News Flash:

Legenda uriasilor din Densus

29 Ianuarie 2014
2753 Vizualizari | 0 Comentarii
Necunoastearea propriei istorii este foarte strans legata de batjocorirea neamului, lucru tot mai frecvent in zilele noastre. 
Pentru a incerca sa descoperim cat mai multe din istoria noastra va prezentam astazi povestea uriasilor din Densus.  Haideti sa aflam asadar cat de medievali suntem cu adevarat, scriu cei de la totb.ro.
Satul era pustiu. Erau cu totii dusi la coasa. Cnezii plecasera la adunare, la Gradiste. Numai in biserica vegheau trei babe si-un mosneag fara puteri. Nu de alta, dar sa tina lumina aprinsa pentru mosii lor. La poalele dealului, in praf, niste prunci chinuiau un caine. Il trageau de coada si de urechi, unul incerca sa-l calareasca. O copila ii dadea sa inghita o musca. Iar dulaul, speriat, se invartea in jurul cozii, cautand sa iasa dintre ei.

Vezi si Mitul URIASILOR din Maramures
Intr-un sfarsit scapa. Lipaia in sus pe deal, catre biserica. Pruncii racneau in urma lui. Iar mosneagul, auzind zarva, iesi sa vada cine zbiara. Statea rezemat de usa, sprijinit in toiag. Cainele flocos alerga la picioarele lui. Si-i mustra.
- Bine va sade. De cand v-ati facut asa de rai? Nu stiti ca nu se cade sa chinuiti jivinele neputincioase? N-ati invatat de la cei mari? De-ati fi trait in vremurile de demult, inainte de Potop, si pe voi v-ar fi chinuit uriesii.
O fetita mai rasarita, de sase primaveri, il intreba cine-s uriesii.
Batranul se puse pe lespedea din fata bisericii. Dulaul flocos, cu pete negre, se fofila sub picioarele lui. Mosul le promise ca va povesti cine-s uriesii daca se jura ca vor fi cuminti, daca nu mai zbiara langa biserica si daca o sa lase dulaul in treaba lui.
S-au jurat. Iar mosul a inceput.
- Ehei, dragii mosului, vedeti voi… Pe-aici, pe la noi, inainte sa dea bunul Dumnezeu Potopul, traiau niste oameni mari de tot. Astia erau uriesii, de le mai zicea si jidovi. Spune parintele ca scrie despre ei la Cartea Facerii, ca au aparut deodata cu oamenii, ca erau viteji si ca in vremurile acelea le daduse Domnul randuiala sa aiba grija de oameni. Dar ai nostri se fereau de uriesi. Cand umblau uriesii, se zguduiau copacii. Cand ploua, lasau urme din cele mari, gropane afundate. Si nu mancau ca noi. Ci bagau oaia in gura si la urma ii varsau oasele si blana, cum face mata cu vrabiile.
Pruncii erau numai ochi si urechi. Uitasera de caine. Iar dulaul se scarpina cu laba dupa o ureche.
- In vremurile acelea traia pe la noi, in Densus, un uries cu uriasa lui si cu fata lor, un copil razgaiat si necuminte, asa cum sunt unii dintre voi.
Doi prunci dadura a deschide gura, dar tacura cand auzira restul povestii.
- O chema Mititica, dar Mititica asta era asa de mare ca daca se ridica ajungea pana la acoperisul bisericii. Si intr-o zi, ca cea de azi, se juca si dadu peste un om necajit care-si lucra pamantul cu boul lui. L-a luat pe sus cu gand sa-l duca acasa. Se gandea ca ce bine s-ar juca cu cele jucarii. Il punea pe om sa incalece boul. Sa se pupe cu boul. Si ii baga pe amandoi cu capul in rau, sa bea apa, dar era cat pe-aci sa-i inece cand veni tatane-su acasa.

Vezi si Mitul URIASILOR din muntii Apuseni
In fata bisericii din Densus se facu liniste. Copiii stateau lemn de cuminciori. Batranul rasufla trudit si isi continua povestea. Le spuse ca uriesul mare o mustra pe Mititica, ca nu se cade sa-si bata joc de oamenii cei mici si sa le faca rau. Dar Mititica nu stia, si-si ceru iertare. Si il duse pe om si pe boul lui acolo de unde-i luase. Si-i lasa in voia lor.
- …Pentru ca asa ii spusese tatane-su. Ca oamenii nu-s jucarii, ci urmasii lor pe ast pamant. Ca uriesii se vor sfarsi intr-un veac, dar oamenii le vor mosteni plaiurile. Si Mititica se ducea mereu sa vada cum trebaluiesc oamenii la muncile pamantului. Iar cand se facu mare, ii ajuta sa isi curete ogoarele. Smulgea stancile din calea lor. Le curata la fel si pajistile pentru coasa.
Mai rasufla putintel. Era liniste. Cainele dadea sa-i iasa dintre picioare, dar il scarpina intre urechi, in blana prafuita, si mai statu un rand. Ca sa nu-i scape din ochi pe prunci la prostii, incepu o alta poveste. Prima, ce-i drept, fusese cam scurta.
- Nu v-am spus ce s-a intamplat cu uriesii. Ca au pierit cu totii la Potop.
Deodata, urechile se ciulira din nou.
- Vedeti voi, biserica noastra…
- Biserica au facut-o uriesii? intreba fetita care nu mai avea rabdare.
- Nu. N-au facut-o uriesii. Au facut-o mosii nostri cu piatra de la rau si cu ce-au mai gasit de pe vremea uriesilor. Vedeti voi, aici, intre munti, a fost demult de demult un sat al uriesilor, intins de la targ de la Hateg si pana departe, la Gradiste si in Retezat. Si cand a venit Potopul, cand Domnul le-a dat pedeapsa ca nu se tinusera de legea lui, atunci toate bordeiele lor jidovesti s-au rupt si resturile s-au intins pe plaiuri.
- Erau jidovi, ca cei din targ de la Hateg?
- Erau tot un soi de jidovi, la fel ca toti cei care au trait inainte de Nasterea Domnului. Ca nu puteau fi in alt fel. Si la noi, aici, biserica e facuta din ce-a mai ramas din casa uriesului acela, tatal Mititelei. Mosul meu imi povestea ca mosul lui a gasit scaunoaiele uriesilor, niste butuci taiati cu mare mestesug. Pe fiecare statea scris numele uriesului al carui loc era la masa. Si aveau nume lungi, pe potriva inaltimii lor. Si nu le mai pot citi astazi decat popii unguri, ca ei scriu dupa legea uriesilor de odinioara. Dar cand a venit unul pe la noi, cand eram eu tanar, le-a citit dar n-a priceput nimic din urieseasca aia veche. Iar mosul mosului meu, cand le-a pus unul peste altul, a facut din ele stalpii din biserica. Si lespedea pe care o vedeti aici, deasupra usii, lespedea asta a fost pe vremuri o scandura de la patul lor.
- Dar de ce nu-i de lemn? De ce-i din piatra?
- Pentru ca la Potop, zice parintele, toate au fost prefacute in stane de piatra, dupa cum Dumnezeu a prefacut-o in piatra pe femeia lui Lot. Ca asta a fost prima pedeapsa pe care a dat-o uriesilor pentru necredinta. Si ca a doua a fost Potopul, sa spele toate pacatele lor. Si uriesii nu vor invia la Invierea Mortilor. Ca uriesii au calcat cuvantul Domnului, si multi s-au facut rai, au pornit sa manance oameni. Si starpeau toate dobitoacele, toate pasarile cerului si toate taratoarele, ba si toti pestii din rauri. Si atunci se cuvenea sa-i pedepseasca negresit.
- Dar fata uriesului nu era cuminte? Pe ea de ce a pedepsit-o Dumnezeu?
- A fost cuminte, dar in anul Potopului Mititica nu mai traia. In vremurile acelea erau numai uriesi rai, cum a fost uriasa de la Gradiste.
- Au fost uriesi si la Gradiste?

Vezi si Uriasii in traditiile populare 
- Pai nu v-am spus ca toata valea era satul lor? La Gradiste era o uriasa rea. Si avea o sora buna la suflet, dar sora vitrega. Si s-au luat intr-o buna zi la intrecere, care dintre ele va ridica cetatea cea mai frumoasa. Uriasa buna se duse departe pe Retezat, iar cea rea statu in vale, la Gradiste. Se vedeau de departe una pe alta. Cea buna ridica cetate mai frumoasa. Dar cea rea, pizmuind-o, a aruncat c-un fier de plug si i-a stricat-o, si-a taiat varful muntelui. De-aceea se cheama muntele Retezat. Ca l-a retezat uriasa cu fierul de la plug.
Dulaul nu mai trebuia mangaiat. Statea covrig si aproape ca atipise. Iar pruncii uitasera de grija lui.
- Ati auzit de cetatea veche de la Gradiste. Aceea-i ridicata de uriasa rea. Iar cand o sa fiti mari si o sa mergeti pe Retezat, la faneata, o sa vedeti oasele albe ale uriesilor iesind din rape. De la cum au fugit ei din calea Potopului, sa se ascunda in munte, la loc inalt, dar mania Domnului i-a prins si acolo.
Pruncii se priveau mirati intre ei. Mosneagului i se sfarsise pofta de povestit. Il durea gura, il ardea soarele si voia sa se puna la umbra in biserica.
- Asa ca nu mai fiti rai cu jivinele, sa nu va pedepseasca Dumnezeu.
Copiii au incredintat din cap. Au lasat dulaul in pace. Cel putin pana a doua zi. Si s-au dus prin livada sa se joace de-a uriesii.
Pentru omul Evului Mediu, istoria avea culoare biblica. Textele crestine permeasera atat de bine cultura vremii incat oamenii nu puteau gandi altfel. De aceea exista uriasii in folclor. Ei explica ruinele din vremea dacilor si romanilor. Cum ar fi amfiteatrul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, adica Gradistea din povestea noastra, caci acela era numele ei medieval. Acest amfiteatru a fost cetate la inceputul Evului Mediu, cand localnicii se baricadau in ea cu pietre romane adunate de peste tot. Iar uriasii, adeseori numiti cu numele evreilor, se gasesc in toate folclorurile europene, pentru ca uriasii trebuiau sa explice istoria veche, cea de dinainte de venirea lui Hristos. Norocul lor, al uriasilor, ca erau pomeniti in Biblie.
Sa mai zicem si ca fragmentele romane erau de mare pret in Hateg. Erau folosite la ridicarea bisericilor, la mesele de altar, cu rol ornamental si cate si mai cate. Dovada stau bisericile de la Densus, Sanpetru, Santamarie Orlea, Colt, Streisangeorgiu sau Strei. Cea mai celebra pare sa fi fost biserica de la Gradiste-Sarmizegetusa, dar aceea a disparut in modernitate. Despre ea se crede ca ar fi fost ridicata aproape exclusiv din pietre romane.
Ma veti intreba, si inca pe buna dreptate: de ce faceau asta? Probabil pentru ca nu aveau constiinta unui ev al lor, diferit de alte evuri anterioare. Pentru ca istoria insemna ceea ce aflasera de la bunici, iar mostenirea orala se dilueaza repede in legenda. Poate ca de aceea in biserica de la Densus au fost refolosite piese din toate epocile. Predomina cele romane, dar exista si o piatra de mormant medievala, a carei semnificatie o pierdusera cand s-au apucat sa-si ridice biserica la sfarsit de secol XIII. Uitasera a cui era, cine fusese acela. Devenise si el tot un „urias”. De aceea au pus-o deasupra usii de la intrare.
Inauntru au catarat altare antice unele peste altele, facand din ele coloane, pentru ca aratau frumos. La sfarsit le-au tencuit si pictat, dovada ca forma ii interesa. Si au pictat toata biserica, chiar daca astazi nu se pastreaza decat o parte din pictura. Treaba aceasta a facut-o un mester pe nume Stefan, in a doua parte a secolului al XV-lea, ajutat de un mester local.
Numai ca istoria bisericii s-a diluat cu vremea in legenda. Unii si-au imaginat ca a fost templu dacic sau roman, dupa cum credea baronul Hohenhausen in 1767. Unii mai cred si astazi. Nu conteaza ca cercetarile arheologice au descoperit ca a fost ridicata cu putina vreme inainte de 1300. Nu conteaza nici ca multe dintre piesele romane pe care le gasim in ea au fost adaugate de fapt in vremuri moderne. Noi tot antica o vrem. Ce conteaza ca leii de pe acoperis au fost pusi acolo dupa 1700, ca o contributie importanta a avut-o familia Densusienilor, dintre care unul a ajuns mare creator de istorie inventata? Densusienii au reparat-o la putin timp dupa ce satenii voiau sa o darame, pentru ca o socoteau prea veche. Iar istoriile acestea ale bisericii au fost fabricate recent.
Dar de ce le mai credem si astazi? Pentru ca omul Evului Mediu nu e diferit de cel din vremurile noastre. Nici romanul de azi nu-si cunoaste istoria. Cunoaste o serie de poncife si de acelea s-a saturat. De aceea apar prin gazete stiri cu uriasi descoperiti de catre arheologi ticalosi care ascund misterele paranormale de adevaratii patrioti. Orase secrete subterane se ivesc in tot locul carpato-danubiano-pontic. Si sa nu uitam de uriasii psiho-energetici din muntii Bucegi. De getii din Tadjikistan sau din Sahara. De Ceahlaul care se aliniaza cu nu-s-ce piramida. De Sfinxul sculptat de pelasgo-traco-geto-daci. Adica aceiasi cu cei care au colonizat Roma, toata Europa, Asia si America. Sa te superi? Unii istorici se supara. Eu nu mai ma supar de mult timp.
Studiind literatura medievala, stiu ca oamenii isi construiesc o alta istorie, atractiva si misterioasa, daca istoria prozaica nu raspunde nevoilor lor. Ma supar numai atunci cand dau peste cei posesivi cu istoria pe care au ales s-o inventeze. Cand o folosesc pentru a da in cap altcuiva. Sau cand se instapanesc pe un monument, aidoma unui feudal din vremurile de odinioara. Asa face preotul din Densus, stapanul absolut si protocronist al bisericii despre care v-am povestit aici.
Si pentru ca am ajuns la el, aflati ca asta e problema cea mai grava a monumentelor istorice romanesti. Nu ca sunt pe cale de a fi distruse prin uitare, neglijenta sau reavointa, nici ca nu sunt bani pentru restaurarea lor, nici ca nu le cunosc protocronistii. Adevarata problema e ca stapanii lor nu mai suntem noi, ci o mana de oameni care le-au incalecat si le tin cu dintii. Din aceasta mare problema deriva toate celelalte, mult mai mici. Si ea se va agrava o data cu legea descentralizarii, gandita sa dea printre altele si patrimoniul pe mana baronilor locali. Care le vor face una cu pamantul sau le vor „reconstrui” sub forma de Disneyland-uri. Cum au facut cu cetatea Neamtului sau cu sarmana curte domneasca din Vaslui.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook.

uriasilor denus cnezii gradiste evului mediu uriasii folclor dacilor
Distribuie:  
Loading...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1798 (s) | 34 queries | Mysql time :0.019481 (s)