News Flash:

Marturiile cutremuratoare ale Elisabetei Mendel, martora crimelor comise de nazisti in lagarul de la Auschwitz

3 Ianuarie 2014
2853 Vizualizari | 0 Comentarii
Amintirile din „uzina mortii” au fost consemnate in 1984 de catre doi jurnalisti valceni, Gheorghe Smeureanu si Ioan Barbu, si publicate  in ziarul „Orizont”, singurul ziar din Ramnicu Valcea, din perioada comunista.  
In 1944, Elisabeta Mendel locuia in comuna Pantinceu, din judetul Cluj. Primul sot al femeii a murit pe campul de lupta, cu putin timp inainte ca ea sa fie deportata in lagarul de exterminare de la Auschwitz. Inainte sa ajunga in Polonia, Elisabeta Mendel a fost dusa de jandarmi intr-un ghetou de la marginea Clujului, alaturi de alte cateva mii de evrei.    „Era o fosta fabrica de caramizi, un sir de polati. Am fost stransi aici, din Cluj si din alte imprejurimi, peste 15 000 de oameni barbati si femei, batrani si copii. Ne faceau mancare in cazi mari de baie, nu aveam pe ce dormi, cu ce ne acoperi noaptea copiii. Au inceput bataile. Unii erau torturati ingrozitor, abia ii mai recunosteai la intoarcere. (...)  In cele trei saptamani cat am stat la Cluj am simtit infiltrarea groazei, sentimentul ca ne-am pierdut drepturile de oameni. Pe 27 mai, am fost inghesuiti in vagoane pentru animale. Tot drumul a fost un chin inimaginabil. In gara Nyregyhaza, hortistii ne-au predat nemtilor. Dupa doua zile si trei nopti am putut cobori din tren ca sa bem apa. In vagoane, mizeria ajunsese de neinchipuit. Inchisi ca intr-o cutie, am trait 92 de oameni cu senzatia ca suntem intr-un sicriu umblator. Multi n-au rezistat, agonizau in aerul imbacsit si se salvau prin moarte de chinurile care aveau sa urmeze.  (...) Portile Auschwitzului erau ca niste porti ale destinului. In pragul lor se desparteau mamele de copii, fratii de surori, sotii de sotiile lor. Aici m-am despartit eu de fratele meu Zoltan. Pe drum spre lagar m-a rugat sa-i dau o bucata de slanina. I-am spus ca slanina o pastram pentru mai tarziu, ca nu se strica. N-am sa-mi port ierta niciodata ca nu i-am satisfacut aceasta dorinta. De atunci, de la poarta Auschwitzului n-aveam sa-l mai revad niciodata”, a spus Elisabeta Mendel, scrie adevarul.ro.  
Viata in infern a inceput in haine de bal
Dupa „triaj”, inainte de a fi condusi in baraci, toti deportatii erau tunsi la piele, obligati sa faca dus cu apa rece si apoi imbracati cu se gasea. Elisabeta Mendel a inceput o lupta crunta pentru supravietuire in haine de bal. Detinutii care dadeau cel mai mic semn de slabiciune ajungeau in camera de cazare sau la crematoriu.   “ Dintr-un morman de haine vechi am primit o camasuta de copil, o pereche de saboti si o rochie mov, lunga, un fel de rochie de bal. (…) La ora 3 noaptea, eram scoase la apel, aliniate cate 5, in pozitie de drepti pana la 8 sau 9 dimineata. Se facea numaratoarea, iar apoi se dadea comanda ca toata lumea sa se dezbrace si, cu hainele in mana, treceam una prin fata doctorului Mengele si a celorlalti SS-isti. Pe cele care dadeau semne de oboseala sau boala, doctorul calau le diagnostica “apte pentru crematoriu”. De fapt, selectionari de un fel sau altul aveau loc in fiecare clipa, iar una dintre cele mai dramatice se petrecea la asa-zisa masa de pranz. Cam la zece detinute exista o singura oala in care se turnau zece polonice de ciorba. Cred ca o faceau din iarba cosita de pe marginea santului. Nu avea niciun gust si era plina de pamant, aschii. Oala trecea din mana in mana, sorbeam, n-aveam lingura. Cele de la coada sirului strigau la cea care lua oala sa nu bea prea mult, sa o dea mai departe. Dar, ultimele doua, trei, ramaneau de fiecare data si fara fiertura. Dimineata mai primeam cate o cana surogat de cafea, tot un fel de apa chioara, iar seara o felie de paine pe care o mancam firimitura cu firimitura”, a povestit supravietuitoarea Holocaustului.
Copiii, primele victime ale Holocaustului
Cruzimea nazistilor nu cunostea limite. Printre episoadele care au marcat-o pe Elisabeta Mendel a fost cel in care un bebelus, a carui nastere a fost perceputa de multe detinute ca fiind singura minune din infernul de la Auschwitz,  a fost lasat sa moara sub soarele arzator, la marginea lagarului de exterminare.  Cel care a hotarit ca pruncul nu are drept la viata a fost chiar Mengele, cel supranumit 'doctorul Moarte".   “ Erau 32 de baraci si in fiecare traiau 1 200 de femei. Baracile aveau cate o soba imensa de caramida in care se facea putin foc. Tin minte aceste sobe fiindca au jucat un rol intr-o intamplare tragica petrecuta la intrarea in lagar. Nu-mi dau seama cum se intamplase, dar doctorul Mengele si cu Eichman nu au observat la triajul facut prin portile Auschwitzului ca una dintre noi era insarcinata in luna a opta. A avut noroc, altfel ar fi mers imediat la crematoriu.  Dupa o luna, femeia, o fata din Lugoj, a nascut. Am ajutat-o fiecare dupa puteri. Eram foarte fericite, ni se parea ca nasterea acestui copil, o fetita, ar fi un semn ca viata poate invinge. Ne era, in acelasi timp, o teama imensa ca miracolul nostru va fi descoperit. Noaptea dormea in sanul mamei, dar spre dimineata, o lasam intr-una din sobele de care v-am povestit. Asa au trecut doua saptamani. Dar intr-o dimineata, Mengele, care nu prea obisnuia sa intre in baraci, ne-a facut o vizita insotit de un paznic. Se plimba printre noi cu cravasa in mana cand, dinspre soba, s-a auzit un scancet. Noi, toate detinutele, incremeniseram. S-a lasat o tacere de gheata. Ne tineam respiratia, apoi plansul unui copil a umplut baraca. Nemtii n-au dat semn ca ar fi surprinsi. Tacticosi, au intrebat cine e mama, iar apoi i-au ordonat, sub amenintarea pistolului, sa-si scoata pruncul din soba si sa-l duca la poarta lagarului.  Ca o somnambula, femeia s-a supus. Si-a dus copilul in brate pana la poarta, langa un punct de observatie, o schela de lemn in varful caruia statea un neamt cu mana pe pistolul automat. Noi n-aveam voie sa ne apropiem de copil mai mult de zece pasi. In baraca, mama agoniza de durere. Pe la pranz, m-am apropiat de copil, la cei zece pasi ingaduiti. Scancea stins, tresarea in convulsii. Soarele torid il ardea, mustele ii intrau in urechi, in nas, in gura. Nimeni nu a avut voie sa-l ridice si a murit acolo, in soare”, si-a amintit Elisabeta Mendel.    
Elisabeta Mendel: “A fi gazat insemna un lux”   
Dupa acest episod, speranta ca vor mai scapa din lagarul de concentrare s-a spulberat, iar detinutele au fost cuprinse de o mare deznadejde.    “Am devenit si mai deprimate, si mai convinse ca din acest cerc al mortii nu mai exista scapare. Fusesem urcati cu forta pe un Everest al cruzimii. Crematoriile fumegau zi si noapte. Pe marginea unor gropi imense, in care ardea motorina, veneau in siruri de cate doi, cei pentru care nu mai era loc in camerele de gazare supraaglomerate. Primeau un glont in ceafa si se rostogoleau in groapa. (…) Viata si moartea continuau sa se amestece in lagar. Noaptea, flacarile crematoriului luminau baracile. Dar nu stiu, daca ma puteti crede, a fi gazat insemna oarecum un lux fata de imensele suferinte morale la care eram supusi. Cele mai multe batai le sufeream din cauza supraveghetoarelor care erau de aceeasi nationalitate ca noi. Ne umileau si ne loveau cu dusmanie acuzandu-ne ca, spre deosebire de ele, care erau in lagare de la inceputul razboiului, noi traiseram linistite pana atunci”, a mai povestit Elisabeta Mendel.    
„Revolta la crematoriu” 
Elisabeta  Mendel nu a putut uita, desi trecusera 40 de ani, episodul in care evreii, care faceau de serviciu la crematoriu, s-au rasculat impotriva nazistilor.   „Intr-o noapte, cu putin inainte de a fi transportati in lagarul de munca de la Stuthoff, tacerea epuizata a aglomeratiei din baraci a fost sfasiata de lungi rafale de pusti automate. Detinutele isi tineau respiratia ascultand in bezna. Mai intai am crezut ca e iarasi vorba de o executie spontana izvorata din capriciul vreunuia dintre calaii nostri. Dar nu, schimburile de focuri durau de prea mult. Trebuie -gandeam noi atunci, ca s-a intamplat ceva deosebit. (...) Am aflat a doua zi ca se rasculase grupul celor 60 de evrei care faceau de serviciu la crematoriu carand cadavrele din camerele de gazare ca cuptoare.  La intervale regulate, din doua in doua luni, nemtii obisnuiau sa-i inlocuiasca pe caratorii de cadavre cu altii noi, cei vechi pierzandu-si urmele si putinta de a depune marturie. Schimbarea echipei de ciocli fara voie urma sa se faca a doua zi, iar acestia erau constienti ca moartea va veni odata cu zorile. Nu se stia cum, dar luasera legatura cu partizanii. In miez de noapte, acestia au taiat gardul  de sarma ghimpata si au aruncat peste gardul electric cateva arme. Evreii de la crematoriu s-au transformat intr-un grup de comando, care a reusit pentru aproape doua ore sa fie stapan pe situatie. Nemtii au opus rezistenta dar balanta victoriei parea sa incline in favoarea rasculatilor.  Razbunarea acestora a fost pe masura suferintelor indurate: un SS-ist luat prizonier a fost aruncat de viu in flacacrile cuptorului. Destul de repede insa, din doua camioane a coborat un detasament  de SS-isti inarmat pana in dinti. Rasculatii s-au batut eroic, dar n-au rezistat in fata superioritatii numerice a nemtilor. Cei prinsi au fost si ei arsi de vii. Cativa insa, se zvonea prin lagar, ca au reusit sa treaca la partizani. A doua zi, teroarea a cunoscut un moment de varf si crematoriile au fost mai pline ca niciodata. As vrea sa spun, nu stiu daca cunoasteti ca moartea la Auschwitz era organizata ca o industrie.  Din parul oamenilor se faceau covoare, din osemintele calcinate se fabricau ingraseminte, din grasimea umana se facea sapun, “celebrul” sapun de lux RIF, raspandit si comercializat in toate teritoriile ocupate de fascisti. Dupa razboi am aflat ca RIF insemna „sapun pur de evreu”. Ceva mai odios nu putea fi imaginat”, afirma fosta prizoniera, in urma cu aproape 30 de ani.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

uzina mortii gheorghe smeureanu ioan barbu elisabeta mendel
Distribuie:  
Loading...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1740 (s) | 34 queries | Mysql time :0.016268 (s)