexie [8] i-a trimis solie cum ca il va asigura cu toate cele necesare daca acesta se va porni imediat spre Constantinopol. Intr-adevar, la locurile de popas cruciatii gaseau tot de ce aveau nevoie, populatia greceasca intimpinindu-i cu incredere. La 1 august 1096 Petru de Amiens a ajuns la Constantinopol, unde s-a unit cu trupele lui Walter.
Aici cruciatii au fost primiti respectuos, imparatul a discutat cu Petru, l-a rugat sa faca tot posibilul pentru a evita dezordinea si l-a indemnat sa nu treaca pe malul asiatic al Bosforului, ci sa astepte cavaleria, fiindca oastea lui Petru era foarte prost echipata si n-ar putea lupta contra selgiucizilor. Cruciatilor li s-au oferit mincare si bani. Totusi, fascinati de frumusetea capitalei Imperiului si neputind sa-si permita sa cumpere lucruri de pret, acestia au inceput sa prade, altii erau nemultumiti ca sunt tinuti pe partea europeana si nu sunt lasati sa lupte contra necredinciosilor.
Constrins de circumstante, imparatul a luat decizia de a le permite cruciatilor sa treaca Bosforul. Acestia s-au instalat in cantonament la Elenopol, la nord-vest de Niceea. Petru nu a putut stapini armata, care s-a imprastiat in imprejurimi si a inceput sa prade. Unul din aceste grupulete chiar a reusit sa invinga un detasament turcesc. Toate acestea s-au intimplat impotriva voii lui Petru, care dupa aceea s-a intors in capitala ca sa astepte cavaleria. Turcii s-au folosit de haosul din armata cruciata si a infrint-o intr-o singura zi, la inceputul lui octombrie 1096.
In vara lui 1096 a inceput miscarea ducilor, contilor si a principilor, alimentata de entuziasmul maselor. Unul dintre acestia, Godfrey de Bouillon [9] (impreuna cu fratele sau, Baldwin [10]), a reusit sa adune 70.000 de ostasi destul de bine inarmati. Hugo cel Mare, contele de Vermandois [11], fratele regelui francez Filipp I [12], a pornit si el in ajutorul cruciatilor, fiind chiar primul care a facut juramint de vasal in fata imparatului Alexie I. In nordul Frantei s-au format doua ostiri, avindu-i in frunte pe ducele Normandiei Robert II [13] (fiul cel mare al lui William Cuceritorul [14]) si pe contele Flandriei Robert II [15]. Cei din urma, impreuna cu Hugo, si-au pus calea prin Italia, unde au luat binecuvintarea papei. In sudul Frantei o oastea cruciata s-a format avindu-l in frunte pe Raymond IV, contele Toulousei [16].
Ostile care au ales calea Italiei nu au reusit sa ajunga la timp in Bizant. De acest fapt s-a folosit principele de Taranto, Bohemond [17] (normand, care a suferit o infringere chiar de la Alexie I in 1083), impreuna cu varul sau, Tancred [18], care i-a convins pe cruciatii ramasi in Italia sa inceapa campania sub comandamentul sau. Normanzii din sudul Italiei erau cei mai periculosi dusmani ai Imperiului, implicarea lor in cruciada determinind noi raporturi ale cruciatilor fata de Bizant.
Toate aceste osti nu aveau un conducator comun, fiecare urmarind scopuri separate. Imparatul Alexie intelegea situatia reala, de aceea era destul de neicrezator fata de ostile cruciate. El staruia sa nu se adune in jurul Constantinopolului mai multe ostiri concomitent, incercind cit mai repede sa le treaca pe malul asiatic al Bosforului. De asemenea imparatul a vrut ca fiecare conducator cruciat sa jure ca toate teritoriile cucerite de la turci vor trece sub stapinirea imparatului.
Primul care a facut juramintul de vasal a fost Hugo (aprox. decembrie 1096). In tot timpul petrecut de Hugo in capitala, imparatul urmarea fiecare fapta si fiecare discutie a lui. Acest fapt a provocat zvonuri, ajunse pina in Europa, cum ca Hugo este detinut si ca a facut juramintul fiind sub presiune. Aflind despre aceasta, Godfrey, care se afla deja pe pamint bizantin, i-a cerut imparatului eliberarea lui Hugo, incepind sa prade teritoriile pe care se afla. Acesta a refuzat invitatia imparatului la dialog direct, temindu-se sa intre in Constantinopol, preferind sa astepte alte trupe cruciate.
Vrind sa evite adunarea ostilor sub zidurile capitalei, imparatul a incercuit oastea lui Godfrey, stiind ca oastea lui Bohemond (care vroia sa ocupe capitala) se apropie de Constantinopol. Atunci Alexie I a hotarit sa il forteze pe Godfrey sa cedeze si sa faca juramintul, crezind ca acesta nu se va incumeta sa intre in lupta, incercuit fiind. Dar acesta a reusit sa iasa din incercuire, ajungind pina la zidurile cetatii. Oastea lotaringilor de fapt nu era periculoasa pentru Constantinopol, dar apropierea lui Bohemond si unirea celor doua osti putea prezenta un pericol de temut.
Deoarece nici Godfrey nu stia de apropierea lui Bohemond, nici acesta de situatia lui Godfrey, cel din urma a acceptat intrevederea cu imparatul, ingenunchind in fata lui, sarutindu-i mina si facindu-i juramintul asteptat. Pina la 7 (sau 10) aprilie oastea lui era deja trecuta pe malul asiatic.
Bohemond vroia ca imparatul sa-l numeasca Mare domestic al Orientului, adica practic conducator al cruciadei, de aceea a facut si el juramintul de vasalitate. Imparatul nu a incuviintat si nici nu i-a refuzat indeplinirea dorintei.
In luna mai au sosit si ceilalti comandanti cruciati. Robert al Flandrei si Robert al Normandiei au facut si ei cu usurinta juramintul de vasal, unicul care s-a impotrivit fiind Raymond al Toulousei, care totusi a promis sa nu intreprinda nimic impotriva vietii si onoarei imparatului.
Toate trupele cruciate au fost trecute peste Bosfor, pornind la sfirsitul lui aprilie spre Niceea. In aceasta campanie au participat aproximativ 300.000 de ostasi.
Turcii selgiucizi erau destul de dezbinati, emirul care stapinea Asia Mica, de exemplu, era practic independent de sultan.
Primii care au ajuns la Niceea (din care lipsea emirul) au fost normanzii si lotaringii, ceilalti sosind pe rind, in grupuri relativ mici, ceea ce a facut imposibil asediul efectiv al cetatii. De aceea, Bohemond a propus sa se organizeze o batalie impotriva emirului in departarea cetatii. Batalia a fost cistigata, iar cetatea a fost supusa imparatului in luna iunie 1097. Cruciatii au fost nemultumiti de faptul ca imparatul si-a impus stapinirea imediat, fara a le permite sa jefuiasca, dar conflictul a fost depasit datorita juramintelor pe care le-au facut comandantii cruciati fata de Alexie I.
Urmatoarea batalie importanta a avut loc la Dorileea. Aici oastea cruciatilor, avindu-l in frunte pe Bohemond, i-a infrint pe turci, care dupa aceasta batalie nu au mai putut opune rezistenta semnificativa. Comandantul turcilor a fost nevoit sa se retraga in inima tarii, permitindu-i astfel imparatului sa recapete stapinirea asupra regiunilor de linga mare.
In Heracleea cruciatii s-au impartit in doua grupuri, unul pornind spre sud, spre orasul Tars, celalalt – spre nord-vest, pentru a ocoli muntii si a merge spre Antiohia.
Cruciatii le-au propus armenilor sa se alieze cu ei, dindu-le de inteles ca in schimb vor fi scapati de jugul turcilor. Una din misiunile grupului care a pornit spre nord-vest a fost anume aceea de a ridica armenii la lupta impotriva musulmanilor.
Grupul care a pornit spre sud a fost condus de Baldwin si Tancred. Acestia au reusit sa cucereasca Tarsul, dar nu au putut imparti puterea si cel dintii a fost alungat. Baldwin s-a imprietenit cu principele Edessei si prin viclesug i-a ocupat tronul in 1098, Edessa devenind astfel primul ducat din rasarit in fruntea caruia se afla un conducator occidental.
In octombrie 1097 cruciatii ajunsesera la Antiohia, dar datorita propriei dezordini, cit si faptului ca cetatea Antiohiei era foarte bine amplasata si planificata, deci greu de cucerit, asediul a durat pina in iunie 1098.
Bohemond a vazut in Antiohia o localitate ideala pentru a fi capitala principatului in fruntea caruia isi dorea sa fie de mai mult timp. De aceea el trebuia sa scape de reprezentantul intereselor imparatului, Tatikie, care insotea oastea. Pentru aceasta, cind s-a aflat ca spre Antiohia vine o armata musulmana de 300.000 de oameni, el i-a intaritat pe cruciati impotriva imparatului, spunind ca acesta are intentia de a-i dezbina si ca ii incita pe musulmani impotriva lor. Drept urmare, Tatikie a fost nevoit sa plece, iar juramintele date de comandanti fata de imparat au fost incalcate.
Apoi, vazind ca starea morala si fizica a cruciatilor se inrautateste pe zi ce trece, Bohemond a cerut sa fie ales drept comandant principal al oastei si sa primeasca in stapinire tot ce vor cuceri – comandantii cruciati au cazut de-acord.
Bohemond, pe ascuns, a facut o intelegere cu un ofiter care pazea unul din turnurile cetatii, pe nume Firuz, armean crestin, care ii simpatiza pe cruciati. In noaptea 1-2 iunie 1098 acesta a cedat turnul pe care-l apara, cruciatii au patruns in cetate si au ocupat Antiohia. In acel moment oastea cruciata numara deja doar 120.000, celelalte 180.000 fie au fugit, fie au murit in lupte sau de diferite boli, fie au ramas drept garnizoana in cetatile ocupate de cruciati.
A doua zi, pe 3 iunie, de oras s-au apropiat cei 300.000 de turci, in frunte cu emirul Mosulului, Karabuga. El stia de situatia morala si fizica proasta a cruciatilor, si in plus, acestia erau adapostiti intr-un oras care a fost asediat timp de 8 luni, de aceea a hotarit sa asedieze cetatea si sa-i invinga pe cruciati prin foame.
Asediul a durat mai bine de 3 saptamini, timp in care si in armata musulmana au aparut dezbinari si dezertari. Pe 28 iunie 1098 cruciatii au reusit sa ridice asediul, invingindu-i pe musulmani.
Dupa aceasta intre comandantii cruciati s-a iscat un conflict. Pe de o parte Bohemond cu partida sa le cerea tuturor sa-i ofere toata puterea asupra cetatii, pe de alta, Raymond (care era un om religios, cu simtul onoarei cavaleresti) cu partida sa destul de numeroasa, insista ca trebuie respectat juramintul dat imparatului bizantin si ca Antiohia trebuie cedata imparatului. Initial a invins partida lui Raymond, dar oponentul sau a inceput sa-l acuze pe imparat de fapte imorale (neimplicarea in luptele cruciatilor, cucerirea cetatilor turcesti slabite in urma luptelor cu cruciatii etc.), reusind sa-i convinga pe ceilalti comandanti sa-i ofere stapinirea asupra orasului.
Multa lume a pierit de diferite boli care s-au raspindit in sinul armatei cruciate. Oamenii simpli puneau asta pe seama faptului ca cruciatii ezita sa-si implineasca misiunea principala – eliberarea Mormintului Domnului.
Bohemond a ramas in Antiohia. Mai multi comandanti, in frunte cu Raymond, au pornit spre Ierusalim. Ajuns la Tripoli, Raymond intentiona sa cucereasca orasul pentru a avea si el teritoriu independent aici, ceea ce contravenea intereselor lui Bohemond, care a incitat oamenii sa insiste asupra cuceririi cit mai grabnice a Ierusalimului. In mai 1099 Raymond a fost nevoit sa paraseasca Tripoli.
Intre timp, Ierusalimul aflat in minile califului Bagdadului, a fost cucerit de califul Egiptului, care reprezenta o putere militara mai importanta.
Cruciatii s-au apropiat de Ierusalim in numar de doar 20.000, si acestia istoviti de doi ani de razboi, boli, foame etc. Comandantii principali ramasi au fost Raymond de Toulouse, Robert de Normandia si Godfrey de Bouillon, la care s-a alaturat mai apoi Tancred. Atunci a sosit ajutor de la genovezi si pizani, care au adus produse si unelte necesare pentru asediu. Pe 15 iulie 1099 Ierusalimul a fost cucerit. Cruciatii au nimicit foarte multi musulmani si au distrus in cetatea tot ce amintea de islam.
Iarasi s-au iscat neintelegeri pe seama organizarii administrative a Ierusalimului, o partida era pentru crearea unei republici bisericesti cu patriarhul in frunte, cea din urma, care a si cistigat, pleda pentru o administrare feudala obisnuita. Raymond si Robert, din considerente moral-religioase au refuzat conducerea cetatii. Aceasta i-a revenit lui Godfrey de Bouillon, fratele caruia stapinea Edessa. Bineinteles doua formatiuni statale in frunte cu occidentali, dar mai ales din aceeasi familie, era foarte nepotrivita pentru interesele Imperiului Bizantin, la care se adauga si stapinirea lui Bohemond asupra Antiohiei (sa nu uitam de vrajba dintre bizantini si normanzi, reprezentantul carora era cel din urma).
In aceste conditii, imparatul Alexie I ridica armele impotriva lui Bohemond, ocupind cetatea Laodiceei. Acela ii incita pe genovezi si pizani impotriva bizantinilor, reusind cu ajutorul fortelor lor (care se indreptau spre Ierusalim) sa recucereasca cetatea.
Fortele celorlalti stapinitori occidentali din regiune erau neglijabile in raport cu fortele lui Bohemond. Acesta a mers la Ierusalim ca si cum sa se inchine la Mormintul Domnului, intretimp folosindu-si influenta pentru a-l pune in scaunul patriarhal pe arhiepiscopul Adalbert de Pisa, omul sau de incredere.
Ambitiile lui Bohemond au dus la consecinte nefaste pentru acesta. Voind sa-si largeasca teritoriile, la rugamintea principelui armean Gavriil, el l-a atacat pe Melik-Gazi, conducatorul danismenzilor, care intretimp a devenit cea mai importanta forta militara musulmana. Bohemond a suferit o infringere categorica, fiind luat prizonier si detinut timp de aproape 4 ani (1101-1104). Imparatul Alexie I a vrut sa-l rascumpere ca sa se razbune, dar normandul a reusit sa-l convinga pe emir sa nu primeasca banii de la imparat, suma fiind achitata de un principe armean.
Dupa eliberare, Bohemond si-a adunat aliatii (printre care si musulmani) si a intreprins o expeditie militara impotriva emirului de Mosul si Aleppo, dar a suferit infringere.
Ca sa se poata opune eficient atit musulmanilor, cit si grecilor, Bohemond a hotarit sa apeleze la ajutorul principilor din occident. A fost primit cu caldura, avind faima de cel mai bun comandant cruciat, de catre papa Pascalie II (1099-1118), care i-a inminat scrisori de recomandare pentru conducatorii francez si german si l-a binecuvintat sa propovaduiasca pentru o campanie militara impotriva „schismaticilor greci”.
Regele Frantei, Filip I, i-a dat-o in casatorie pe una din fiicele sale. Propovaduirile lui au fost foarte bine primite in Franta, Lombardia si Germania. La inceputul lui 1107 el s-a intors in sudul Italiei, unde astepta adunarea trupelor. Genova, Venetia si Pisa l-au inzestrat cu nave de lupta. Pina in primavara armata lui era de 30.000 de ostasi bine inarmati.
Aceasta armata a ajuns repede pe tarm bizantin, asediind orasul Dyrrhachium. Ca urmare a cruciadei, Imperiul a scapat de multe griji la rasarit, putind sa-si apere acum si hotarul vestic. Cetatea s-a dovedit a fi destul de puternica, iar flota bizantina a facut blocada din partea marii, astfel incit oastea lui Bohemond a ramas fara resurse. Pina la urma acesta a renuntat la asediu, iar in 1108 a fost incheiat tratatul pace, in conditii umilitoare pentru normand. De-acum incolo Bohemond nu va mai avea practic nici un rol in istoria perioadei, murind in 1011.
Bohemond a avut poate cel mai mare impact negativ atit pentru cruciada I, cit si pentru istoria cruciadelor de apoi: intii de toate pentru ca a creat discordie si neincredere intre cruciati si Imperiul Bizantin, iar pe linga aceasta a creat un precedent grav, care va fi repetat de multi conducatori in viitor – s-a aliat cu musulmanii.
Dupa recucerirea teritoriilor crestine din rasarit, oamenii bineintentionati au intemiat acolo activitati de binefacere: aziluri, spitale etc. O asemenea fratie monahala a fost asezata de catre Baldwin II in apropierea templului [lui Solomon], motiv pentru care a fost numit ordin al templierilor. Acestia si-au extins mult scopurile initiale, devenind in scurt timp o organizatie cu caracter militar. Aceasta a fost intemeiata de Hugo de Payens in 1118 pe banii regelui englez si a imparatului german.
Un alt ordin monahal-militar a fost cel al cavalerilor de Malta [sau ordinul Sf.Ioan al Ierusalimului, sau al „ioanitilor”, sau al ospitalierilor], care i-au avut drept model pe templieri. Aceste doua ordine au jucat un rol militar important, reprezentind cele mai puternice trupe din rasarit.
In 1131, regele Ierusalimului Baldwin II isi marita fiica Melisinda cu Fulk, contele de Anjou – cel mai influent om din centrul Frantei, care apoi a condus Ierusalimul intre 1131-1142. Astfel orientul apropiat a devenit o zona de interes nu doar a francezilor de sud, prin contele Toulousei, dar si a celor de centru.
Urmasul lui Alexie I Comnen la tronul imperial a fost Ioan II Comnen (1118-1143). Acesta a reusit un sir de cuceriri in Asia, ce aveau drept scop supunerea Antiohiei. In 1137 ducele Antiohiei face juramintul de vasal in fata imparatului, care isi indreapta oastea spre Ierusalim. In 1144 emirul Mosulului cucereste Edessa. Aceste circumstante au si cauzat declansarea celei de-a doua cruciade.
Note:
Papa Urban II (1042-1099) – cardinal din 1078, papa al Romei din 1088. A fost legatul papei Grigorie VII, al carui politica a continuat-o in timpul pontificatului sau.
Petru de Amiens (apx.1050-1115) – cunoscut si ca Petru Pustnicul. Conform unor cronicari, in 1090 a fost in pelerinaj in Ierusalim, unde a primit de la patriarh o scrisoare adresata papei cu rugamintea de a elibera Mormintul Domnului. Spunea ca spre aceasta intilnire l-a adus Insusi Domnul, care i S-a aratat in vis.
Gottschalk – oastea pe care a reusit sa o adune in regiunea Rinului, a pierdut-o aproape in totalitate in Ungaria, foarte putini dintre ei reusind sa ajunga la Constantinopol.
Walter cel sarac – cavaler francez de vita marunta, cunoscut pentru capacitatile militare si vitejie. A fost ucis in batalia de la Niceea din 1097.
Emicho de Flonheim (+1117) – conte care stapinea paminturile dintre Trier si Mainz. Era renumit pentru lacomie, spirit razboinic si pogromurile facute asupra evreilor. Nu a fost nimicit impreuna cu oastea sa, reusind sa ajunga la Constantinopol.
Briacislav II (1092-1100) – cneaz al Cehiei, fiul cel mare al lui Vratislav II.
Coloman, regele Ungariei (1068-1116) – fiul lui Geza II din dinastia Arpad. S-a folosit de cruciada pentru a anexa Croatia (1097) si Dalmatia (1105).
Alexie I Comnen (1056-1118) – primul imparat bizantin din dinastia Comnen, a imparatit intre 1081 si 1118.
Godfrey de Bouillon (1060-1100) – ducele Lotaringiei de Jos incepind cu 1076.
Baldwin I al Ierusalimului (+1118) – fratele mai mic al lui Godfrey de Bouillon. A fost contele Edessei intre 1098-1100, dupa care, in 1100 a devenit primul rege al Ierusalimului sub numele Baldwin I.
Hugo de Vermandois (1057-1102) – fratele regelui francez Filipp I. A fost primul care a facut juramintul de vasal in fata imparatului bizantin. S-a remarcat in batalia de la Dorileea (1098). A fost ranit mortal in timpul bataliei de la Cappadocia (1101).
Filipp I al Frantei (1053-1108) – fiul lui Henric I si al Annei a Rusiei, sub regenta careia s-a aflat incepind cu 1060.
Robert II al Normandiei (1160-1134) -  fiul cel mare al lui William Cuceritorul, regele Angliei. S-a remarcat in timpul cuceririi Antiohiei si Ierusalimului.
William Cuceritorul (1023-1087) – cu ajutorul lui Henric I al Frantei a devenit duce al Normandiei in 1035. In 1066 l-a infrint pe ultimul rege anglo-saxon al Angliei, Harold, dupa care s-a declarat regele Angliei, punind temelia dinastiei normande in regat.
Robert II al Flandrei (1065-1111) – contele Flandrei intre 1093 si 1111. S-a remarcat in bataliile de la Niceea, Antiohia si Ierusalim.
Raymond IV, al Toulousei (1041-1105) – contele Toulousei incepind cu 1088; unul din cei mai influenti feudali din sudul Frantei. Eroul cuceririi Niceei (1097). A refuzat coroana Ierusalimului.
Bohemond de Taranto (1058-1111) – fiul lui Robert Guiscard, intemeietorul regatului normand al Siciliei. Principele Antiohiei intre 1098–1111.
Tancred al Apuliei (+1112) – nepotul lui Robert Guiscard. S-a remarcat in timpul cuceririi Ierusalimului. A condus Antiohia in timp ce varul sau era tinut prizonier.
Bibliografie (surse):
F,I.Uspenskii, Istoria Cruciadelor (Успенский Ф. И. - История Крестовых Походов)./istoria.md
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

primei cruciade papei urban clermont razboi frantei imparatul alexie
Distribuie:  
Loading...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1668 (s) | 23 queries | Mysql time :0.013559 (s)