News Flash:

Marea schisma - cel mai tragic eveniment din istoria Bisericii

5 Septembrie 2013
2875 Vizualizari | 0 Comentarii
Marea schisma a fost, negresit, evenimentul cel mai tragic al istoriei Bisericii; lumea crestina s-a rupt in doua jumatati, iar aceasta sciziune, ce dureaza inca, a determinat in buna masura destinul Rasaritului, ca si cel al Apusului. Biserica de Rasarit, care este esentialmente adevarata Biserica a lui Hristos, si-a vazut limitat campul cultural si geografic de actiune; pe plan istoric, ea s-a confundat doar cu lumea bizantina.
Cat despre Biserica de Apus, ea a pierdut echilibrul doctrinarsi ecleziologic al crestinismului primar, iar acest dezechilibru a provocat Reforma din secolul al XVI-lea.
La originea schismei se gasesc, legate indisolubil, cauze sau motive teologice si neteologice, dar vom vedea ca ratiunile propriu-zis teologice vor fi in final determinante, deoarece ele vor impiedica solutionarea dificultatilor si vor provoca esecul tentativelor de unificare. Ele constituie, pana in ziua de azi, obstacolul major de care se impiedica bunavointa „ecumenica”.
Incepand inca din secolul al IV-lea, intre Rasaritul si Apusul crestin, se facea simtita o tensiune ecleziologica ce privea statutul papei de la Roma in Biserica. Aceasta tensiune latenta a crescut de-a lungul timpului, transformandu-se cateva secole mai tarziu intr-o opozitie deschisa.
Disputa va avea ca fundal politic aparitia, in Occident, a Imperiului carolingian (franc), iar conflictele vor izbucni atunci cand interesele politice ale Imperiului franc se vor uni cu pretentiile de jurisdictie universala ale papilor, lucru care nemultumea pe bizantini.
Spre sfarsitul secolului al VIII-lea, Carol cel Mare, regele franc, a inceput sa emita pretentii la titlul de imparat roman. Neobtinand recunoasterea din partea Bizantului, el a decis sa surpe autoritatea Constantinopolului. Unul din mijloacele la care a recurs a fost acuzatia de erezie: imparatul Rasaritului nu putea sa mai pretinda succesiunea imparatilor crestini, deoarece „venera icoanele si marturisea ca Sfantul Duh purcede «de la Tatal prin Fiul» si nu «de la Tatal si de la Fiul»”. Aceste acuzatii aduse de Carol in celebrele Carti caroline adresate papei in 792, se opuneau in mod clar deciziilor celui de-al saptelea Sinod Ecumenic de la Niceea (787) si deschideau interminabila controversa greco-latina asupra lui Filioque (adaugarea in Crez la formula „Duhul Sfant, Care de la Tatal purcede” a expresiei „si de la Fiul”, care nu exista in original). Mai multi episcopi si teologi franci s-au lansat atunci intr-o controversa antigreaca sub patronajul curtii de la Aix-la-Chapelle.
Din fericire, Biserica Romei, acceptand patronajul politic pe care Carol i-l oferea, s-a opus cu fermitate atacurilor sale doctrinare impotriva Rasaritului. Papa Adrian I (772-795) si Leon al III-lea (795-816) au luat apararea Sinodului de la Niceea si au respins cu tarie introducerea lui Filioque in Simbolul de credinta. Totusi, in noaptea de Craciun a anului 800, Papa Leon al III-lea l-a incoronat la Roma ca «imparat roman al Apusului» pe Carol cel Mare, ceea ce a dus la o schisma politica intre Apus si Rasarit.
In secolul al VIII-lea si mai ales in secolele al X-lea si al XI-lea, episcopii Romei sunt aproape in intregime dominati de imparatii franci; papi indrazneti vor reusi totusi sa se impotriveasca. Dar, desi marii papi reformatori cautau independenta Bisericii, ei erau mostenitorii unei civilizatii carolingiene care se definise pe sine prin opozitie cu Rasaritul si se dezvolta in afara traditiei Sfintilor Parinti ai Bisericii; doar latina si occidentala, aceasta civilizatie era comuna papilor si imparatilor Apusului.
Papa Nicolae I (858-867) a fost un astfel de luptator hotarat. El a vrut sa intemeieze un imperiu spiritual mondial, in fruntea caruia sa troneze „urmasul Sfantului Petru”. El sustinea ca detinatorul „Scaunului apostolic” ar fi primit de la Iisus Hristos dreptul de a pastori pe toti credinciosii, ca unicul legiuitor al Bisericii, ca judecatorul suprem care poate sa judece si sa cheme spre justificare, in fata tronului sau, nu numai pe clericii diferitelor dieceze, ci si pe episcopi, mitropoliti, bachiar si pe patriarhi, dar nu poate fi judecat de nimeni, iar hotararile sale aveau valoarea si puterea canoanelor. Acest punct de vedere a fost afirmat de sinodul roman de la 863. Se mai preciza si ca orice abatere de la o dispozitie papala atrage dupa sine lovirea cu anatema.
Desi a cautat sa separe puterea spirituala de cea lumeasca, el s-a simtit judecatorul si duhovnicul suprem si nediscutat al principilor lumesti, in chestiuni de natura bisericeasca. El a impins pretentiile jurisdictionale si impotriva titularului Scaunului de la Constantinopol, amenintand cu depunerea pe Patriarhul Fotie.
Desigur ca aceste pretentii ale papilor au creat tensiuni intre Apus si Rasarit. Dar nu erau numai acestea. Grecii ii acuzau pe apuseni, pe de alta parte, si de unele practici necanonice: celibatul clericilor, consumarea de animale sugrumate si de sange, postul de sambata, mancarea de oua si branza in sambetele si duminicile Paresimilor, introducerea «missei» romane, mai scurta, in locul Liturghiei ortodoxe, pictarea Mantuitorului sub forma unui miel, si, mai ales, invatatura ca Sfantul Duh purcede «de la Tatal si de la Fiul» – invatatura ce fusese impusa in tot imperiul carolingian.
Totodata, exista si disputa privind provinciile Illiricului Occidental, Italia de Sud (Calabria), Sicilia si Creta, ce fusesera trecute de imparatul Leon III Isaurul sub jurisdictia Constantinopolului, pentru ca fusese acuzat de papa ca eretic, si asupra carora papa emitea pretentii permanent.
Un alt focar de conflict dintre Rasarit si Apus era faptul ca cea mai mare parte a tarilor slave, fiind pe punctul de a adopta religia crestina, ezitau in fata presiunilor politice si religioase venite din partea celor doua imperii rivale: Bizantul si Imperiul franc. Pe rand, tarii bulgarilor au primit sau au alungat clerul bizantin sau german (ce impunea noilor convertiti latina ca limba liturgica si un ritual apusean care avea in Liturghie cantarea simbolului de credinta cu Filioque), supunandu-se jurisdictional fie Constantinopolului, fie Romei (unde Filioque nu fusese inca admis).
Papa Ioan al VIII-lea a inteles pericolul ce-l reprezenta pentru unitatea crestina atitudinea predecesorilor sai imediati si a dat dreptate grecilor in problema limbilor liturgice si in cea a lui Filioque. Trimisii sai la Constantinopol au condamnat, laolalta cu intreaga Biserica a Rasaritului, faimosul adaos „si de la Fiul” la simbol. Sinodul din 879-880 reprezinta un model al felului in care Biserica Ortodoxa intelege unitatea crestinilor: o unitate in credinta, careia primatul roman ii poate fi o marturie.
Totusi cele doua popoare, grecii si romanii, cu predispozitii si inclinatii diferite, deosebiti prin limba, cultura si civilizatie, ajung in secolul al IX-lea sa nu se mai inteleaga, sa se priveasca chiar cu raceala si resentimente.
Papalitatea s-a amestecat si in disputele ivite la Constantinopol in jurul ocuparii Scaunului patriarhal, marind astfel ura Rasaritului contra Apusului. Imparatul Roman I Lekapenos a ridicat, in 933, la patriarhie, pe fiul sau Teofilact, inlaturand pe venerabilul Patriarh Trifon. Pentru ca actiunea lui sa fie canonica, a crezut potrivit sa se adreseze Bisericii Romei, rugand pe Papa Ioan al XI-lea sa recunoasca pe noul patriarh. Papa s-a grabit sa satisfaca dorinta imparatului. Dupa moartea nevrednicului Teofilact, patriarhii urmatori n-au voit sa se supuna Romei, asa incat dezacordul dintre Roma si Constantinopol a devenit si mai pronuntat.
In 1014, imparatul Henric al II-lea al germanilor a venit la Roma, pentru a fi incoronat de papa Benedict al VIII-lea si a obtinut ca la incoronare sa fie adoptat un rit germanic, adica in Liturghie crezul sa fie cantat cu Filioque. Ca urmare, din ordinul Patriarhului Serghie al II-lea, numele papei a fost sters din dipticele Bisericii din Constantinopol. Deci inca de la inceputul secolului al XI-lea, comuniunea in cele sfinte era efectiv rupta intre cele doua „Rome”.
Aceasta stare de puternica tensiune ce se instalase intre Apus si Rasarit (mai ales disputele din Italia de Sud, apoi, pe langa cele vechi, noile „inovatii” ale latinilor, dintre care amintim introducerea unor obiceiuri mozaice in crestinism, intrebuintand azima in locul painii dospite la savarsirea Sfintei Euharistii, si altele), l-au hotarat pe imparatul Constantin Monomahul sa convoace un sinod la Constantinopol.
Dar in secolul al XI-lea, spre deosebire de secolele anterioare, cand tensiunile intre Roma si Constantinopol se atenuasera, situatia avea aceasta latura tragica, ca, din pricina ignorantei reciproce, Apusul si Rasaritul pierdusera criteriul ecleziologic comun, ce le permitea altadata sa se inteleaga. Pentru unii, Scaunul Romei era criteriul unic al adevarului, pentru ceilalti, Duhul Adevarului odihnea asupra intregii Biserici si se exprima in mod natural pe calea sinodala.
Papa Leon al IX-lea a acceptat propunerea imparatului Constantin Monomahul si a trimis la inceputul lui ianuarie 1054 o delegatie papala la Constantinopol, in frunte cu cardinalul Humbert. Nenorocirea a fost ca acesta, un om mandru si increzut, nu-i putea suferi pe greci – spre exemplu, epitetele injurioase «caine murdar, musca-ti limba» adresate lui Nichita Pectoratul, staretul Manastirii Studion, care scrisese cateva scrisori impotriva latinilor, arata indestul ura lui fata de greci; chiar cercetatorii si istoricii catolici se mira cum de a putut papa trimite in delegatie la Constantinopol niste soli atat de aroganti, violenti si mandri.
Imparatul i-a primit cu onoruri, ceea ce a marit si mai mult orgoliul delegatilor. Humbert si ceilalti au fost gazduiti la Manastirea Studion din Constantinopol. Patriarhul Mihail Cerularie, stiind ca nu se poate astepta la nimic bun din partea delegatilor latini, le-a comunicat ca toate chestiunile si neintelegerile bisericesti vor fi discutate in sinod (totodata, el punea si la indoiala autenticitatea scrisorilor oficiale ale delegatilor, deoarece papa era in acel moment prizonier al normanzilor, si nu putea, se pare, sa semneze scrisori oficiale).
In fata reticentelor Patriarhiei bizantine, cardinalul Humbert a compus un act de excomunicare, pe care l-a pus pe Sfanta Masa din Biserica Sfanta Sofia, prin care se aduceau grecilor acuzatiile cele mai grave, invinuirea cea mai absurda fiind aceea ca grecii ar fi scos (!) din Simbolul Credintei invatatura ca «Duhul Sfant purcede si de la Fiul» – Filioque – cand oricine stie ca Sfanta Scriptura, Sfintii Parinti si Sinoadele ecumenice vorbesc lamurit numai de purcederea dintr-un singur izvor, din Dumnezeu-Tatal, iar nu din doua izvoare, din Tatal si din Fiul.
Din faptul ca au adus invinuiri neintemeiate grecilor prin actul de anatematizare din 16 iulie 1054, se vede clar ca delegatii papali nu venisera la Constantinopol sa trateze frateste intr-un sinod, ci sa impuna. In fond invinuirile aduse erau simple pretexte, caci, dincolo de diferentele dogmatice, rituale si disciplinar-canonice, dincolo de raceala sufleteasca, dincolo de patimile politice si slabiciunile omenesti, adevaratul motiv al dezbinarii religioase din 16 iulie 1054 il constituie conceptia ecleziologica gresita a catolicilor despre primatul papal, prin care episcopul de Roma se situeaza deasupra tuturor episcopilor si credinciosilor, aceasta conceptie fiind sustinuta cu tarie in continuare de catre papa.
Patriarhul Constantinopolului convocand sinodul, acesta a anatematizat la 24 iulie pe cardinalul Humbert, delegatia romana, pe papa Leon al IX-lea si Biserica romana.
Este drept, cum spun multi cercetatori, ca contemporanii n-au socotit atat de grave evenimentele din 1054, ci ca abia mai tarziu, prin cucerirea Constantinopolului, la 13 aprilie 1204, cand cavalerii occidentali ai Cruciadei a IV-a au jefuit si pangarit Bizantul, despartirea creata s-a adancit tot mai mult.
In secolele XIII-XV, sub presiunea crescanda a islamului, care ameninta din ce in ce mai mult Imperiul Bizantin, s-au facut unele incercari de unire intre Constantinopol si Roma, deoarece papa impunea, ca prima conditie pentru a se primi un ajutor militar din Apus, unirea cu Roma.
Astfel, cea mai importanta incercare a avut loc la Sinodul de la Ferrara-Florenta, din 1438-1439, unde rasaritenii au fost nevoiti sa accepte cele „patru puncte florentine” (1. Papa este capul intregii Biserici; 2. Savarsirea Sfintei Impartasanii se face si cu paine nedospita (azima); 3. Duhul Sfant purcede de la Tatal si de la Fiul, «Filioque»; 4. Purgatoriul – in afara de rai si iad, mai exista un loc curatitor). Dar, desi din cauza presiunilor politice, majoritatea participantilor au semnat un act de unire, Biserica Ortodoxa nu 1-a recunoscut niciodata.
Asadar, toate incercarile de unire intre Apus si Rasarit au fost si sunt sortite esecului, cata vreme nu se va reveni in Apus la traditia Sfintilor Parinti. Caci, in ceea ce priveste primatul papal, critica antiromana nu se refera la Apostolul Petru insusi si la pozitia sa personala in grupul celor doisprezece si in Biserica primara, ci la natura succesiunii sale. De ce Biserica Romana ar fi putut poseda privilegiul exclusiv al acestei succesiuni, atunci cand Noul Testament nu dadea nicio informatie despre sacerdotiul lui Petru la Roma? Oare Antiohia si mai ales Ierusalimul, unde Petru, conform cartii Faptelor Apostolilor, a jucat un rol de prim plan, nu ar fi avut mai mult decat Roma dreptul de a se numi „Scaunul lui Petru”?
Desigur, bizantinii recunosteau Romei un primat onorific, dar acest primat nu avea, ca unica origine, faptul mortii lui Petru la Roma, ci un ansamblu de factori, intre care cei mai importanti erau aceia ca Roma era o Biserica „foarte mare, foarte veche si cunoscuta de toti”, dupa expresia Sfantului Irineu din Lyon; ca in ea se pastrau mormintele a doi apostoli „corifei”, Petru si Pavel si, mai ales, faptul ca era capitala Imperiului Roman: faimosul canon 28 al Sinodului IV ecumenic din Calcedon insista tocmai asupra acestui din urma punct.
In alti termeni, primatul roman nu era un privilegiu exclusiv si divin, o putere pe care episcopul Romei o poseda in virtutea unei porunci exprese a lui Dumnezeu, ci o autoritate formala, recunoscuta de Biserica prin sinoade.
Fara indoiala ca papa nu putea, in aceste conditii, sa se bucure de un privilegiu de infailibilitate; daca prezenta sa sau cea a trimisilor sai era considerata necesara pentru ca un sinod sa fie „ecumenic”, adica sa fie cu adevarat reprezentativ pentru episcopatul intregului imperiu – prezenta altor mari Biserici era de altfel considerata ca la fel de necesara – opinia sa nu era niciodata socotita ca adevarata de la sine.
Bisericile Rasaritului puteau trai veacuri la rand in afara comuniunii romane, fara sa se ingrijoreze prea mult de aceasta situatie, iar al VI-lea Sinod ecumenic nu a avut nicio retinere in a condamna memoria papei Honorius pentru sustinerea pe care acesta o acordase ereziei monotelite.
Pentru bizantini, nu se putea pune problema de a considera cuvintele lui Hristos, adresate lui Petru – Tu esti Petru, si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea (Matei 16, 18); Paste oile Mele (Ioan 21, 15-17) etc. – ca putandu-se raporta doar la episcopii Romei si numai la ei. Interpretarea romana nu poate fi intalnita, intr-adevar, in niciun comentariu patristic al Sfintei Scripturi, Sfintii Parintii vazand in aceste cuvinte mai ales recunoasterea de catre Hristos a credintei in Iisus, Fiul lui Dumnezeu, marturisita pe drumul Cezareei. Petru este piatra Bisericii in masura in care el marturiseste aceasta credinta. Iar toti cei ce-l au ca model pe Petru si marturisirea sa sunt si ei mostenitori ai fagaduintei: pe ei, pe credinciosi, este cladita Biserica.
Aceasta interpretare generala, pe care o intalnim la Sfintii Parinti, primeste totusi o corectie ecleziologica in literatura patristica: episcopii – toti episcopii – sunt intr-adevar investiti cu un dar special al invataturii. Insasi functia lor consta in a proclama adevarata credinta. Ei sunt deci ex officio succesorii lui Petru. Aceasta conceptie, pe care o gasim exprimata cu claritate de Sfantul Ciprian al Cartaginei (secolul al III-lea) si pe care o regasim de-a lungul intregii istorii a traditiei Bisericii, a fost reluata de teologii bizantini.
Deci, in conflictul ce opunea Apusul si Rasaritul, era in cauza o profunda divergenta ecleziologica. Aceasta divergenta privea natura puterii in Biserica si, in fond, natura Bisericii insesi.
Pentru Rasarit, Biserica este, inainte de toate, o comunitate in care Dumnezeu este prezent sacramental; Sfintele Taine sunt modalitatea prin care sunt comemorate moartea si Invierea Domnului si prin care a doua Sa venire este anuntata si anticipata. Or, plenitudinea acestei realitati – deci, totodata, plenitudinea adevarului si a slujirii – este prezenta in fiecare Biserica locala, in fiecare comunitate crestina reunita in jurul mesei euharistice si avand in fruntea sa un episcop, succesor al lui Petru si al celorlalti apostoli.
Intr-adevar, un episcop nu este succesorul unui singur apostol si are putina importanta faptul ca Biserica sa a fost intemeiata de Ioan, Pavel sau Petru sau ca are o origine mai recenta si mai modesta. Functia pe care o ocupa presupune ca invatatura sa este conforma propovaduirii comune a apostolilor carora Petru le era purtator de cuvant, ca el ocupa la masa euharistica insusi locul Domnului, ca este, dupa cum scria in secolul I Sfantul Ignatie al Antiohiei, „icoana a Domnului” in comunitatea pe care o conduce. Aceste sarcini episcopale sunt esentialmente aceleasi la Ierusalim, la Constantinopol sau la Bucuresti, iar Dumnezeu nu ar putea acorda unei Biserici privilegii aparte, pentru ca El le daruieste tuturor plenitudinea.
Bisericile locale nu sunt totusi comunitati izolate unele de altele; ele sunt unite prin identitatea lor de credinta si marturisire. Aceasta identitate se manifesta mai cu seama cu ocazia sfintirilor episcopale ce necesita reunirea mai multor episcopi. Pentru a face mai eficace marturia Bisericilor, pentru a rezolva problemele comune, sinoadele locale s-au reunit periodic incepand cu secolul al III-lea si, treptat, s-a stabilit intre Biserici o „ordine” de fapt.
Aceasta „ordine” ce comporta un primat onorific – cel al Romei, apoi cel al Constantinopolului – si primate locale (mitropoliti, azi conducatori ai Bisericilor „autocefale”) este totusi susceptibila de modificari; ea nu este de esenta ontologica, nu incalca identitatea fundamentala a Bisericilor locale si este supusa formal marturisirii unanime a unei unice credinte ortodoxe. Altfel spus, un primat eretic va pierde in mod necesar orice drept al primatului.
Se vede astfel unde se afla radacina insasi a schismei dintre Rasarit si Apus. In Apus, papalitatea, la capatul unei lungi evolutii de-a lungul timpului, pretinde, conform hotararilor din 1870, o infailibilitate doctrinara si, in acelasi timp, o jurisdictie „imediata” asupra credinciosilor. Episcopul Romei sustine deci ca este criteriul vizibil al adevarului si conducator unic al Bisericii universale, fara ca totusi sa posede puteri sacramentale diferite de cele ale altor episcopi.
In Biserica Ortodoxa, nicio putere de drept divin nu ar putea exista in afara si deasupra comunitatii euharistice locale constituita de ceea ce numim azi o „dieceza”. Ierarhia episcopilor si relatiile dintre ei sunt reglate de canoane si nu au un caracter absolut. Nu exista deci niciun criteriu vizibil al adevarului, in afara consensului Bisericilor, care isi gaseste cea mai naturala expresie in sinodul ecumenic. Totusi, chiar acest sinod – am vazut aceasta mai sus – nu are o autoritate de la sine, in afara si deasupra Bisericilor locale, si nu este decat expresia si marturia acordului comun. O adunare formal „ecumenica” poate chiar sa fie respinsa de Biserica (exemple: Efes 449, Florenta 1439). Permanenta adevarului in Biserica este deci un fapt de ordin supranatural, asemanator in toate privintele realitatii Sfintelor Taine. Eficacitatea sa este accesibila experientei religioase, insa nu examenului rational, si nu ar putea fi supusa normelor de drept.
Unitatea Bisericii este, inainte de toate, o unitate in credinta si nu o unitate de administratie; intr-adevar, unitatea administrativa nu poate fi decat expresia unei comune fidelitati fata de adevar. Daca unitatea de credinta ar fi putut fi determinata de un organism vizibil si permanent, controversele dogmatice ale primelor secole, sinoadele si luptele Parintilor nu ar fi avut niciun sens. Inca si azi, orice realipire la Biserica a comunitatilor separate de ea presupune, in mod unic si inevitabil, acordul lor asupra credintei.
Intre Roma si Ortodoxie, orice viitor dialog va trebui, deci, in mod necesar, sa fie purtat asupra rolului pe care il acorda inca ecleziologia romana Bisericii locale si episcopatului.
Dupa Conciliul Vatican I, papa este judecatorul ultim in materie doctrinara si, pe de alta parte, exercita o jurisdictie „imediata” asupra tuturor catolicilor. Iar dupa Conciliul Vatican II – in ciuda sperantelor care erau cu privire la acest conciliu si cu toate ca afirmatiei categorice din 1870 i se aduce o oarecare corectiva (aducand o definitie a episcopatului care, in unele privinte, coincide cu principiile ecleziologiei ortodoxe) – papa Paul al VI-lea a subordonat colegialitatea episcopala autoritatii primatului papal, ceea ce nu se intamplase la Conciliul I Vatican, zicand ca „Colegiul sau corpul episcopal – se subliniaza in acea hotarare de la Conciliul II – nu are autoritate decat numai impreuna cu pontiful roman, succesorul lui Petru, iar puterea primatului acestuia ramane intreaga asupra tuturor, fie pastori, fie credinciosi”.
sursa: Arhimandrit Cleopa Ilie, Calauza in Credinta Ortodoxa, aparuta cu binecuvantarea P.S. Eftimie, Episcopul Romanului, Editia a IV-a revizuita si adaugita de Arhimandrit Ioanichie Balan, Editura Episcopiei Romanului, 2000/ cuvantortodox.ro
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

marea schisma tragic istoriei bisericii hristos cultural geografic
Distribuie:  
Loading...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1696 (s) | 34 queries | Mysql time :0.020267 (s)