News Flash:

La 1 decembrie 1916, romanii incercau cu disperare sa-si salveze Capitala din ghearele germanilor

2 Decembrie 2016
772 Vizualizari | 0 Comentarii
armata romana in primul razboi mondial
Acum un secol, inceputul lunii decembrie era unul mai mult decat mohorat. Si la propriu, si la figurat.

Armata romana era angrenata in plina batalia de aparare a Capitalei, o disputa pe care avea s-o piarda, asa cum de altfel pierduse toate inclestarile militare ale anului 1916, iar Bucurestiul avea sa intre sub ocupatie germana incepand cu data de 6 decembrie, chiar de Sf. Nicolae, conform noului calendar gregorian (13 zile diferenta fata de cel iulian, in vigoare in anii razboiului), pe care statul roman avea sa-l adopte oficial la scurt timp dupa incheierea Primului Razboi Mondial, scrie click.ro.

Dupa trei luni si jumatate de la intrarea in razboi de partea Antantei, adica a Frantei, Marii Britanii si a Rusiei, Romania isi vedea practic amenintat statul, mai bine de 75% din teritoriul sau intrand sub controlul armatelor inamice, germane, austro-ungare, turcesti si bulgaresti pana la finalul oribilului anului 1916.

Marturiile unui istoric roman despre ultimele zile de libertate ale Capitalei

Virgiliu N. Draghiceanu (1879 – 1964) a fost istoric si ulterior membru al Academiei Romane. Pe durata Primului Razboi Mondial a fost mandatat sa ramana in Bucurestiul sub ocupatie germana, pentru a incerca sa protejeze monumentele istorice ale Capitalei.

Ulterior a scris volumul de amintiri „707 zile subt cultura pumnului german”, aparut pentru prima data la „Cartea Romaneasca”, in 1920, dupa ce cu un an mai devreme publicase numeroase materiale din viitoarea carte in revista patronata de Nicolae Iorga, „Neamul Romanesc”.

De semnalat ca lucrarea lui Draghiceanu are si un fel de dedicatie, un dicton german care spune ca „romanul ca si majoritatea popoarelor romanice, uita repede pentru a trai din plin prezentul”. Nota bene!

 „ Dela 13/26 Noemvre, dupa trecerea Oltului si Dunarii de trupele germane, incep sa se evacueze ultimele biurouri ale Ministeriilor si Marelui Cartier General. Curtile autoritatilor fumega de hartiile arhivelor carora li se da foc; se transport in care invelite cu panze serviciile Marelui Cartier. O fuga nebuna, ceva maladiv apuca toate clasele societatii.

Pe jos, pe cai, cu automobile, biciclete, carute de pane, camioane, cabriolete, docare, dricuri si toate mijloacele de locomotiune ce amintesc timpul migrasiunii popoarelor, se indreapta cu totii, intr-o inghesuiala grozava, spre rampile garilor, spre barierele soselor ce duc spre Rasarit.

Unii fug spre o tinta, cei mai multi pleaca in necunoscut, atrasi de acest vartej; toti insa fug de teama vrajmasului vestit de neomenos si care se foloseste de acest renume pentru a forta la docilitate poporul asupra caruia rostogoliau, ca la nici o alta epoca din istoria noastra, din creierul muntilor, pana la apele Dunarii, tavalucul rasboiului.

Vad intr’un automobil pe d. Bratianu cu prefectul Politiei Capitalei. Desastrul tarii intregi se oglindeste pe figura sa.

Un ofiter german prisonier este adus cu un automobile la Marele Cartier. Parca se lasa inadinsi prinsi, ca sa arunce si mai multa descurajare si neincredere in randurile noastre. Aflu dela soldatii ce l-au insotit si care au devenit foarte sceptici, mai ales ca erau armati cu vechile pusti Martini, ca Germanul li-a spus ca suntem tradati, ca sperau ca in cincisprezece zile sa fie in Bucuresti, dar ca vor fi cu mult mai curand, in cinci zile.

Care incete cu boi aduc ranitii, cu sangele proaspat pe bandajele improvizate, si pusti pline de noroiu.

Gara Obor misuna de multimea ranitilor, multi cu capul, picioarele si miinile bandajate. Pe strazi, pe targi, se evacueaza ultimii greu raniti.

La 18/1 Noemvre (n.n. 18 noiembrie/1 decembrie) incep sa se auda bubuituri de tun, spre Sud-Vest de Bucuresti. Sunt ale noastre, care, ca o batoza imensa treiera de dimineata pana noaptea la Calugarenii lui Mihai Viteazul, poarta Bucurestilor. In pivnita zgomotul se aude cel mai bine: geme pamantul ca subt povara unor batai de maie uriase. E ziua de mari sperante a incercuirii armatei de Dunare a lui Mackensen, care nu reusise inca sa faca legatura cu armate de munte a lui Falkenhayn.

Tot soldatul e increzator si mandru de cursa ce se pregateste vrajmasului.”

Vasile Th. Cancicov (1873 – 1931) a fost un avocat nascut in Bacau, pasionat in tinerete de politica, din care va decide insa sa se retraga in anul izbucnirii celei dintai mari conflagratii militare a secolului trecut, 1914. Doi ani mai tarziu, si datorita profesiei sale, alege sa nu ia calea exilului si ramane in Bucurestii ocupati de germani.

 
Si el isi va scrie ulterior memoriile, astazi republicate de Editura „Humanitas”. Trecutul politic ii va aduce 20 de luni de inchisoare, timp in care va tine un jurnal cu tot ceea ce se intampla in jurul sau, „Impresiuni si pareri personale din timpul razboiului Romaniei”. Dupa razboi va fi decorat de Regele Ferdinand cu „Steaua Romaniei”.
 
Ce scria un membru al Baroului Bucuresti despre zilele negre de la sfarsitul anului 1916?

„Vineri, 18 noiembrie

Dupa o noapte agitata, zorii zilei apar mai linistiti; tunul nu se mai aude bubuind, probabil ca luptele s-au indepartat si asta e un semn bun. Pe strazi nu se mai simte panica, noile

ordonante si-au facut intru catva efectul. Nici la Capul Podului nu se mai vad azi convoiuri de refugiati. Pana si automobilele alearga cu o viteza mai rezonabila. […]

Guvernul a dat azi noi ordonante in vederea dezastrului.

In teritoriile ocupate de inamic, se suspenda termenile de judecata. Cu aceasta ocazie constatam cu tristeta ca am pierdut pana azi: Silistra, Bazargic, Constanta, Turnu-Severin, Targu-Jiu, Craiova, Ramnicul-Valcea, Turnu-Magurele, Slatina, Caracal, Campulung, Pitesti si Giurgiu, capitale de judet. Ce ne mai asteapta saptamana care vine?...

Am asteptat comunicatul Statului-Major, cu mare nerabdare azi, din cauza bombardarilor ce au tinut toata noaptea. […]

Deci luptele sunt la Comana.

Calugarenii, pamant sfintit de ostile lui Mihai Viteazul, este din nou insangerat azi. Fie ca umbra lui Mihai sa reimbarbateze ostirea noastra. Salvarea Bucurestiului, daca mai este posibila, de aci va veni.

Daca pierdem Comana, Capitala va capitula repede…

 
Luni, 21 noiembrie

Toata noaptea Capitala a fost zguduita de groaznicul bombardament al artileriei. Spre ziua, intensitatea e la maximum. Cum s-a luminat am trimis dupa ziare, din ele vad ca aseara guvernul a parasit Capitala. Prefectura de Politie face cunoscut ca, in interes superior, guvernul se stramuta la Iasi pentru a putea pastra legatura cu armata si cu Aliatii. Formula nu e banala. Pana acum ziceam, mai bine sa se termine si sa inceteze nesiguranta; acum, ca apare primul simptom ca s-a terminat, ne reia din nou groaza. Presa publica noile condamnari ale Tribunalelor militare relative la cei ce au raspandit panica. Cezar Pascu, ajutor de Primar, a fost condamnat la 6 luni inchisoare.

La ora 10 jum. dimineata am iesit in oras. Pe strazi liniste neobisnuita, numai bubuitul tunurilor, ce n-au incetat, ne mai aminteste ca undeva sunt framantari mari.

La toate raspantiile ce dau spre Calea Victoriei e cate un militian cu arma la umar, ce face de paza. Ce o mai fi si asta? Pe B-dul Coltei intalnesc grupuri de soldati romani, unii cu echipamentul de razboi, altii fara arma, altii fara ranite, altii cu capul gol, toti insa au dupa gat sacul alb pentru merinde. Cu hainele prafuite, rupte, decolorate, plini de noroi, barbosi,

cu fata aramie de vanturi si ploaie, merg alene spre Capul Podului. Nu e un grup, doua, zece, sunt sute de grupuri si vin de se concentreaza de pe toate strazile orasului. […]

Curios, intreb un grup de soldati, ce e cu ei si de unde vin?

— De pe front, boierule, vai de maiculita noastra.

— Dar ce s-a intamplat?

— Ne-a prapadit asta-noapte nemtii, ne-a rupt frontul si ne-a prapadit. Noi ii batusem intai, dar vezi, s-au reintors cu masinariile lor multe si ne-a stalcit. Domnii ofiteri, cari au murit, cari au fugit; noi am rupt randurile, am trecut Argesul prin apa si cati n-au ramas in Arges au fugit la Bucuresti si ne-am imprastiat ca potarnichile.

— Si unde va duceti acum, asa fara nici un rost?

— Ne ducem la Baneasa; am auzit ca acolo se strang ramasitele ca sa plece inspre Urziceni, ca de ne-o prinde inamicul ne ucide ca pe caini. […]

Dusmanul e la portile orasului…”
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

decembrie mohorat armata romana batalia capitalei bucurestiul antantei
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2019 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1954 (s) | 34 queries | Mysql time :0.043407 (s)