News Flash:

Marea Foamete Irlandeza

13 Noiembrie 2013
3128 Vizualizari | 0 Comentarii
Marea Foamete Irlandeza (1845-1849) sau „An Gorta Mór” tradus este echivalentul a „Viata Grea”, iar in istoria Irlandei acesta reprezinta un capitol dureros, o perioda de foamete, epidemii, si emigratii, care va schimba complet destinul acestui stat. Marea foamete de la mijlocul secolului al XIX-lea a reprezentat un moment de cotitura in istoria Irlandei. Efectele sale au schimbat iremediabil demografia, politica si peisajul cultural al statului. Cauzele acestui dezastru sunt multiple si isi au originea in sistemul defectuos de conducere al statului. Istoricii moderni vorbesc despre o perioada de pre-foamete, pe care insa, statul nu a gestionat-o adecvat. Situatia este cu atat mai curioasa, cu cat vorbim de provincia unuia din cele mai bogate si puternice imperii ale vremii. Irlanda este parte a Regatului Unit, din 1801 cand este adoptat Actul Uniunii, si este administrat prin intermediul asa numitului :Lord Locotenent al Irlandei si al Secretarului Sef pentru Irlanda. Benjamin Disraeli nota, insa, la 1844 ca Irlanda are o popolatie infometata, o aristocratie absenta, o Biserica instrainata, si in plus, cel mai slab executiv din lume. Acest fapt este sustinut si de lipsa de implicare in politicile regionale ale reprezentantilor Irlandei; chiar daca Irlanda furniza 105 membri in Camera Comunelor si 28 pentru Camera Lorzilor, aceasta nu s-a putut bucura nicicand de sprijinul lor.
Analizand spectrul politic vom putea facil remarca monopolul proprietarilor de pamant (arendasilor) englezi sau anglo-irlandezi in problemele politice si nu numai. Acestia reprezentau varful piramidei sociale care controlau efectiv administrarea Irlandei. Majoritatea , insa, locuiau in Anglia unde, de altfel, cheltuiau capitalul obtinut prin proprietatile din Irlanda. Acest lucru, ca si conditiile grele prin care se obtinea luarea unui teren in arenda, va genera puternice nemultumiri in sanul populatiei. Nu putine au fost miscarile de reformare, de protest (aici putem mentiona Miscarea de abrogare a Actului de Uniune, „Tanara Irlanda” etc). In 1843, Guvernul britanic ia atitudine si incearca o analiza a starii de protest a populatiei prin intermediul unei Comisii Regale condusa de Earl de Devon. Acesta va raporta 2 ani mai tarziu: Este imposibila o descriere adecvata a privatiunilor pe care la indura in tacere...in multe districte singura lor mancare este cartoful...cocioabele (casele) reprezinta o prea mica protectie impotriva vremii...un pat sau o patura sunt lux...iar porcul si gunoiul de grajd sunt singurul lor avut. Comisia a concluzionat ca principala cauza a acestui lucru este data de proasta relatie intre arendasi si tarani.
Acest lucru se datora in special sistemului de administrare introdus in secolul XVIII , numit „middleman” , care asigura arendasilor un venit regular, scutindu-i de orice responsabilitate, in timp ce taranii deveneau tot mai asupriti.Mai apoi a devenit o practica ca arendasii sa isi imparta tot mai mult lotul pentru a putea beneficia de cat mai multe rente.Cu putin timp inaintea declansarii foametei propriu-zise Guvernul britanic a raportat ca foametea este larg raspandita si ca o treime din populatie , dupa plata rentei nu isi permiteau sa supravietuiasca.Asta ii impingea adesea la practicarea de servicii extrasezoniere in Anglia si Scotia.
Spectrul demografic al secolului al XIX-lea in Irlanda ne releva o alta cauza a Marii Foamete. Folosind interpretarea malthusiana a problemei vom constata ca evitarea catastrofei era aproape imposibila. Explozia demografica, curba ascendenta realizata de numarul populatiei facea ca la 1841 Irlanda sa detina circa 8 milioane de locuitori. Tragismul situatiei provine din faptul ca doua treimi din populatie depindeau in mod evident de agricultura, ca unica sursa de venit ,si ca, in fapt aceasta era monocultura. Taranii irlandezi, in majoritate, aveau ca principal fel de mancare cartoful, iar in multe cazuri acesta era si singurul. Cultura cartofului a devenit predominanta catre sfarsitul secolului XVII, fiind singura care putea sa asigure hrana necesara unei intregi familii. Aceasta dependenta fata de cultura cartofului nu a lasat alternativa, iar in momentul in care mana a lovit se prefigura o perioada extrem de dificila.
Distrugerea recoltei de cartofi nu era o noutate la momentul respectiv, antecedente fiind mentionate inca de la 1728 (1739 distruge complet recolta,1740,1770, 1880 –pe scara larga,1807-distruge jumatate din recolta etc.), insa nici una nu a avut intensitatea si durata celei ce a lovit Irlanda intre 1845-1849.
Marea Foamete este declansata de aparitia manei de cartof, originara din America. Phytophora infestans- boala fungica- pare a fi originara din America de Sud ,mai exact Peru, desi exista voci care sustin ca ar fi originara din America de Nord si a ajuns in Europa prin intermediul vaselor venite din Baltimore sau New York. Mana se va raspandi rapid in Belgia, Olanda, Franta de nord si Anglia. Repeziciunea cu care se raspandeste este ilustrata de „Cronica gradinaritului si Gazeta de horticultura” care la 16 august 1845 raporta aparitia unei mane de un caracter neobisnuit in Isle Wight, iar in data de 23 august 1845 vorbea despre o maladie de temut care a pustiit campiile din Belgia. Pe 13 septembrie , revista anunta pe un ton dramatic ce avea sa urmeze.
Cultura cartofului este puternic afectata in 1845 in Irlanda , iar asta se reflecta in numeroasa corespondenta primita de Comitatul Casei din Dublin de la populatia alarmata. Acesta va concluziona la 19 noiembrie 1845 ca mai mult de o treime din recolta este distrusa.
Potrivit lui Cormac O`Gráda, primul atac al manei de cartofi a cauzat o considerabila napastuire asupra Irlandei rurale din toamna anului 1846. Desi mediile de cultura sunt suficiente, samanta era distrusa si insuficienta, ceea ce s-a tradus in 1846 la o noua compromitere a recoltei. Foametea devenea astfel inevitabila. Asa cum se astepta recolta din 1846 va fi in proportie de ¾ distrusa; tot acum apar primele victime ale foametei. Catrastofa se amplifica, astfel ca 1847 este cunoscut si ca „Black 47” („Negrul an 47”). In 1848 mana loveste la fel de virulent ca si in 1846, Irlanda confruntandu-se si cu o rata a vagabondajului si a persoanelor evacuate mare, pentru ca in 1849 sa isi faca aparitia si holera.
Reactiile nu au intarziat sa apara prin vocea lui Daniel O Connell, liderul unei miscarii cu tenta moderata si a Asociatiei Abrogarii Actului Uniunii. Aceasta milita pentru oprirea exportului si incurajarea importului. O alta voce a populatie in prag de colaps este John Mitchel, liderul politic al „Tinerei Irlande". Acesta va scrie numeroase articole impotriva sistemului : „Coercion Bill”, „English Rule”, etc care ii vor atrage o condamnare pentru razvratire si mai apoi pentru tradare. In 1861 el va scrie cea mai cunoscuta lucrare a sa „Ultima cucerire a Irlandei” in care enunta ideea unui genocid.
„Poporul irlandez asteapta foametea zi de zi...si toti invinovatesc nu atat legea cerului, cat politica lacoma si cruda a Angliei.” Tot lui Mitchel ii apartine faimoasa fraza : „Atotputernicul a trimis, intr-adevar , mana cartofilor, dar englezii au creat foametea.”
Una dintre cele mai spinoase probleme ale istoriografiei ce se ocupa de analiza perioadei Marii Foamete in Irlanda este aceea a interpretarii raspunsului statului britanic la problema.
Primul ministru de atunci(1845), Sir Robert Peel este cel care se vede nevoit sa faca fata situatiei de compromitere la scara larga a culturii de cartof. Prima masura pe care o adopta in acest sens este importul de porumb din America si India in valoare de 100.000£ prin intermediul unor agenti guvernamentali. Datorita vremii nefavorabile aceasta incarcatura ajunge abia in februarie 1846, fiind revandut cu 1 penny poundul(0,45 kg). Porumbul este de calitate slaba, fiind aproape necomestibil – de aici si denumirea de „Sulful/Pucioasa lui Peel”.
Peel adopta o noua politica, indreptata catre crearea unui sistem de integrare in muncile publice, iar in planul economiei va milita pentru abrogarea Legii Cerealelor, care restrictiona importurile. Aceste actiuni ii vor atrage rapid adversari, fiind inlaturat in 1846. John Russell ii va lua locul 10 zile mai tarziu. Masurile acestuia sunt la fel de neinspirate, implicand populatia Irlandei intr-un program de munci publice in folosul statului si care se va dovedi va fi defectuos. Sistemul era neproductiv pentru ca nu crea fonduri de refinantare. Se estimeaza ca in decembrie 1846 circa jumatate de milion de locuitori erau angajati in acest sistem. John Mitchel afirma ca oameni slabi si infometati erau pusi sa sape santuri si sa cladeasca drumuri care nu duceau nicaieri.
O alta actiune care va irita spiritele si in spatele caruia se afla Charles Trevelyan-secretar in cadrul Ministerului Finantelor- este acordarea a unei parti mari din cantitatea de cereale importate, Scotiei, lovita si ea de mana, insa mult mai usor.
In ianuarie 1847 lucrarile publice sunt abandonate pentru ca nu dadeau randament si este introdus asa numitul „Soup Kitchen Act” –masura temporara de ajutorare pana se gaseau solutii in aplicarea Legii Saracilor, prin care era oferita gratis supa. Programul s-a dovedit la fel de neinspirat ca si cel al lucrarilor publice, deoarece cei dependenti integral de ceea ce castigau in domeniul public se vor trezi fara un venit asigurat. Statul nu va reusi sa sustina intregul numar al populatiei ce supravietuise, practic, datorita castigului venit din partea statului. Acum se observa o crestere rapida a mortalitatii.
Legea de Ajutorare Temporara facea presiuni asupra landlorzilor (proprietarilor de pamant) si de aceea apar evacuarile de pe pamanturi sau mituirile pentru parasirea domeniului. Multi landlorzi refuzau sa plateasca taxele, Camera Executiva din Dublin se vede astfel nevoita sa faca apel la contributii din acte caritabile. Cateva uniuni ale Legii Saracilor intra in colaps, iar micul ajutor financiar din partea statului nu rezolva decat minimal problema.
Anul 1849 este anul in care holera face ravagii, si tot anul in care regina Victoria face o vizita in Irlanda, la Cork, la Dublin, etc, scopul fiind acela de a anunta intoarcerea situatiei la normal pentru atragerea capitalului strain. 1849 reprezinta deasemenea, incercarii Camerei Comunelor de a anula clauza sfertului de acru din textele Legii Saracilor. Aceasta clauza prevedea interzicera oricarui detinator de pamant - mai mult de un sfert de acru- sa primeasca scutiri sau ajutoare de la stat. In practica insa, unui fermier, dupa ce isi vanduse produsul pentru a plati renta, taxele si datoriile, nu ii mai ramaneau venituri pentru a supravietui. Se gaseau astfel in imposibilitate de plata. Numarul celor evacuati de pe domenii in anii foametei, datorita acestei clauze sau a altor factori, este greu de stabilit. Abia in 1849 autoritatile au inceput sa tina o evidenta, iar pana in 1854 numarul lor era de circa 250.000. James Donnelly considera ca suma este subestimata, in realitate ea ajungand la jumatate de milion de oameni. In unele cazuri taranii primeau mici sume pentru a parasi de bunavoie domeniile.
Situatia grea si saracia lucie cu care se confrunta populatia Irlandei in timpul Marii Foamete nu au ramas lucruri indiferente pentru restul privilegiat. Ajutorul va veni in special din afara sau din surse ale Bisericii. Calcutta va trimite prin intermediul soldatilor irlandezi si prin intermediul angajatilor Companiei Indiei de Est 12.000£. Papa Pius al XI-lea va trimite si el fonduri, regina Victoria va dona 2.000£, iar asociatiile protestante s-au implicat si ele in acte caritabile. Asociatia de Ajutorare Britanica a strans in anul 1847 o suma considerabila : circa 171.500£ cu ajutorul donatiilor din toata lumea : Anglia, America , Australia, etc. De asemenea se vorbeste deseori despre ajutorul otoman; in 1845 sultanul Abdulmelcid isi arata dorinta de a trimite 10.000£, dar regina ii cere sa trimita doar 1.000£. Acesta se va conforma cerintei reginei in privinta sumei , insa va mai trimite in secret 3 nave cu mancare.
Dincolo de trauma puternic inradacinata in mentalul colectiv, una din primele consecinte ale perioadei nefaste este reducerea populatiei Irlandei cu circa 20 %. Deasemenea numarul locuitorilor Irlandei va fi in cadere libera timp de 70 de ani. Decesele din timpul Marii Foamete sunt cauzate in mare parte de boala, de conditiile precare si mai putin de lipsa efectiva de hrana. Bolile cele mai frecvent intalnite sunt infectiile, tuberculoza, diversi paraziti, variola, gripa, iar in final holera. Raspandirea rapida a bolilor vine si ca urmare a dislocarii sociale, a conditiilor de igiena precara, a medicamentatiei practic inexistente. R.J.Foster lanseaza o cifra a mortilor in jur de 775.000. Cormac O’Grada vorbeste insa despre subestimarea cifrei datorita analizei bazate in special pe recensamantul din 1851- moartea , emigrarea unei intregi familii nu a lasat vreun martor. Joel Mokyr ridica rata mortalitatii din timpul Marii Foamete in jurul cifrei de 1,1 -1,5 milioane de oameni.
Un alt efect ce va afecta puternic societatea irlandeza este fenomenul emigratiei, care va deveni o dominanta a inceputurilor anilor 1850, ea mentinandu-se mult timp. Principalele directii de emigrare vor fi catre America: Boston, Massachusetts, New York, Philadelphia, catre Canada: Toronto, Quebec, Ontario, catre Australia etc
Dincolo de toate aceste lucruri Marea Foamete a mai generat o problema puternic discutata de istoriografie : cea a principalului vinovat pentru aceast dezastru. Privind in urma, miscarile irlandeze blameaza in unanimitate guvernul britanic. Partizani ai ideii de genocid sunt si Peter Doffy si Francisc Boyle, profesor la Universitatea din Illinois. Kinealy, ca si O’Grada vorbeste despre neglijenta si despre interventia redusa a statului din diverse ratiuni. La un veac si jumatate de la acel moment, Tony Blair, prim-ministrul Angliei afirma in cadrul evenimentului de comemorare, ca istoria Angliei era in acel punct comuna cu cea a Irlandei, asumand vina guvernului britanic in aceasta problema.
Actualmente, victimele Marii Foamete sunt comemorate la o data anume, iar numeroasele actiuni (instalarea intr-o piata a Dublinului a unui Memorial al Foametei) si activitati legate de aducere aminte a aceastei perioade (nu numai in Irlanda ci si in cadrul diasporei) ne sugereaza faptul ca imaginea acestui dezastru este inca proaspata in mentalul colectiv.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

viata grea istoria irlandei capitol dureros foamete
Distribuie:  
Loading...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1742 (s) | 23 queries | Mysql time :0.013478 (s)