News Flash:

Lupta diplomatica de la Paris – Ion I. C. Bratianu

3 Aprilie 2015
978 Vizualizari | 0 Comentarii
In timp ce Romania isi apara noile frontiere de la est si vest, la Paris se desfasura Conferinta de pace, unde reprezentantii tarii noastre au avut de dat o lupta diplomatica indarjita, care spulbera afirmatiile tendentioase despre crearea Romaniei Mari ca un fel de recompensa teritoriala acordata de Antanta.

Pozitia Romaniei a fost, de la inceput, anevoioasa, intrucat Antanta considera ca tratatul din 1916 isi pierduse valabilitatea ca ,, urmare a semnarii pacii de la Bucuresti, iar SUA refuzau sa recunoasca orice acord incheiat inainte de intrarea lor in razboi, asadar si tratatul din 1916.

Aceasta situatie era agravata de principiul de baza al Conferintei de pace, ierarhia de putere: statele erau impartite in doua categorii — marile puteri, cu interese nelimitate, si micile puteri, cu interese speciale (Romania figura, bineinteles, in cea de a doua grupa). Marile puteri invingatoare au constituit un adevarat directorat al celor patru (Clemenceau, W. Wilson, Lloyd George si Orlando), Japonia fiind „partenerul tacut”. Cei patru „chirurgi” chemati sa „taie” frontierele noii Europe erau de o ignoranta desavarsita. Premierul britanic Lloyd George se intreba — potrivit lui „Daily Mail” — „unde dracu’ este locul asta (Transilvania) pe care Romania este atat de nerabdatoare sa-l aiba?”

Ion I. C. Bratianu, stapanit de marea sa ambitie, nu a vrut sa-l aiba alaturi, ca al doilea delegat, pe Take Ionescu, ale carui intinse relatii in lumea politica internationala i-ar fi fost de cel mai mare folos. El a crezut ca abilitatea sa politica va fi suficienta pentru a-i face recunoscute drepturile Romaniei (potrivit diplomatului Dimitrie Ghica, premierul roman, confruntat cu darzenia si agresivitatea lui Clemenceau — „Tigrul” —, ar fi incercat chiar sa-i slabeasca pozitia prin discutii politice cu oamenii de stat francezi, ceea ce l-ar fi facut pe premierul francez sa spuna ca ar fi putut sa-l expulzeze pe Bratianu din Franta intre doi jandarmi).

Vezi si Cariera politica a lui Ion I.C. Bratianu

Superioritatea politico-diplomatica a lui Take Ionescu fata de Bratianu este dovedita de atitudinea sa in problema Banatului sarbesc. Bratianu se plasa pe pozitia tratatului din 1916, cerand ca intreg Banatul sa fie atribuit Romaniei. Take Ionescu a inteles nu numai ca Aliatii nu vor da satisfactie Romaniei in detrimentul Serbiei, aflata din prima clipa si fara intrerupere in razboi, dar — ceea ce era capital — ca, avand frontiere cu trei state ostile (Rusia Sovietica, Ungaria si Bulgaria), Romania nu avea nici un interes sa mai aiba un vecin nemultumit. Iata de ce, fara nici un fel de imputernicire oficiala, el a declarat primului-ministru sarb, Nikola Pasic, ca Romania renunta la Banatul sarbesc.

Bratianu a fost insa omul politic roman care a dovedit cea mai puternica rezistenta fata de incercarile marilor puteri de a-si impune vointa in dauna independentei Romaniei. Venit sa obtina, la Paris, recunoasterea noilor frontiere ale tarii, el a scris aceste cuvinte (in scrisoarea din 3 iunie 1919 catre M. Pherechide), ce ar trebui sa fie stiute de fiecare roman: „Am mostenit o tara independenta si chiar pentru a-i intinde granitele, nu-i putem jertfi neatarnarea”.

Vezi si Ionel Bratianu, premierul Marii Uniri

Marea lupta a dat-o Bratianu in legatura cu tratatul minoritatilor, care il insotea pe cel cu Austria. Marile puteri, preocupate de situatia minoritatilor nationale de pe teritoriul statelor succesoare Austro-Ungariei (adica in frontierele carora intrasera teritorii ale fostei monarhii dualiste) si, in primul rand, de situatia minoritatii evreiesti, au dorit sa aiba un drept de supraveghere asupra regimului aplicat acestor minoritati. in acelasi timp, ele au voit sa-si asigure avantaje economice prin includerea unor clauze privind comertul exterior si de tranzit.

Deosebit de suparatoare pentru Romania era referinta in preambulul tratatului minoritatilor (destinat sa explici teze art. 60 al celui cu Austria) la faptul ca „in tratatul de la Berlin, independenta Regatului Romaniei nu a fost recunoscuta decat sub anumite conditiuni”.

Bratianu a protestat ferm impotriva unor astfel de demersuri. El a refuzat categoric conditii si limitari impuse numai statelor succesoare ale Austro-Ungariei, nu si marilor puteri (Marea Britanie, de exemplu, refuzase principiul protectiei minoritatilor ca incompatibil cu intinsul ei imperiu colonial). Premierul roman a relevat primejdia divizarii populatiei Romaniei in doua categorii — romani si minoritari: „unii increzatori in solicitudinea statului, iar ceilalti indemnati de a-i fi potrivnici si a cauta protectie in afara granitelor”. Ion I.C. Bratianu a adoptat atitudinea omului de stat responsabil pentru apararea intereselor supreme ale natiunii. Pozitia guvernului roman nu era dictata decat de dorinta de a nu se aduce limitari suveranitatii nationale; el era hotarat, asa cum declara la 27 mai 1919, „sa recunoasca cele mai largi libertati minoritatilor etnice si confesionale” si propunea urmatoarea formulare a articolului privind drepturile minoritatilor: „Romania acorda tuturor minoritatilor de limba, rasa si religie care locuiesc inlauntrul noilor sale granite drepturi egale acelor pe care le au ceilalti cetateni romani”.

Vezi si Viata intima a lui Ionel Bratianu

In imposibilitate de a face acceptata pozitia Romaniei, Bratianu a parasit Parisul si s-a angajat in politica de rezistenta fata de cei patru mari, pana la 12 septembrie, cand a demisionat. Fortele erau inegale: la 15 noiembrie 1919, guvernul Al. Vaida-Voevod a primit un ultimatum al Consiliului Suprem Interaliat prin care i se cerea sa accepte in termen de opt zile, „fara discutie, fara rezerve si fara „conditii”, semnarea celor doua tratate (cu Austria si cel al minoritatilor), in caz contrar urmand a parasi Conferinta de pace, iar relatiile diplomatice dintre tarile membre ale Consiliului si Romania aveau sa fie rupte.

Mai flexibil si mai pragmatic decat Bratianu, Al. Vaida-Voevod avea sa dezamorseze criza din relatiile dintre Bucuresti si Paris, si, obtinand unele reformulari ale textelor (intre care disparitia referirii la recunoasterea independentei Romaniei), a semnat tratatele incriminate. Desavarsirea unitatii nationale a Romaniei a capatat astfel recunoastere internationala prin tratatul de la Saint-Germain-en-Laye, cu Austria — care recunostea unirea Bucovinei cu Romania, — semnat la 10 decembrie 1919 (celelalte puteri il semnasera la 10 septembrie), prin tratatul de la Trianon, cu Ungaria — care recunostea unirea Transilvaniei cu Romania, semnat la 4 iunie 1920, si prin tratatul de la Paris, prin care Franta, Marea Britanie, Italia si Japonia (care nu 1-a ratificat insa) recunosteau unirea Basarabiei cu Romania, semnat la 28 octombrie 1920.

Tratatul cu Bulgaria, de la Neuilly, semnat la 27 noiembrie (dar de Romania la 10 decembrie 1919), a reconfirmat, printre altele, frontiera romano-bulgara din 1913.

In legatura cu recunoasterea internationala a unirii Basarabiei cu Romania, sunt de facut trei observatii. Ratificarea tratatului semnat la 28 octombrie 1920 s-a facut cu intarziere (Marea Britanie l-a ratificat in 1922, Franta in 1924, Italia in 1927). intarzierea Italiei si refuzul Japoniei de a-l ratifica au fost determinate de dorinta de a nu prejudicia relatiile cu URSS. Intre guvernele japonez si sovietic a fost incheiat un acord secret privind neratificarea de catre Tokio a tratatului din 28 octombrie 1920, ca parte a conventiei sovieto-japoneze din 20 ianuarie 1920. Dupa ce Italia a ratificat tratatul, Japonia a ramas singura putere semnatara care nu-l ratificase, facandu-l astfel inoperant, in continuare. Amenintata de URSS ca va intrerupe discutiile privind tratatul de pescuit intre cele doua tari (20 000 de pescari japonezi castigau peste 24 milioane de dolari din pescuitul in apele sovietice!), Japonia nu a mai ratificat tratatul privind Basarabia.

SUA au intarziat recunoasterea unirii Basarabiei cu Romania, pana in 1933, si atunci au facut-o pe cale ocolita. in 1920, anul tratatului de la Paris privind Basarabia, SUA au decis sa nu recunoasca nici un fel de schimbare teritoriala afectand vechiul Imperiu rus atat timp cat nu exista un guvern reprezentativ la Moscova. Recunoasterea unirii Basarabiei cu Romania ar fi incalcat acest principiu. Fata de repetatele proteste si cereri ale guvernului roman si in dorinta de a pastra bune relatii economice intre cele doua tari, in 1933, la sugestia lui Cordell Hull, secretar de stat, Basarabia a fost inclusa in cota de imigratie a Romaniei pentru SUA, ceea ce echivala cu recunoasterea suveranitatii romanesti asupra teritoriului dintre Prut si Nistru. Peripetiile recunoasterii diplomatice a Marii Uniri releva doua realitati fundamentale: Romania Mare nu este creatia artificiala a tratatelor de pace din anii 1919-1920, o „plasmuire monstruoasa” a Versaillesului si a Trianonului, asa cum a repetat in perioada interbelica (dar si mai tarziu) propaganda revizionista ungara si sovietica. Desavarsirea unitatii nationale a romanilor s-a infaptuit inainte de Conferinta de pace prin actele de unire de la Chisinau, Cernauti si Alba Iulia, toate in 1918, in timp ce tratatele de pace, care le-au dat consacrarea internationala, au fost semnate in anii 1919-1920 (in privinta tratatului de la Trianon, este de amintit ca el a fixat si frontiera romano-ungara, dupa ce echipe de experti francezi, englezi, italieni si americani propusesera diferite trasee, cel mai defavorabil Romaniei fiind cel italian, iar cel mai favorabil cel francez).

Tensiunile dintre Romania si Aliati, in timpul Conferintei de pace si reticentele lor in a recunoaste una sau alta din noile frontiere ale Romaniei infirma o alta teza a propagandei ostile Romaniei, teza potrivit careia Romania Mare a aparut ca urmare a „bacsisului” dat de Antanta aliatului roman. Lupta lui Bratianu la Paris pentru a face recunoscute drepturile Romaniei dezminte categoric aceasta afirmatie tendentioasa.

Este insa adevarat ca, dincolo de duelul acesta dintre Clemenceau si Bratianu, Franta a sprijinit consolidarea si recunoasterea Romaniei Mari. Interesul Parisului pentru Romania nu era insa dictat, in chip prioritar, de constituirea asa-zisului cordon sanitar impotriva Rusiei Sovietice. In 1919-1920, putini erau acei care sa intrevada viitoarea evolutie a regimului sovietic si ponderea pe care URSS (constituita la 30 decembrie 1922) avea sa o aiba in relatiile internationale. Pentru Franta, Romania prezenta interes, in primul rand, din perspectiva construirii unui flanc oriental antigerman. Din secolul al XVI-lea, de la alianta franco-otomana impotriva Imperiului german, Parisul a cautat permanent un aliat in Est, care sa oblige Imperiul german la un razboi pe doua fronturi. Dupa declinul Imperiului otoman, Franta a substituit aliatului otoman Rusia. Dupa revolutia bolsevica, Rusiei i s-a substituit lantul de aliati rasariteni ai Frantei: Polonia, Cehoslovacia, Romania si Iugoslavia. La temelia acestei aliante se afla solidaritatea in mentinerea statu-quo-ului versaillez (configuratia teritoriala, modelata de ansamblul tratatelor de pace din anii 1919-1920, dintre care primul, cel cu Germania, fusese semnat la Versailles, la 28 iunie 1919). Cele patru tari din Europa Centrala si de Sud-Est aparusera sau isi realizasera unitatea nationala la sfarsitul razboiului, ale carui rezultate politico-teritoriale fusesera consacrate prin tratatele de pace din anii 1919-1920. In principiu, Franta si aliatii ei rasariteni trebuiau sa actioneze solidar, in apararea frontierelor nascute din razboiul mondial. Era, asadar, in interesul Parisului ca aliatii sai rasariteni — intre care si Romania — sa fie puternici.

* Florin Constantiniu – O istorie sincera a poporului roman, Cap. 6 – „Romania Mare”, p. 308-3013, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1997/Sursa
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook.

romania paris romaniei mari antanta bucuresti transilvania bratianu
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.2058 (s) | 23 queries | Mysql time :0.067793 (s)