News Flash:

Ludwig Erhard si povestea aparitiei marcii germane

3 Ianuarie 2014
923 Vizualizari | 0 Comentarii
In primul trimestru al anului 1946, economia Germaniei a produs doar 28% din serviciile si bunurile  pe care le genera in 1936. Malnutritia era principala problema pe care o aveau de infruntat nemtii. Apoi, un mare flux de refugiati din Estul Germaniei ocupat de Sovietici cautau cu disperare salvarea in Vestul tarii, desi 40% din locuintele de aici devenisera nelocuibile in urma bombardamentelor
Infrangerea si ororile celui de-Al Doilea Razboi Mondial i-au determinat pe germani sa se gandeasca profund la viitorul tarii. Cei care au iesit la inaintare sa recladeasca Germania nu au facut parte din guvernul celui de-Al Treilea Reich, asa ca nu se simteau direct responsabili pentru crimele de razboi comise. Totusi, erau motivati sa preintampine pe viitor producerea unui dezastru de asemenea proportii. 
Povestea aparitiei marcii germane si influenta pe care a avut-o Ludwig Erhard sunt explicate pe larg in cartea biografica a acestuia, scrisa de Alfred C. Mierzejewski. 
Ludwig Erhard s-a nascut pe 4 februarie 1897 in Furth, Bavaria. S-a inrolat in armata Germaniei in timpul Primului Razboi Mondial si a luptat in artileria germana chiar pe teritoriul Romaniei. Intors ranit grav din razboi, Erhard nu mai putea sa lucreze ca postavar, asa ca s-a apucat sa studieze economia, scrie adevarul.ro. 
Dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, Erhard a devenit consultant economic al administratiei militare americane din Bavaria care, ulterior, l-a numit ministru al Economiei in cabinetul bavarian condus de Wilhem Hoegner. In aprilie 1945, pe cand se afla in Furth, Erhard s-a gandit sa-si ofere serviciile autoritatilor militare americane. Acestea i-au incredintat misiunea de a reporni activitatea industriala si sa reorganizeze administratia municipala. Profitand de aceasta calitate oficiala, Erhard a inceput sa publice articole si sa isi faca recunoscute gandirea si principiile sale economice. 
Dar atmosfera care domnea in Germania acelor vremuri era nefavorabila ideilor lui Erhard. Germania era imbibata cu un puternic sentiment anti-capitalist. Multi spuneau ca perioada capitalismului se incheiase odata cu Marea Depresiune (1929 - 1933) si ca marii afaceristi germani colaborasera cu nazistii.  Atat marxistii, cat si ganditorii crestini-democrati refuzau piata libera, proprietatea privata si individualismul in favoarea colectivizarii si planificarii de stat. 
Spectrul politic era dominat de solutia colectivizarii. SPD (Social-Democratii) voia ca statul sa exercite un control public si planificat asupra marilor intreprinderi. CDU (Uniunea Crestin-Democrata) si CSU (Uniunea Crestin-Sociala) voiau la randul lor sa reduca influenta capitalismului. Pana si FDP (Democratii Liberi) avea indoieli asupra beneficiilor pe care ar putea sa le aduca existenta unei piete libere. Aliatii doreau sa transforme Germania pe modelul anglo-saxon, iar sovieticii doreau sa stoarca estul Germaniei cat se poate de mult pentru a-si repara tara dupa dezastrul produs de cel de-Al Doilea Razboi Mondial. 
Pana in 1948, timp de 12 ani, poporul german a trait sub controlul preturilor si al rationalizarii. Hitler impusese controlul preturilor in 1936 pentru ca guvernul sau sa cumpere materie prima pentru razboi la preturi artificiale joase. In 1939, Hermann Goering, unul dintre membrii de top ai Partidului Nazist a impus rationalizarea. Aceste masuri au fost mentinute pana in 1948 chiar si in timpul ocupatiei Aliate. 
Multe dintre tranzactiile economice se faceau prin barter si multe firme angajau un „compensator” care evalua valoarea barterului, ineficient comparat cu achizitionarea directa de bunuri si servicii. 
In iunie 1947, Consiliul Economic condus de Aliati, care era o forma parlamentara ce conducea Bizonia (zona de ocupatie americano-britanica), urmarea sa implementeze reforma monetara. Pe 10 octombrie, a avut loc prima sedinta a Biroului Special pentru Bani si Credit. Gratie faptului ca a fost numit in fruntea acestui organism, cu toate ca multi membri ai sai se opuneau vehement capitalismului, Erhard a respins cu toate puterile sale ideea controlului excesiv al statului in economie. 
Intr-un articol publicat in luna noiembrie in revista economica „Der Wirtschaftsspiegel”, Erhard s-a opus intentiei Aliatilor de a demonta industria si a refuzat plata reparatiilor de razboi in acest mod, preferand sa incurajeze o economie libera care, odata ajunsa in crestere, sa poata genera banii pentru plata pagubelor. Erhard le-a explicat Aliatilor ca era mult mai de preferat sa lase intreprinderile in pace pentru a sustine revenirea economica. 
Erhard credea insa cu tarie ca Germania avea nevoie de o noua reforma monetara astfel ca, in 1948, le-a prezentat Aliatilor draftul Homburg prin care 80% din capitalul lichid aflat in circulatie trebuia sa se transforme in actiuni lichide, 15% urma sa fie depus in conturi bancare „inghetate”, iar 5% urma sa devina noua moneda. Practic, fiecare german ar fi primit cate 50 de marci germane noi in ziua in care ar fi fost introdusa noua moneda. Aliatii au refuzat acest plan. 
Dar intr-una din ultimele sale actiuni ca sef al Biroului Special, Erhard s-a intalnit cu generalul Sir Brian Robertson, seful guvernului de ocupatie britanic, pe care l-a impresionat cu patima sa cu care ii spunea ca Planul Marshall trebuia sa fie conectat cu o reforma monetara si ca aceasta trebuia implementata cat mai curand. Erhard se temea ca eforturile Aliatilor de a cauta o cale de negociere cu Sovieticii ar intarzia reforma monetara si era convins ca reforma sa era mai buna decat Planul Colm-Dodge-Goldsmith adoptat pana la urma de Aliati.   
Intr-un discurs la care au participat membrii tuturor partidelor politice din Germania de Vest, Erhard a clamat ca reforma monetara trebuia implementata intr-un mod socialist responsabil, adica statul sa ia masurile necesare pentru a-i proteja pe cei slabi si ca datoriile sa fie cat se poate de egal suportate.  
Piata libera era insasi o masura sociala. Erhard voia sa reduca aparatul administrativ, salvand astfel cheltuieli publice si considera ca libertatea consumatorilor si a producatorilor vor conduce catre ridicarea standardului de viata. Regulile ce ar fi trebuit introduse aveau sa limiteze abuzurile, iar reintoarcerea la sistemul de preturi avea sa insemne revenirea la moralitate si normalitate. 
Discursul sau nu a fost primit cu foarte mult entuziasm. Apelul sau catre libertate si prosperitate nu era foarte bine inteles. Era mai confortabil ca statul sa limiteze si sa controleze totul. Aripa muncitoreasca a celor din CDU a vrut sa-i subrezeasca pozitia lui Erhard si sa-l faca sa incurajeze participarea sindicatelor in managementul companiilor. 
Cu toate acestea, Erhard presa in continuare pentru reforma economica si incepea sa castige cat mai multi sustinatori. Stiind ca momentul crucial se apropie, Erhard si-a folosit autoritatea pentru a prezerva bunurile ce vor fi disponibile pentru ziua in care va fi introdusa noua masa monetara, iar restrictiile sa fie inlaturate. 
In mai 1948, Erhard a intocmit un proiect de lege care i-a permis sa liberalizeze preturile. In tot acest timp i-a presat pe Aliati sa accepte ca germanii ar trebui sa fie cei care sa aiba un cuvant greu de spus in reforma monetara. Pana la urma, Aliatii au fost de-acord si i-au inmanat lui Erhard sarcina ca germanii sa isi rezolve problemele compensatiilor in urma pierderii razboiului. Ulterior, Erhard si-a pus stafful sa anunte ministerele responsabile de economia tarii ca rationalizarea si toate mecanismele de control vor fi abolite atunci cand va fi introdusa noua moneda. Acesta a pregatit si o lege prin care sa aboleasca monopolurile si cartelurile pentru a crea un organism care sa supervizeze preturile. 
SPD, vazand intentiile lui Erhard, a dezlantuit un atac devastator asupra acestuia. Socialistii erau convinsi ca liberalizarea preturilor va duce catre un dezastru, ca deflatia va lovi economia subreda a Germaniei si ca tot ceea ce facea Erhard era neconstitutional. In acest timp, Aliatii i-au dat mana libera lui Erhard si au fost convinsi odata si pentru totdeauna ca asa trebuie facuta reforma monetara ce a fost anuntata pe 18 iunie. 
Germanii au fost intrebati ce prefera: o distribuire de cate 60 de marci germane pentru fiecare locuitor imediat, creditand cu 5% depozitele bancare, alti 5% peste trei luni si alti 10% retinuti ca rezerva pentru mai tarziu sau o distribuire imediata de cate 30 de marci germane si 8% sa fie inghetati imediat in conturi bancare si 12% mai tarziu. Erhard a avut 8 minute la dispozitie ca sa se hotarasca si a ales prima optiune. 
Pe de alta parte, Erhard se temea ca pachetul sau legislativ nu va trece cu usurinta de legislativul german si se indoia de rapiditatea birocratiei Aliatilor. Asa ca Erhard a concentrat toata puterea sa din Consiliul Economic si, cu toata opozitia SPD-ului, pachetul sau legislativ a fost aprobat. 
Numai ca britanicii i-au contestat actiunile intrucat legislatia nu avea autorizatia Aliatilor, in special cea a americanilor. Atunci cand i s-a cerut socoteala pentru ce motiv a decis sa relaxeze sistemul de rationalizare, Erhard a oferit un raspuns dezarrmant, dar plin de adevar:  
Reforma a avut loc in cele din urma duminica, pe 20 iunie 1948. Ideea de baza era aceea ca noile marci germane trebuiau sa inlocuiasca, intr-un numar cat mai redus, rechsmark-urile.  Masa monetara se contracta atat de mult incat nici nu mai contra controlul preturilor. 
Tot in acea duminica, Consiliul Economic, la cererea lui Erhard si impotriva membrilor SPD, a emis o ordonanta prin care acesta a putut sa elimine controlul preturilor, fapt care a dus si la multe taieri de taxe. Efectul acestor masuri a fost electrizant. Henry Wallich, economist la Universitatea Yale, afirma la acea vreme ca pur si simplu spiritul germanilor s-a schimbat peste noapte. „Griul, foametea, fetele si privirile care inspirau moartea si care bantuiau strazile in cautarea hranei efectiv au revenit la viata!” 
Daca in iunie 1948 indicele ce masura productia industriala era cu 51% mai mic fata de nivelul sau din 1936, in decembrie acesta ajunsese la 78%! Rezultatele au continuat sa fie uimitoare pana in 1958. Productia crescuse de patru ori fata de primele sase luni ale anului 1948 - luni care au precedat reformei monetare.  Economia Germaniei de Est, comunista, in schimb, a stagnat. La primele alegeri libere post-nazism, Erhard a primit voturile alegatorilor din districtul Baden-Wurttemberg si, in septembrie 1949, a fost numit ministru al Economiei in primul cabinet al cancelarului Konrad Adenauer. Si-a pastrat aceasta pozitie timp de 14 ani, iar in perioada 1963 – 1966 a fost insusi cancelarul Germaniei.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

economia germaniei sovietici bombardamentelor ludwig erhard
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1775 (s) | 34 queries | Mysql time :0.018503 (s)