News Flash:

Monseniorul Ghika, marturii CUTREMURATOARE din temnita comunista

5 Mai 2016
794 Vizualizari | 0 Comentarii
Monseniorul Ghika
La 18 noiembrie 1952, in plina prigoana a regimului comunist impotriva Bisericilor, monseniorul Vladimir Ghika a fost arestat pe o strada din Bucuresti, in timp ce iesea din casa unei bolnave careia ii administrase Sfintele Taine.

Dupa un an de anchete si torturi, este judecat si condamnat la trei ani de inchisoare, pentru “inalta tradare” si actiuni de spionaj in favoarea Vaticanului. Este aruncat in inchisoarea Jilava, ale carei celule coborau pana la 8 metri sub pamant, iar zidurile musteau de apa. Se sfarseste din viata doi ani mai tarziu, la 16 mai 1954.

Marturii cutremuratoare despre perioada de temnita de la Jilava facute de alti detinuti politici:

Mons. Ieronim Menges, din antologia de texte A trait si a murit ca un sfant Despre Mons. Ghika

Monseniorul Ghika era foarte slabit. Isi pastrase barba si parul; nu lasase sa fie nici tuns si nici ras. Era aproape dezbracat si se facea frig. Eram in noaptea de 24 spre 25 octombrie, intr-o celula de beton. Intr-un colt se afla o bucata de rogojina. Am intins-o si l-am rugat pe Monseniorul Ghika sa se aseze pe ea.

Vezi si Venerabilul Vladimir Ghika

In timpul noptii am fost scosi pentru a ni se face perchezitie corporala. Unul dupa altul, am fost dusi intr-o camera a magaziei. Acolo se gaseau bagajele noastre. Trebuia sa ne dezbracam in pielea goala. Lucrurile noastre erau controlate de un militian centimetru cu centimetru. Un alt militian statea la birou si nota. Se cautau acele, ata, hartia, nasturii de metal sau de sticla… Apoi ni se dadeau numai urmatoarele lucruri: doua camasi, doua perechi de izmene, doua stergare, doua batiste, doua perechi de sosete, un pulover, un veston, o pereche de pantaloni, un pardesiu, o pereche de incaltaminte si o caciula din piele de oaie. Orice uniforma militara sau preoteasca era retinuta. O perchezitie dura aproximativ o ora. Pentru Monseniorul Ghika a durat foarte putin. Deoarece fusese arestat pe drum, fiind in sutana cu mantoul sacerdotal, nu a avut nici un fel de bagaj. Camasa lui se rupsese intre timp, iar sutana si mantoul i-au fost retinute la magazie. Nu i-a mai ramas decat un indispensabil, sosete si incaltaminte. Nu-mi amintesc ce s-a intamplat cu pantalonul lui. Cat timp au durat anchetele la inchisoarea Uranus, din 18 noiembrie 1952 pana la 24 octombrie 1953, nefericitul batran a ramas cu o singura camasa, un singur indispensabil, o singura pereche de sosete, fara prosop, fara batista si fara o periuta de dinti (despre pasta de dinti nici nu putea fi vorba!), iar eu, care nu am ramas decat cateva luni fara prosop, fara batista si fara periuta de dinti, stiu ce inseamna aceasta. El nici macar nu a pomenit de aceste dificultati.

Vezi si O parte din cugetarile venerabilului Vladimir Ghika

La 25 octombrie 1953, catre ora 10.00, am intrat pe portile inchisorii din Jilava. Era duminica si sarbatoarea lui Cristos Rege. Mi-am amintit de aceasta sarbatoare si de ceremoniile pontificale care se celebrau in lumea intreaga din respect si in onoarea lui Cristos. Noi i-am oferit viata si suferintele noastre pentru triumful Bisericii sale si am intrat pe sub poarta secreta a inchisorii cu fruntea sus. Am fost repartizati in trei camere ale penitenciarului. Eu am ales sa fiu cu Monseniorul Ghika. Camera in care am intrat era de circa cinci metri pe sase. Erau acolo doua randuri de priciuri, unul peste altul, de-a lungul peretilor. Pe prici se aflau o "rogojina" si o saltea de paie uzata… Locul de sub stinghii se numea "sarpe", pentru ca intrai sub prici ca un sarpe, pe burta sau pe spate. Pentru Monseniorul Ghika s-a oferit imediat un tanar pentru a-i ceda locul pe prici. S-au mai gasit de asemenea niste detinuti care i-au dat o camasa, o batista, un pulover, un pantalon. Parintele Gunciu ii daduse deja paltonul sau. Eu i-am dat un pieptene, iar Monseniorul Ghika mi-a spus: "Din tot ce am primit, ceea ce mi-a facut cea mai mare placere este acest pieptene. Nu va puteti imagina ce inseamna sa ai parul lung si sa nu-l poti pieptana". Peste cateva zile, un alt student mi-a oferit mie locul sau, langa Monseniorul Ghika, si astfel am ajuns langa el. Priciurile erau impartite in cusete pentru patru oameni. Locul era atat de ingust incat nu te puteai aseza decat pe o parte. Daca in timpul noptii cineva voia sa se intoarca pe partea cealalta, trebuia mai intai sa se trezeasca toti patru si sa se intoarca impreuna in acelasi timp. Monseniorul Ghika era numai piele si os; a suferit teribil de mult din cauza duritatii scandurilor, dar nu s-a plans niciodata. Hrana era foarte slaba si extrem de redusa. Monseniorul Ghika nu manca niciodata tot si le dadea sa manance tinerilor care erau extenuati de foame. Cat timp am fost impreuna, i-am tinut capul ca sa manance. Pana la un anumit moment el ma asculta, apoi impingea gamela la o parte si spunea: "Nu mai merge". Expresia fetei ii era plina de dezgust. Vedeam ca nu mai putea si luam gamela. Intre timp, cativa infometati asteptau deja, lasandu-le gura apa, si se aruncau asupra gamelei. Ma necajeam cand insistam mai mult, dar stiam ca el nu va rezista decat cu hrana.

De asemenea, in fiecare zi eram scosi din camera in curtea fortaretei, la aer. Acolo ne plimbam cate doi, aproximativ o jumatate de ora. Multi oboseau foarte repede si se asezau pe pamant sau se sprijineau de pereti, ceea ce era interzis. Monseniorul Ghika nu s-a oprit niciodata. Este adevarat ca noi il ajutam sa umble si, cand plimbarea dura mai mult din cauza perchezitiilor din camera, mai venea cate unul si il duceam sustinandu-l inca mai mult, dar el nu voia sa contravina dispozitiilor administratiei.
Era convins ca Dumnezeu da dispozitii prin administratie si ca trebuia sa le executam constiincios. In timpul plimbarii nu era voie sa se vorbeasca. Monseniorul Ghika tacea si se ruga. In iarna din anii 1953 si 1954 a fost un frig teribil. Monseniorul Ghika nu avea imbracaminte calduroasa, dar nici o singura data nu s-a plans de frig.
Inca de la intrarea noastra in camera, figura Monseniorului Ghika a impresionat pe toata lumea. Auzeam cuvinte ca acestea: "Bietul batran!"; "Criminalii, ce mai au impotriva acestui batran?"; "Este ca un sfant de pe iconostas!" Auzind numele de Ghika, cei mai multi intrebau: "Este din familia printilor domnitori Ghika?" Inca din primele clipe, Monseniorul Ghika a fost privit cu multa veneratie si pietate. Unii il cunosteau personal din afara; altii dupa nume. Un student chiar a fost convertit de el. Toti se inghesuiau in jurul lui, precum altadata in jurul lui Cristos. In primele zile era asediat de la ora 5 dimineata, ora trezirii, pana la ora 22 seara, ora de culcare. Era aproape imposibil sa te apropii si sa stai de vorba cu el. Numai in timpul meselor putea sa mai respire. Mi-am dat seama ca nu va putea sa reziste multa vreme in felul acesta si l-am rugat sa se odihneasca dupa masa. Il vegheam de aproape si nu lasam pe nimeni sa se apropie de el. Vorbirea il obosea foarte repede pentru ca nu avea decat un plaman. Vorbea totdeauna cu voce scazuta, nu numai pentru a nu se obosi, ci si pentru ca era convins ca in camera erau instalate microfoane.
Intr-o zi a venit cineva la spovada. Ii ceruse Monseniorului Ghika sa-i asculte marturisirea, dar acesta l-a refuzat pentru ca nu voia ca si administratia sa-i asculte pacatele. El m-a vazut ascultand marturisirea si, intr-un moment de liniste, m-a pus in garda ca existau microfoane in pereti. Stiam ca pretutindeni existau aparate de ascultare. Si la Predeal, Securitatea instalase un microfon in camera. Dar aici, era o asemenea galagie incat nu-ti cunosteai propria voce. Cel mai perfectionat aparat nu putea deosebi o voce de alta.
Adesea il vedeam discutand cu cate o singura persoana. Avea o putere de convingere extraordinara. O data a stat de vorba cu un director al Ministerului Muncii, caruia detinutii i se adresau spunandu-i: "Domnule Ministru Angheliu". Acesta era un vechi comunist care nu-si botezase copiii. Fetita avea deja noua ani, iar baietelul sase ani. Dupa discutia avuta cu Monseniorul Ghika, a facut acest juramant: "Indata ce voi fi eliberat din inchisoare, imi voi boteza copiii". Dupa cina, Monseniorul povestea pentru toata sala. Atunci ma apropiam de el si un altul se aseza langa el, umar langa umar. In sala se facea o liniste deplina. El vorbea cu blandete, dar atat de clar incat toti il intelegeau, chiar si atunci cand am fost mutati, dupa catva timp, intr-o camera mare de cinci metri pe doisprezece, unde erau peste 100 de persoane. Glasul lui se auzea pana in coltul cel mai indepartat. Dupa o jumatate de ora, observam ca era obosit si ii faceam semn sa termine.
 
La inceput obisnuia sa intrebe: "Despre ce vreti sa va povestesc? Despre ce tara?" Fusese peste tot si cunostea istoria si geografia tuturor tarilor. Intra in detalii, povestea aventuri personale, reamintea nume, date exacte…, astfel incat ramaneam cu totii uimiti. Si totusi se plangea neincetat ca isi pierde memoria. Spunea in repetate randuri: "Facultatea care sufera cel mai mult la inchisoare este memoria".
Prima oara ne-a vorbit despre Japonia. A inceput prin a ne povesti studiile sale de la Biblioteca Vaticana, unde l-a cunoscut pe amiralul Yamamoto Shinjiro, japonez care s-a convertit si la catolicism. Erou al razboiului ruso-japonez din anul 1903, era o figura populara in Japonia si prietenul personal al imparatului. Acesta i-a dat Monseniorului Ghika recomandari pentru Mikadou, atunci cand el a plecat cu un grup de calugarite in Japonia, in anul 1933. El ne-a descris intreaga calatorie. Ultima etapa a fost pe un vapor japonez si l-a rugat pe comandantul vaporului sa-i traduca in limba japoneza: "Dumnezeu sa te binecuvanteze". Comandantul l-a intrebat de ce avea nevoie de aceasta formula. Monseniorul Ghika i-a explicat ca voia prin aceasta sa-i dea binecuvantarea Mikadoului. Comandantul se minuneaza: "Cum, sa-i dai Mikadoului binecuvantarea? Mikadoul si Dumnezeu sunt una si aceeasi fiinta. Japonezii nu au alt zeu decat Mikadoul si nu exista alt nume pentru a-l numi pe Dumnezeu!" Atunci el l-a rugat sa-i traduca: "Sa te binecuvanteze Cel Atotputernic!" Monseniorul Ghika mai stia inca binecuvantarea in limba japoneza.
Sosit in Japonia, Monseniorul Ghika a fost imediat primit in audienta la Mikadou. Erau prezenti niste ofiteri superiori. El s-a intretinut in mod foarte amical cu imparatul, care se mandrea ca vorbeste in limba franceza. Ca urmare, a devenit confidential si i-a marturisit Monseniorului Ghika faptul ca avea o mare durere in suflet. Monseniorul Ghika, in naivitatea sa ori pentru a arata mai convingator ca acela ce crede poate face orice, i-a spus: "Explicati-mi ce dificultate aveti si va voi da binecuvantarea lui Dumnezeu si Dumnezeu va implini dorinta". Imparatul ii marturisi: "Stiti ca la noi femeile nu conteaza. Eu sunt cel dintai Mikadou care, de mii de ani, nu are descendent masculin. As dori un fiu!" Monseniorul Ghika il asigura: "Imparate, eu iti voi da binecuvantarea si Dumnezeu te va rasplati cu un fiu". Si s-a ridicat de pe scaun. Imparatul s-a ridicat si el si s-a inclinat spre Monseniorul Ghika. Acesta i-a facut un semn al crucii pe frunte si i-a spus in limba japoneza: "Sa te binecuvanteze Atotputernicul".
Atunci au sarit generalii cu sabia in mana asupra Monseniorului Ghika, care indraznise sa dea binecuvantarea Mikadoului. Dar imparatul a facut un semn si toti s-au potolit. Insa ceea ce este curios este ca exact dupa noua luni s-a nascut imparatul actual. Sunt convins ca marea credinta a Monseniorului Ghika a facut o minune. El a mai facut si alte miracole…
 In fiecare zi, Monseniorul Ghika recita Rozariul impreuna cu un grup de prizonieri. La fiecare decada facea o scurta meditatie. In anumite zile facea Calea Crucii. Acolo isi exprima intreaga tandrete, intreaga afectiune fata de "Omul durerilor". Acolo cauta sa-i incurajeze pe cei ce sufereau, ca sa suporte totul din iubire pentru Isus. Calea Crucii a fost devotiunea care totdeauna a atras pe cei mai multi detinuti.
Duminica, el facea rugaciuni speciale si rostea o predica. A inceput cu acest citat: "Acest loc este sfant si eu nu stiam". A explicat cu ce ocazie au fost rostite aceste cuvinte de patriarhul Iacob, a vorbit despre importanta suferintelor si despre Providenta lui Dumnezeu: "Avem in cer un Tata care ne iubeste, care are grija de noi si cauta binele fiecaruia in parte. Daca Dumnezeu ne-a adus aici inseamna ca ar vrea ca sa ne ispasim pacatele si sa ne sfintim, sa iesim de aici alti oameni, mult mai buni…" Toti l-au ascultat cu o sfanta reculegere.
 
Uneori imi povestea despre lunile petrecute in inchisoarea militara Uranus, despre anchetele care au avut loc acolo. Fusese pe acelasi coridor cu mine. A trecut prin anchete foarte dure. A fost batut, palmuit, atat de mult incat credea ca-si va pierde auzul si vederea. Tratamentul era atat de inuman incat uneori credea ca nu va mai putea suporta torturile. La un moment dat, anchetatorii si-au dat seama ca Monseniorul Ghika se temea de spanzuratoare si, incepand din acel moment, a fost supus spanzurarii electrice, de fiecare data cand nu voia sa semneze ceva. Aceasta s-a repetat de 83 de ori.
 
Metodele Securitatii erau sa-ti aplice torturile la care erai cel mai sensibil. Cine se temea de caini era pus in prezenta unui caine lup feroce. Cel caruia ii era frica de sobolani era incuiat intr-o celula intunecoasa cu sobolani. Mie, seful anchetatorilor mi-a spus a doua noapte dupa arestare: "Avem noi si pentru tine, catar incapatanat, un leac potrivit". Si nu m-a lasat sa dorm 35 de zile. Pe Monseniorul Ghika il duceau in camera de tortura si il puneau la spanzuratoarea electrica: doua jumatati de inel iti strangeau gatul si te ridicau in aer. Totusi, pentru Monseniorul Ghika se facea in mod constant un scurt-circuit ori de cate ori inelele se strangeau si incepeau sa-l ridice. Era convins ca Dumnezeu nu ingaduise ca sa moara, fiindca Il implorase pentru aceasta. Dar eu cred ca anchetatorii isi bateau joc de el, se distrau pe seama groazei lui si produceau ei insisi scurt-circuitul. Nu ne putem imagina cat a suferit nefericitul batran. Tortura devenise atat de insuportabila pentru el incat era hotarat sa primeasca moartea din mana lui Dumnezeu chiar si prin spanzuratoare. Atunci ei l-au amenintat ca il vor spanzura pe bulevard in Bucuresti, in pielea goala, asa cum au fost spanzurati inalti prelati bulgari pe strazile Sofiei, in octombrie 1952. Cat despre el, a luat amenintarea drept o hotarare si a cerut un preot pentru a se spovedi si a primi Sfanta Impartasanie pentru ultima oara. A cerut sa fie adus parintele Zudor de la biserica "Baratia". Ei i-au spus ca il vor aduce pe parintele Tuchscherer de la catedrala "Sfantul Iosif". In realitate, un domn a intrat in celula Monseniorului Ghika, imbracat in preot si cunoscand formula de iertare a pacatelor. Deoarece Monseniorul Ghika nu-l cunostea personal pe parintele Tuchscherer, nu a acceptat sa se marturiseasca. Dupa descrierea pe care mi-a facut-o despre persoana intrata in celula, mi se parea ca acesta fusese parintele Tuchscherer. Totusi, mai tarziu, am aflat ca era un anchetator care spera astfel sa afle toate secretele. Monseniorul a rostit actul de cainta si a asteptat, resemnat in vointa lui Dumnezeu, ora executiei, care totusi nu a venit.
La intrebarea mea, de ce s-a temut el atat de spanzuratoare, deoarece, daca e vorba sa moara cineva, ce importanta are daca aceasta se intampla prin strangulare sau prin glonte, foarte uimit mi-a raspuns: "Cum de nu stiti ce se intampla cu cei spanzurati? Cum va puteti imagina ca eu, om batran, cu parul si barba albe, sa fiu suspendat in pielea goala, in prezenta multimii!" Apoi mi-a dat asemenea explicatii incat i-am inteles rusinea si teama.
 
Intr-o zi, cei sapte preoti din lotul meu au fost scosi si pusi intr-o camera unde ne asteptau doi functionari ai Tribunalului Militar pentru a ne comunica sentinta si pentru a ne angaja sa facem recurs. Eu aveam 20 de ani de munca silnica la minele de sare, iar Monseniorul Ghika trei ani de temnita grea. Monseniorul, afland despre ce era vorba, nu s-a interesat de sentintele date, dar s-a asezat in fata functionarilor si le-a spus: "Este o rusine ca un guvern sa puna in scena asemenea procese. Nu am incredere in tribunalul vostru. Nu semnez". Nici eu nu am semnat, nici ceilalti. Parintele Gunciu, care nu primise decat sase ani de munca fortata, a semnat. Ce raspuns a primit la cererea sa? Nu stiu. Dar stiu ca la 18 februarie 1956, cand i-a expirat pedeapsa, a fost dus in Delta Dunarii, unde a trebuit sa munceasca inca cinci ani mult mai grei decat cei dinainte. Monseniorul Ghika a avut, asadar, dreptate.
 
Dupa un timp, s-a facut o lista a inaptilor de munca. Monseniorul Ghika era si el pe aceasta lista. Intr-o zi a fost scos din camera mea si dus in camera inaptilor, iar de acolo la infirmerie.
Tot timpul cat am fost impreuna, am avut grija de el. Am avut o grija deosebita ca el sa manance. Manca fortat, dar era clar ca fara hrana nu putea sa reziste multa vreme. Si asa s-a intamplat. Ajuns in grija altor persoane, care priveau cu invidie gamela lui, n-a mai fost incurajat sa manance. El isi dadea altora "arpacasul" si era din ce in ce mai slabit. Tanarul Fundateanu, nepotul amiralului Fundateanu, l-a ingrijit in timpul ultimelor zile. L-a ajutat sa umble, sa se spele si cand isi facea nevoile. La 13 mai a spus: "Astazi este ultima zi cand va incomodez. De azi nu mai am nevoie sa ies. In patru zile eu mor. Te rog, spune administratiei sa-l lase pe parintele Menges sa vina la mine. Trebuie sa-i spun ceva foarte important". Vazand ca administratia nu era de acord ca sa ma duc la el, a incercat sa-l cheme pe parintele Gunciu. Era clar ca administratia nu va da ascultare unei dorinte de acest fel. Incepand cu ziua de 13 mai, Monseniorul Ghika nu a mai mancat nimic. A stat de vorba cu unul si cu altul si s-a rugat.
Dupa cum prevazuse, a adormit in Domnul la 17 mai, exact la jumatatea pedepsei. Pana in ultima clipa a avut mintea lucida. Cand a inchis ochii pentru totdeauna, cei care erau de fata au spus: "A murit un sfant".
 
Ce s-a facut cu trupul sau fara viata n-as putea spune. Infasurat intr-o cuvertura, a fost scos din infirmerie. Fata sa blanda si linistita a ramas in memoria tuturor. A fost un om extraordinar, cu o memorie fenomenala, cu cunostinte din toate directiile, dar mai presus decat toate celelalte calitati era iubirea lui crestineasca fata de Dumnezeu si de cei care il inconjurau, iubire care il facea asemanator cu Mantuitorul. Impreuna cu sfantul Paul, a putut spune: "Caritas Christi urget nos" ("Iubirea lui Cristos ne grabeste"). Plin de Cristos, el a asteptat moartea cu fruntea linistita. Afland de moartea lui, nu m-am rugat pentru el, ci l-am rugat sa obtina pentru mine de la Dumnezeu vigoarea spirituala si curajul pe care le-a avut el. Monseniorul Ghika traieste inca si astazi in amintirea si in inima tuturor celor ce l-au cunoscut si l-au stimat. Astazi eu il venerez ca pe un sfant.

Elisabeta Antonia Postolache-Kastel, Despre Mons. Ghika in antologia de texte A trait si a murit ca un sfant:
Procesul lotului din care am facut parte s-a tinut dupa un an de anchete la subsolurile inchisorii Uranus. Eu am fost luata de pe strada, venind seara de la cursurile de la facultate, in ziua de 18 noiembrie 1952. Toti am fost imbracati cu hainele cu care am fost arestati si chiar ni s-au dat sireturile inapoi, iar barbatilor si curelele, dar numai pentru acele ore ale procesului. Monseniorul Ghika era in reverenda, singurul fara palton. Avea in buzunar un breviar nu prea mare si pe deget un inel episcopal. Barba alba nepieptanata ii dadea un aspect bolnavicios. Era foarte palid si slab. Abia se tinea in picioare.
 
Dupa rechizitoriu si acuzatiile procurorilor, avocatii pusi din oficiu ne-au acuzat si ei. Cand a venit randul Monseniorului Ghika, acesta, cu un efort imens, a spus ca refuza avocatul din oficiu si se va apara singur (fiind doctor in teologie si in drept). Sala, plina de securisti si militari, fara nici o persoana care sa ne cunoasca, a avut o reactie de protest zgomotos. Completul de judecata a chemat niste gardieni, care l-au scos cu forta pe Monseniorul Ghika din sala. Procesul a continuat fara dansul. Din rechizitoriu am inteles ca era considerat instigator impotriva oranduirii sociale, dusman inrait al celor care isi croiesc singuri prin dictatura proletariatului o fericire si o viata fara mila ciocoilor cu pretentii de oase domnesti.
 
Cei din lotul nostru am fost condamnati pentru crima de inalta tradare in favoarea Vaticanului, cu circumstante agravante pentru laici, la diversi ani. Eu am fost condamnata la zece ani munca silnica si cinci ani degradare civica, motiv pentru care nu am mai putut continua studiile la facultate. Noaptea tarziu s-a terminat procesul cu toate minciunile, la sfarsitul caruia reactiile tuturor inculpatilor au fost de acceptare si asteptare a condamnarilor. Acestea s-au comunicat la Jilava in ziua de 2 noiembrie 1953, separat persoanelor feminine si separat barbatilor.
 
Dupa proces am fost transportati cu un camion-duba, jumatate cu separeuri, jumatate liber. Fiecare persoana avea langa ea un gardian, asa ca nu puteai sa intorci capul spre cel de alaturi. Nu stiam unde ne transporta. Cand a oprit duba, am citit luminat "Jilava". Eu eram in partea cu prelata si am fost aruncata jos. Ploua si era un drum cu noroi gros. Gardianul care ducea gentuta mea, cu cele doua cursuri de neurologie si infectioase, cum am fost arestata pe drum venind de la universitate, ne-a strigat: "Sari". Asa am facut si am ajuns la pamant intr-o pozitie verticala, dar cu genunchii stransi. La cateva minute au impins o alta persoana. Era Monseniorul Ghika. Dansul, neputand sari din cauza batranetii si a slabiciunii, a cazut jumatate peste mine si jumatate in noroi. L-am ajutat sa se ridice, iar dansul, cu o voce plina de compasiune, uitandu-se si la gardieni, a spus: "Pardonnez, pardonnez, pardonnons!" Nu pot uita privirea aceea ingereasca si plina de bunatate.
 
Gardienii ne-au luat pe fiecare si ne-au dus la o baraca mare, in care pe o parte erau niste spatii inchise, ca niste dulapuri primitive, cat sa incapa un om, facute din scanduri negeluite, dar etanse. Eu am ajuns la capatul din fata, mai ramanand spatiu in baraca, desi erau circa 10-12, inchise cu sarme. Din dreapta auzeam soaptele unui preot, pentru eventualitatea eliberarii (era Monseniorul Ieronim Menges), iar din stanga auzeam vorbele gardianului ce statea pe un scaun la o masuta, iar in fata avea o cutie ca de pantofi, unde arunca obiectele personale pe care alt gardian le lua de la detinuti. Aceasta inchisoare din timpul primului razboi mondial era depozit sub pamant, pentru obuze si spatii de dormit camuflate pentru soldati, fara foc. Acum era folosit ca inchisoare doar cu niste godine ce faceau fum si cu ferestrele pe dinafara, blocate cu scanduri batute in cuie in forma de "U", cu 20 de centimetri liberi sus, pe unde iesea fumul si intra frigul, mai ales iarna, caci frigul era mai de suportat decat fumul. Pe majoritatea celor din lot, adica pe preoti, nu i-am mai vazut niciodata. Doar numai pe unii, dar asta dupa executarea pedepsei de zece ani…
 
M-am uitat cu groaza la tratamentul brutal fata de cei carora le dadeau haine vargate. Nu au trecut toti preotii, ci au fost luati pe sarite. Printre primii a fost luat Monseniorul Ghika. Au tipat sa se dezbrace de reverenda. A facut-o cu greu, caci era slabit. A tipat din nou la dansul si apoi l-au busit de perete. A scancit doar si n-a vociferat. I-au dat niste pantaloni nepotriviti si o zeghe unsuroasa. Cand l-au silit sa-si scoata maieul, l-au lovit si injurat. Cand au vazut inelul din deget au tipat sa-l scoata. Dansul a spus ca e sfintit si trebuie sa-l poarte pana la moarte. Cu o miscare de strangere si o lovitura de perete, gardianul cu grad mai mare l-a scos si l-a aruncat in cutia de pantofi spunand cea mai urata injuratura la adresa a tot ce este sfant. Monseniorul a lasat capul intr-o parte si a cazut langa perete, asa cum te lasi pe vine ca sa te ascunzi. Gardianul, care era inalt si voinic, a fluierat sa vina inca unul, afara de cel care era cu el, ca sa-l care afara cat mai repede pe "bandit". Au inceput sa-l imbranceasca pe Monsenior. Apoi nu l-am mai vazut. Apoi a venit randul meu si al celorlalti. Am ajuns la sectorul pentru femei numit si ciupercarie. Pana aici am relatat ce am vazut cu ochii mei si am auzit cu urechile mele".
 
Mai jos o selectie din notatiile Monseniorului referitoare la perioada comunista, pastrate pe bucatele decupate si pastrate intr-un greamantan:

DIN FRAGMENTE POSTUME. REFLECTII ASUPRA STARII LUMII (1947-1952)

Starea lumii actuale: redeschiderea si revizuirea tuturor proceselor, trezirea tuturor conflictelor, transformarea ipotezelor in dogme si reducerea dogmelor la calitatea de ipoteze.

Echipa „Marilor-Vanatori-de-Dumnezeu” si iuteala lor de-a cobori in Abisuri dupa fiecare infrangere. Neobosita lor convocare.

Revelatiile transformate in probleme, Poruncile in masuri politienesti, invataturile in opinii discutabile, sacramentele in amintiri mai mult sau mai putin intelese, simbolurile in embleme conventionale.

In loc de teologie, o diversitate in embriologie. Tratate de bucatarie in locul unei adevarate hrane.

O lupta deosebit de indarjita a spiritelor rele cu Providenta si cu manifestarile Providentei.

Incercare penibila si vana de-a modela si darui o forma tuturor incoerentelor, tuturor viermuielilor divergente si ratacitoare.

Credeul” Ratacitorului „Necredincios” – Multime in loc de Biserica; colectie de multiplicitati; indiferenta fata de moralitate si de Spiritul Sfant; Universitate in loc de Universalitate; si Babelismul care uzurpa conditia apostolica.

„Tatal Nostru” devenit un Altfel de tata, un soi de cumatru al speciei noastre. Iar Fiul, nemaifiind fiul Tatalui, este cel mult fiul fanteziei noastre.

Omul cu cat se stie mai indestructibil cu atat el stie mai bine ca Dumnezeu e indestructibil. De aceea dusmanii lui Dumnezeu se straduiesc sa dovedeasca, in primul rand, distructibilitatea omului, ca apoi sa se ajunga la distrugerea valorii de Dumnezeu in om.

Echipa cea mai necioplita a „Izgonitorilor-de-Dumnezeu”

Profetii Minciunii si Evanghelistii Neantului.

Protectorii Nimicului. Impiedicatorii fiintarii. Dusmanii Creatiei si ai lucrului creat; ai duratei lucrurilor create.

Vampiri ai memoriei, ai memoriei inimii, ai memoriei spiritului.

Propagatori ai tratatelor despre existenta Neantului, despre incognoscibilitatea celei Dintai Taine sau a Celui din Urma Recurs.

Se izbesc intre ele nenumarate cuvinte care nu se potrivesc cu nimic. Intervin apoi ecourile care tulbura si mai mult confuzia.

Multimea imensa a celor care refac sau au voit sa refaca lumea dupa bunul lor plac.

Agenda Minciunilor.

Ierarhia Minciunilor si ordonantele severe pentru respectarea ei.

Domnia bunului plac.

Oficiul de consacrare a noului Cer.

Drumurile blestemate. – Minciuni incoronate, Morti sarbatoriti.

Invazia mediocritatii si etapele ei.

Ratacitii nu pot duce decat la ratacire.

Ce-ar putea insemna, chiar in cazul nostru, acel „a veni de hac Tatalui” – sau in cazul unor fiinte foarte dragi -, platind pretul fie si numai al unei absente prelungite, al unor incertitudini in care tulburarea se amesteca cu o profunda neliniste!

In timpul regimului de teroare

Pentru multi, in zilele noastre, a respira inseamna a suspina.

Orice prezenta avea forma unei banuieli sau a unei amenintari.

Se mai striga si azi: „Dati-i animalelor, pe crestini!” Numai ca animalele nu apartin aceleiasi specii

Somnul-Bantuit

Singurele calatorii, calatoriile Fricii.

Drumul spre intuneric si drumul in intuneric, acesta din urma recunoscut numai de talpa picioarelor. [N.B. Deplasarile incolo si incoace pentru interogatorii se faceau in intuneric, cu  ochelari negri pe ochi.]

Oamenii fac fata mai usor unor pericole precise decat unor eventualitati si iminente amenintatoare.

Satisfactia de-a trece peste fapturi umane, calcandu-le in picioare!
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

vladimir ghika arestat bucuresti sfintele taine celule jilava barba
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.2115 (s) | 34 queries | Mysql time :0.052850 (s)