News Flash:

Motivul pentru care Socrate a fost condamnat la moarte

4 Octombrie 2013
3164 Vizualizari | 0 Comentarii
Desi exista foarte multi oameni din istorie despre care este cert ca se stiu foarte putine lucruri, Socrate ramane un persoanj controversat deoarece este incert este daca stim foarte putin sau stim mult despre el.
Neindoielnic e ca era un cetatean atenian cu mijloace modeste, care-si petrecea timpul in dispute si-i invata filozofie pe tineri, dar nu facea acest lucru pentru bani, ca sofistii. E cert ca a fost judecat, condamnat la moarte si executat in 399 i.Cr., la varsta de saptezeci de ani. A fost, fara, indoiala un personaj bine cunoscut in Atena, de vreme ce Aristofan il caricaturizeaza in Norii.
Dincolo de aceste fapte, insa, intram pe un teren controversat. Doi dintre elevii sai, Xenofon si Platon, au scris amplu despre el, spunand insa lucruri foarte diferite. Burnet sugereaza ca atunci cand spusele lor concorda, Xenofon il copiaza pe Platon. Cand spusele celor doi nu concorda, unii ii dau crezare unuia din ei, altii celuilalt, iar altii nici unuia. Prefer ca intr-o astfel de disputa riscanta sa nu iau pozitie, ci sa expun pe scurt fiecare din punctele de vedere.Sa incepem cu Xenofon, un militar, nu foarte inzestrat intelectual si cu vederi in linii mari conventionale. Xenofon e mahnit de faptul ca Socrate a fost acuzat de impietate si de coruperea tineretului, el sustinand ca, dimpotriva, Socrate era eminamente evlavios si ca inraurirea sa a fost cat se poate de benefica la cei asupra carora s-a exercitat. Ideile sale, departe de a fi fost subversive, erau mai degraba anoste si comune. Acest mod de a-i lua apararea lui Socrate merge insa prea departe, pentru ca lasa fara explicatie ostilitatea de care acesta avut parte . Dupa cum spune Burnet (Thales to Plato, p. 149):“Apararea lui Socrate ticluita de Xenofon este prea reusita. Daca Socrate ar fi fost asa cum il prezinta el, n-ar fi fost niciodata condamnat la moarte.” A existat tendinta de a crede ca tot ce spune Xenofon nu poate fi decat adevarul curat, dat fiind ca el nu era destul de inteligent pentru a inventa ceva neadevarat. Aceasta m i se pare o concluzie prost trasa.
Relatarea unui ins sarac cu duhul despre ceea ce spune unul destept nu-i niciodata demna de crezare, fiindca in mod inconstient el traduce cele auzite in ceva ce-i este pe inteles . Eu as prefera sa povesteasca despre mine cel mai aprig dusman al meu din randul filozofilor, decat un prieten nepriceput in ale filozofiei. Nu putem accepta, asadar, ceea ce spune Xenofon atunci cand e vorba de vreo chestiune filozofica dificila si nici cand tine de o argumentare menita sa arate ca Socrate a fost condamnat pe nedrept.
Unele din amintirile lui Xenofon sunt totusi foarte convingatoare . El ne spune (ca si Platon) ca Socrate a fost intruna preocupat ca in pozitii de putere sa ajunga oameni competenti. Obisnuia sa puna intrebari de felul: “Cand vreau sa mi se repare incaltarile, la cine trebuie sa apelez?” Cate un tinerel ingenuu raspundea: “La cizmar, Socrate”. Acesta trecea atunci mai departe, la dulgheri, caldarari etc., pentru ca la urma sa intrebe ceva de genul: “Dar corabia statului cine ar trebui s-o dreaga?”Cand a ajuns in conflict cu cei Treizeci de Tirani, capetenia acestora, Critias, care-i fusese elev si ii stia felul, i-a interzis sa-i mai invete pe tineri, adaugand: “Ai face mai bine sa termini cu cizmarii, dulgherii si caldararii tai. Trebuie ca si-au tocit demult calcaiele de cat i-ai facut sa umble”(Xenofon, Memorabilia, cartea 1, cap. II).
Aceasta s-a intamplat pe vremea scurtei carmuiri oligarhice instaurate de spartani la sfarsitul razboiului peloponesiac. In cea mai mare parte a timpului, insa, Atena a avut o carmuire democratica, intr-atat de democratica incat pana si strategii erau alesi sau trasi la sorti. Socrate a dat peste un tanar care voia sa devina strateg si l-a convins ca ar face bine sa invete mai intai cate-ceva despre arta razboiului . Drept urmare, tanarul s-a dus si a luat cateva lectii de tactica militara. Cand s-a intors, Socrate, dupa ce l-a laudat un pic, mai mult in zeflemea, l-a trimis inapoi sa mai invete (ibid., cartea III, cap . 1) . Pe un alt tanar l-a trimis sa invete chiverniseala finantelor. Acelasi lucru l-a incercat cu multi oameni, inclusiv cu comandantul suprem al armatei; s-a ajuns insa la concluzia ca decat sa se caute leac relelor pe care el le dadea in vileag, e mai usor sa i se inchida gura condamnandu-l sa bea cucuta.
Relatarile lui Platon despre Socrate ne pun in fata unei dificultati cu totul diferita de cea intalnita in cazul lui Xenofon: dificultatea de a ne da seama in ce masura Platon isi propune sa-l infatiseze pe Socrate asa cum a fost aievea si in ce masura face din personajul Socrate din dialogurile sale doar purtatorul de cuvant al propriilor sale opinii. Platon a fost nu doar filozof, ci si un scriitor de fictiune genial si plin de farmec. Nimeni nu-si inchipuie, si nici Platon insusi nu pretinde in mod serios, ca schimburile de replici din dialogurile sale au avut loc exact asa cum el le prezinta. Trebuie spus totusi ca, cel putin in dialogurile mai timpurii, conversatia are o alura cat se poate de fireasca, iar personajele sunt foarte convingatoare. Tocmai virtuozitatea lui Platon ca scriitor de fictiune arunca indoieli asupra sa ca istoric. Socratele sau este un personaj coerent si extraordinar de interesant, cu mult peste capacitatea de inventie a majoritatii oamenilor; eu cred insa ca Platon putea sa inventeze un astfel de personaj. Daca intr-adevar a facut-o, este, fireste, alta intrebare.
Dialogul pe care cei mai multi il considera a fi istoric este Apararea lui Socrate. Ar fi vorba de discursul pe care l-a rostit Socrate in chip de aparare la procesul ce i s-a intentat – fireste, nu de o relatare stenografica, ci de lucruri care s-au pastrat in amintirea lui Platon la cativa ani dupa acest eveniment, potrivite laolalta si elaborate cu maiestrie literara. Platon a fost prezent la proces si pare destul de clar ca cele asternute de el in scris sunt in genul lucrurilor pe care si le amintea ca le spusese Socrate si ca intentia relatarii e, in linii mari, istorica. Aceasta, cu limitele de rigoare, este suficient pentru a da o imagine destul de fidela despre personalitatea lui Socrate.
Principalele fapte din procesul lui Socrate nu suscita indoieli. Inculparea era bazata pe acuzatia ca“Socrate savarseste lucruri nelegiuite si iscodeste atat cele de sub pamant cat si cele ceresti, precum preface prin vorbire cauza rea intr-una buna; el invata si pe altii aceleasi lucruri”. Adevaratul motiv al ostilitatii fata de el l-a constituit, aproape sigur, banuiala ca are legaturi cu partida aristocratica; majoritatea elevilor sai apartineau acestei factiuni, iar unii din ei, cand au detinut puterea, s-au dovedit foarte periculosi. Motivul acesta, insa, nu putea fi spus pe fata, dat fiind ca se declarase amnistia. Majoritatea judecatorilor l-au gasit vinovat, iar potrivit legii ateniene, el avea dreptul sa propuna o pedeapsa mai mica decat moartea. Judecatorii, daca-l gaseau vinovat pe acuzat, aveau de ales intre pedeapsa ceruta de acuzatori si cea sugerata de aparare. Era asadar in interesul lui Socrate sa sugereze o pedeapsa substantiala, pe care tribunalul ar fi putut s-o accepte ca fiind adecvata. Socrate, insa, a propus o amenda de treizeci de mine, pentru care unii din prietenii sai (inclusiv Platon) erau gata sa se puna chezasi. Aceasta pedeapsa era atat de mica, incat tribunalul s-a simtit ofensat si l-a condamnat la moarte cu o majoritate mai mare decat cea prin care fusese declarat vinovat. Fara indoiala ca Socrate prevazuse acest rezultat. E clar ca nu era dispus sa evite pedeapsa cu moartea facand concesii ce puteau lasa impresia ca-si recunoaste vinovatia.
Acuzatorii au fost Anytos, un politician democrat; Meletos, un poet tragic, “tanar si necunoscut, cu parul lins si barba rara si cu nas coroiat”; in sfarsit, Lycon, un retor obscur. Ei sustineau ca Socrate se facea vinovat de a nu crede in zeii in care crede cetatea, introducand in schimb divinitati noi, si de coruperea tineretului prin invataturile sale.
Lasand deoparte intrebarea insolubila privind relatia dintre Socratele platonician si personajul real, sa vedem in ce fel, potrivit dialogului platonician, a raspuns Socrate acestor invinuiri.
Socrate incepe prin a le reprosa acuzatorilor elocinta si a respinge invinuirea ca el ar uza de o vorbire iscusita. Singura elocinta de care sunt in stare, spune el, este cea de a rosti adevarul. Iar judecatorii nu ar trebui sa se manie pe el daca vorbeste in felul sau obisnuit, “fara vorbe infrumusetate si impodobite cu intorsaturi mestesugite si cuvinte alese”. Trecuse de saptezeci de ani si niciodata inca nu calcase intr-un tribunal; sa i se ierte, asadar, ca rosteste vorbele asa cum ii vin la intamplare.
Mai departe Socrate spune ca, pe langa acuzatorii oficiali, trebuie sa raspunda si unei multimi de acuzatori neoficiali care, inca de pe timpul cand judecatorii erau copii, ziceau “ca este un oarecare Socrate, om iscusit, care cugeta la cele din cer si cerceteaza toate cate se afla sub pamant si face sa invinga judecata stramba”. Despre asemenea oameni, spune el, se considera ca nu cred in existenta zeilor. Aceasta stranie acuzatie, adusa de opinia publica, este mai primejdioasa decat cele din actul de acuzare oficial, cu atat mai mult cu cat el nu stie cine sunt oamenii care i-o aduc, exceptandu-l doar pe Aristofan [In piesa acestuia, Norii, Socrate e infatisat ca tagaduinf existanta lui Zeus]. Replicand acestor mai vechi motive de ostilitate, el arata ca nu este om de stiinta – “N-am nimic de-a face cu speculatiile fizice” -, ca nu-si face o indeletnicire din a-i invata pe altii cerand plata pentru asta . Cu acest prilej ii ia in deradere pe sofisti si recunoaste ca-i lipsesc cunostintele pe care acestia pretind ca le poseda. Dar atunci, “de ce mi se spune intelept si de ce am un atat de prost renume?”
Oracolul din Delfi, zice-se, fiind odata intrebat daca exista vreun om mai intelept ca Socrate, a raspuns ca nu. Socrate declara ca, auzind de aceasta intamplare, a fost cu totul descumpanit, deoarece nu stia nimic, si totusi un zeu nu putea sa minta. De aceea a inceput sa se duca pe la oameni ce aveau renume de intelepti, spre a vedea daca nu cumva zeul se inselase. Intai s-a dus la un om politic care “parea multor oameni dar mai ales siesi, a fi intelept”. A constatat repede ca acel om nu era intelept si i-a si spus-o, iar “prin aceasta mi-am atras ura lui “. S-a dus apoi pe la poeti, rugandu-i sa-i desluseasca intelesul unor pasaje din poemele lor, ceea ce acestia n-au izbutit sa faca. “Mi-am dat seama astfel [...] ca ei nu din intelepciune fac ceea ce fac, ci dintr-o inzestrare fireasca si sub puterea inspiratiei”. S-a dus, in sfarsit, si la mestesugari, dar si acestia l-au dezamagit. Incat a ajuns la concluzia ca “intelept e numai Zeul si, prin vorbele oracol ului, el spune ca intelepciunea omeneasca valoreaza putin sau chiar nimic. Si de altfel, ca vorbele oracolului nu privesc cu tot dinadinsul pe Socrate, ci oracolul numai s-a folosit de numele meu, spre a ma da drept pilda, ca si cum ar fi vrut sa zica: <
Tineri din familii instarite, spune el mai departe, avand mai mult ragaz, il insotesc de bunavoie si asculta cu placere cum ii iscodeste pe oameni, ba chiar se apuca si ei sa faca acest lucru, facand prin aceasta sa sporeasca numarul celor ce-l dusmanesc. Caci acestora nu le place “sa recunoasca adevarul, dat in vileag, ca numai se prefac a sti ceva, cand de fapt nu stiu nimic”.
Atat despre prima categorie de acuzatori .
Socrate trece acum la interogarea acuzatorului sau Meletos, “omul acesta de treaba si devotat cetatii, din cate zice el” . Ii cere sa-i spuna cine sunt oamenii care-i fac pe tineri mai buni. Meletos ii mentioneaza intai pe judecatori, apoi, strans cu usa, ajunge pas cu pas sa spuna ca toti atenienii cu exceptia lui Socrate ii fac pe tineri mai buni; ceea ce-l face pe Socrate sa fericeasca cetatea ca are un asemenea noroc. Mai departe el argumenteaza ca e mai bine sa traiesti printre oamenii de treaba decat printre ticalosi si ca, deci, el nu poate fi atat de nebun incat sa-i corupa cu buna stiinta pe concetatenii sai; daca insa nu face lucrul acesta cu buna stiinta, atunci Meletos ar trebui sa-l invete si sa-l povatuiasca, nu sa-l aduca in fata judecatorilor.
In actul de acuzare se spunea nu numai ca Socrate ii tagaduieste pe zeii cetatii, ci si ca introduce de la sine zei noi; Meletos, insa, sustine ca Socrate e ateu total si adauga: “El zice ca Soarele e de piatra, iar Luna de pamant”. Replica lui Socrate este ca Meletos lasa impresia ca-l acuza pe Anaxagora, ale carui idei pot fi auzite la teatru (pesemne, din piesele lui Euripide),  platind o drahma . Socrate, fireste, invedereaza ca aceasta noua invinuire, de ateism total, se bate cap in cap cu cea din actul de acuzare, dupa care trece la consideratii mai generale.
Restul Apararii are o tonalitate in esenta religioasa. Socrate a fost soldat si a ramas de fiecare data la postul sau, asa cum i s-a ordonat. Acum “Zeul imi porunceste [...] sa-mi petrec viata cugetand si scrutandu-ma pe mine insumi si pe altii”, si ar fi la fel de rusinos sa nu se supuna acestei porunci, cum ar fi fost si in timpul bataliei. Teama de moarte nu este intelepciune, pentru ca nimeni nu stie daca nu cumva moartea e un bine mai mare. Daca i s-ar lasa viata sub conditia de a inceta sa cugete in felul cum a facut-o pana atunci, ar raspunde asa: “Cetateni ai Atenei, imi sunteti dragi si va iubesc, insa ma voi supune Zeului mai degraba decat voua. Cata vreme mai am suflare si sunt in putere, nu voi inceta sa filozofez, sa va dau indemnuri si sa predic, oricui mi-ar iesi in cale. [...] Caci asa porunceste Zeul, fiti siguri de asta. Si socotesc ca voi n-ati avut inca parte in cetate de un bine mai mare decat supunerea mea la porunca Zeului”. Si continua cu urmatoarele cuvinte:
Am de gand sa va mai spun unele lucruri care vor starni poate si strigate; eu va rog, nu faceti asta. Sa stiti bine ca, daca ma veti osandi la moarte ca fiind astfel precum v-am spus ca sunt, nu mie imi veti aduce vatamare, ci voua insiva. Mie, nici Meletos, nici Anytos nu-mi vor aduce vreo paguba, caci n-ar putea. Nu cred ca dreptatea divina a oranduit astfel incat un ins mai bun sa fie oropsit de altul mai rau. As putea fi osandit la moarte, as putea fi surghiunit, mi s-ar putea rapi cinstea cetateniei, lucruri pe care si Meletos si oricare altul le socotesc nenorociri mari; eu insa nu le consider asa; eu cred ca mult mai mare nenorocire e sa faci decat sa induri o nedreptate, cum este aceea ce se incearca acum sa se faca, adica sa se omoare pe nedrept un om.
Daca pledeaza, nu o face pentru sine, ci pentru binele judecatorilor. El e aidoma unui taune daruit de Zeu statului, si altul ca el nu va fi lesne de gasit. “Se poate sa va maniati pe mine; asa se supara cei ce dorm cand sunt treziti de cineva. Se poate sa ma si loviti, dandu-i ascultare lui Anytos, sa ma osanditi cu usurinta la moarte. Dar atunci iarasi va veti petrece restul vietii dormind, afara numai daca Zeul, avand grija de voi, nu v-ar trimite pe altcineva la fel”.
De ce obisnuia sa-i abordeze pe oameni unul cate unul si nu s-a apucat sa dea sfaturi in public?“Pricina tine de ceea ce m-ati auzit adeseori spunand, cum ca am in mine ceva divin, daimonic, despre care Meletos a scris si in actul de invinuire, pentru a ma batjocori. Duhul acesta este sadit in mine inca de copil, si-mi apare ca un glas. Indata ce se arata, ma impiedica de la ce am de gand sa fac, insa nu ma impinge niciodata sa fac ceva. El m-a oprit sa fac politica”.
Socrate continua spunand ca in politica omul cinstit nu rezista multa vreme. El evoca doua situatii cand a fost in mod inevitabil implicat in treburile publice; in prima s-a impotrivit carmuirii democratice, in cea de-a doua carmuirii celor Treizeci de Tirani, pentru ca in ambele cazuri autoritatile au actionat potrivnic legii.
Socrate atrage atentia ca printre cei de fata se afla multi fosti elevi ai sai, precum si tati si frati ai acestora; nici unul din ei n-a fost citat de acuzatori sa depuna marturie cum ca el ii corupe pe tineri. (Acesta e aproape singurul argument din Aparare pe care un avocat al apararii l-ar fi valorificat.) El refuza sa recurga la obiceiul de a-si aduce in fata tribunalului propriii copii plangand, spre a inmuia inima judecatorilor; asemenea scene, spune el, fac de ras deopotriva pe acuzat si cetatea toata. Ceea ce are el de facut este sa-i convinga pe judecatori, nu sa le ceara un hatar. Dupa ce se da verdictul si dupa ce este respinsa pedeapsa alternativa de treizeci de mine (in legatura cu care Socrate il mentioneaza pe Platon printre chezasii sai), el rosteste discursul final .
Iar acum vreau sa va prorocesc voua, celor care m-ati osandit; caci ma aflu intr-adevar in clipa in care oamenii obisnuiesc sa proroceasca, si anume atunci cand se afla in fata mortii. Va spun deci voua, oameni care ma trimiteti la moarte, ca va veni asupra voastra, indata dupa moartea mea, o pedeapsa mult mai grea, ma jur pe Zeus, decat cea la care m-ati osandit pe mine. [...] Daca va inchipuiti asadar ca, ucigand oameni, veti opri pe cineva sa va mustre ca nu traiti drept, atunci nu judecati bine; caci aceasta scapare nu e tocmai cu putinta si nici frumoasa nu e, ci aceea ar fi si mai frumoasa si mai usoara, nu a-i pedepsi pe altii, ci a-ti da toata silinta sa fii cat mai bun tu insuti.
El se adreseaza apoi acelora dintre judecatorii sai care votasera pentru achitare, spunandu-le ca, in tot ceea ce a facut in acea zi, oracolul sau launtric nu i s-a impotrivit niciodata, pe cand in alte prilejuri, de multe ori l-a oprit in plina vorba. Aceasta, spune el, arata ca “cele ce s-au intamplat cu mine sunt un bine, si judecam gresit cand credem ca moartea este o nenorocire”. Caci moartea este, fie un somn fara vise – ceea ce, negresit, e un lucru bun – fie este o trecere a sufletului de aici in alt loc. Or,“ce n-ar da un om ca sa ajunga langa Orfeu, Musaios, Hesiod sau Homer? In ceea ce ma pri veste, as muri de bunavoie de nenumarate ori, daca asa stau lucrurile”. In lumea de dincolo va sta de vorba cu altii care au muri t de pe urma unei judecati nedrepte si, mai presus de orice, ar continua sa caute adevarul. “De buna seama ca cei de acolo nu te osandesc la moarte pentru ca pui intrebari, caci pe langa ca sunt si in celelalte privinte mai fericiti, sunt si nemuritori, daca sunt adevarate cele ce se spun. [...] Acum insa e timpul sa ne despartim – eu ca sa mor, voi ca sa traiti. Care dintre noi paseste spre un lucru mai bun, nimeni n-o stie fara de numai Zeul “.
Apararea zugraveste limpede chipul omului de o anumita factura: un barbat sigur pe sine, mandru, indiferent la succesul lumesc, care se crede calauzit de o voce divina si este convins ca gandirea clara este cea mai de seama conditie a unei vieti drepte. Exceptand acest din urma element, el seamana cu un martir crestin sau cu un puritan. In pasajul final, unde cugeta la ceea ce se intampla dupa moarte, e cu neputinta sa nu-i simti credinta in nemurire, incertitudinea pe care o sugereaza pasajul fiind doar simulata. Nu-l tulbura, ca pe crestini, spaima chinurilor vesnice; nu se indoieste catusi de putin ca viata de dincolo va fi una fericita. In Phaidon, Socratele platonician ofera temeiuri pentru credinta in nemurire; daca acestea au fost si temeiurile ce l-au influentat pe Socratele istoric, e cu neputinta de spus.
Pare neindoielnic ca Socratele istoric pretindea ca este calauzit de un oracol sau daimon. Daca acesta era analog cu ceea ce un crestin ar numi vocea constiintei, sau i se vestea ca o voce reala, nu avem cum sa stim. Ioana d’Arc era inspirata de voci, ceea ce e o forma cunoscuta de alienatie. Socrate avea cateodata transe cataleptice; aceasta, cel putin, pare a fi explicatia naturala a unui incident ca acela ce s-a produs odata pe cand isi facea serviciul militar:
Intr-una din zile [...] s-a intamplat un lucru demn de auzit. Incepu a sta pe ganduri intr-un loc si ramase acolo in picioare, meditand, chiar din revarsatul zorilor. Apoi, cum nu se lamurea asupra obiectului cercetarii sale, nu s-a mai urnit din loc, ci a stat reflectand mai departe. Si se facuse miezul zilei si oamenii se uitau la dansul, minunandu-se, si-si spuneau unul catre altul ca Socrate statea in acel loc din zori, meditand la te-miri-ce! Si cand unii dintre cei ce-l vazusera isi sfarsira, despre seara, lucrul, dupa ce mancara, isi scoasera afara paturile de campanie (era vara atunci), atat ca sa se culce la aer cat si spre a urmari daca Socrate ramane si noaptea acolo. Iar el ramase pana s-a facut ziua si aparu soarele. Atunci zise intai o rugaciune catre soare, si apoi se facu nevazut. (Banchetul).
Astfel de lucruri, desi intr-o forma mai atenuata, se petreceau deseori cu Socrate. La inceputulBanchetului, Socrate si Aristodemos merg impreuna spre locul unde se va tine ospatul, dar Socrate ramanea mereu in urma, adancit in ganduri. Cand Aristodemos soseste, gazda Agathon il intreaba“cum de nu ne aduci pe Socrate?”. Aristodemos e uimit vazand ca Socrate nu era in urma sa; un sclav este trimis sa-l caute si-l gaseste in poarta unei case vecine. “Sta acolo nemiscat”, spune sclavul cand se intoarce, si “nu vrea sa intre, desi l-am rugat”. Cei care-l cunosc mai bine explica atunci ca“acesta-i obiceiul lui. Se retrage asa, uneori, si sta pironit te miri unde”. Este lasat in pace si intra in odaie cand ospatul era pe jumatate terminat.
Toate relatarile ne spun ca Socrate era foarte urat; avea nasul carn si era destul de pantecos; era “mai urat decat silenii dintr-o drama satirica” (Xenofon, Banchetul). Purta intotdeauna haine ponosite si peste tot umbla descult. Pe toti ii uimea nepasarea sa fata de caldura si frig, fata de foame si sete. InBanchetul, Alcibiade, povestind cum era Socrate soldat, spune:
M-a intrecut nu numai pe mine, in indurarea muncilor militare, dar pe toti ceilalti. Ori de cate ori, din cauza intreruperii legaturilor undeva, eram siliti sa ajunam, cum se-ntampla la razboi, nimic nu erau ceilalti pe langa dansul in privinta rezistentei. [...] Cat priveste modul cum rabda asprimea iernii (si-s ierni cumplite pe-acolo), facea adevarate minuni. Am avut multe prilejuri sa-l vad, dar odata mi-aduc aminte ca era pe un inghet spaimantator; toti ceilalti, sau nu ieseau din case sau, daca vreunul se-ncumeta sa iasa, isi lua cele mai nastrusnice vesminte, cea mai calduroasa incaltaminte, infasurandu-si picioarele fie cu postav, fie cu blanite de miel. Socrate a iesit cu dansii avand aceeasi haina pe care o purta obisnuit si inainte; si a iesit descult si a umblat pe gheata mai lesne decat cei incaltati . Iar soldatii se uitau cam chioras la dansul, ca la unul ce le-ar arata dispret.
Stapanirea pe care o avea asupra patimilor trupesti este mereu subliniata. Rareori bea vin, dar cand se intampla s-o faca, il dovedea pe oricine si niciodata nu a fost vazut beat. In iubire, chiar si cand ispitele erau maxime, ramanea “platonic”, daca e sa-i dam crezare lui Platon. A fost un sfant orfic desavarsit: in dualismul dintre sufletul ceresc si trupul pamantesc, dobandise o stapanire deplina a sufletului asupra trupului. Iar dovada suprema a acestei stapaniri este nepasarea sa fata de moarte. In acelasi timp insa, el nu este un orfic ortodox; nu accepta decat doctrinele fundamentale ale orfismului, nu si superstitiile si ceremoniile de purificare.
Socratele platonician ii anticipeaza atat pe stoici, cat si pe cinici. Stoicii considerau ca binele suprem este virtutea si ca un om nu poate fi deposedat de virtute de catre cauze exterioare. Aceasta doctrina este prezenta implicit in a firmatia lui Socrate ca judecatorii nu-i pot aduce nici o vatamare. Cinicii dispretuiau bunurile lumesti si-si manifestau acest dispret refuzand comoditatile civilizatilei; este un punct de vedere identic cu cel care-l facea pe Socrate sa umble descult si prost imbracat.
Pare lucru cert ca preocuparile lui Socrate erau etice si nu stiintifice. In Apararea, dupa cum am vazut, el spune ca n-are nimic de-a face cu speculatiile despre natura. Dialogurile platoniciene cele mai timpurii, despre care se considera indeobste ca sunt cele mai socratice, au ca obiect principal cautarea de definitii ale termenilor etici. In Charmides se cauta definitia cumpatarii sau moderatiei; in Lysis, definitia prieteniei; in Laches, a curajului. In nici unul din ele nu se ajunge la vreo concluzie, dar Socrate da limpede de inteles ca socoteste importanta examinarea unor astfel de chestiuni. Socratele platonician sustine intruna ca nu stie nimic si ca este mai intelept decat altii doar prin faptul ca stie ca nu stie nimic; nu considera insa ca nu se poate dobandi cunoastere. Dimpotriva, crede ca straduinta de a cunoaste este de cea mai mare importanta. Sustine ca nimeni nu savarseste nelegiuiri cu buna stiinta si deci ca doar de cunoastere este nevoie pentru ca toti oamenii sa devina cu desavarsire virtuosi.
Stransa legatura dintre virtute si cunoastere este caracteristica pentru Socrate si Platon. Intr-o anumita masura aceasta idee este prezenta in toata gandirea greaca, in opozitie cu cea crestina. Potrivit eticii crestine, curatia inimii este lucrul de capetenie, iar aceasta se poate intalni cel putin la fel de probabil la cei necultivati ca si la cei cu invatatura. Aceasta deosebire dintre etica greaca si cea crestina dainuie pana in zilele noastre.
Dialectica, adica metoda de a cauta cunoastere prin intrebari si raspunsuri, nu a fost inventata de Socrate. Primul care a practicat-o sistematic pare a fi fost Zenon, discipolul lui Parmenide; in dialogul platonician Parmenide, Zenon il supune pe Socrate la acelasi tratament la care acesta, in alte scrieri ale lui Platon, ii supune pe altii. Avem insa toate temeiurile de a admite ca Socrate a practicat si dezvoltat aceasta metoda. Dupa cum am vazut, cand este osandit la moarte, el se gandeste, fericit, ca in lumea de dincolo va continua sa puna intrebari intruna si nu va putea fi dat mortii, pentru ca va fi nemuritor. De buna seama ca, daca practica dialectica in modul descris in Apararea, ostilitatea fata de el este lesne de inteles: era firesc ca toti impostorii din Atena sa se incardaseasca impotriva lui.
Metoda dialectica se potriveste pentru anumite chestiuni, iar pentru altele nu. Pesemne ca ea a determinat, pana la un punct, caracterul cercetarilor lui Platon, care erau, in cea mai mare parte, de natura celor ce se preteaza la o astfel de abordare. Iar prin influenta lui Platon, cea mai mare parte a filozofiei de mai tarziu a fost marcata de limitele inerente acestei metode.
Unele chestiuni, evident, nu se preteaza la o astfel de tratare – de pilda cele ce tin de stiinta empirica. Galilei, ce-i drept, a folosit dialogul pentru a-si sustine teoriile, dar a procedat asa numai pentru a birui niste prejudecati, in timp ce temeiurile pozitive pe care se sprijineau descoperirile sale nu puteau fi inserate fara mare artificialitate intr-un dialog. Socrate, in scrierile platoniciene, intotdeauna pretinde ca nu face decat sa scoata la iveala cunostinte pe care insul pe care il iscodeste le poseda deja; pe acest temei, el se asemuieste pe sine unei moase. Atunci cand, in Phaidon si Menon, aplica metoda sa la probleme de geometrie, el e nevoit sa puna intrebari sugestive, pe care orice judecator le-ar refuza. Metoda se afla in armonie cu doctrina reamintirii, conform careia noi invatam reamintindu-ne ceea ce stiam intr-o existenta anterioara. Ca argument impotriva acestei conceptii, sa ne gandim la indiferent ce descoperire facuta cu ajutorul unui microscop, privind, de pilda, raspandirea unor boli prin bacterii; cine s-ar incumeta sa sustina ca o astfel de cunostinta ar putea fi obtinuta de la o persoana pana atunci ignoranta, prin metoda intrebare-raspuns?
Chestiunile care se preteaza la metoda socratica sunt cele in care dispunem deja de suficiente cunostinte pentru a putea trage o concluzie corecta, dar din pricina confuziei in gandire sau a analizei deficitare, n-am izbutit sa dam cea mai buna intrebuintare logica respectivelor cunostinte. O intrebare de felul “ce este dreptatea?” se preteaza in chip eminent a fi discutata prin dialog platonician. Cu totii folosim nestingherit cuvintele “drept” si “nedrept”, iar prin examinarea modurilor in care le folosim, putem ajunge inductiv la definitia care se potriveste cel mai bine uzului. Tot ce ne trebuie pentru aceasta este sa stim cum sunt folosite respectivele cuvinte. La capatul unei astfel de investigatii vom fi facut insa doar o descoperire lingvistica, nu si o descoperire in domeniul eticii.
Putem aplica insa metoda despre care vorbim si la o categorie mai larga de cazuri. Ori de cate ori ceea ce se afla in dezbatere este de natura logica si nu factuala, discutia e o metoda buna de a da in vileag adevarul. Sa presupunem, bunaoara, ca cineva sustine ca democratia e un lucru bun, dar ca persoanelor care impartasesc anumite opinii n-ar trebui sa li se permita sa voteze; pe acel cineva il putem invinui de inconsecventa si ii putem dovedi ca dintre cele doua asertiuni ale sale, cel putin una trebuie sa fie mai mult sau mai putin eronata. Eu unul cred ca erorile logice joaca in p ractica un rol mai mare decat isi inchipuie multi oameni; ele le permit celor ce le comit sa impartaseasca, rand pe rand, opinii comode in orice chestiune. Orice doctrina coerenta este negresit in parte incomoda si potrivnica prejudecatilor curente. Metoda dialectica – sau, vorbind in mod mai general, deprinderea de a discuta liber – promoveaza indeobste consecventa logica, fiind in acest fel utila. Ea nu este insa de nici un folos cand urmarim descoperirea de noi fapte. Ma gandesc ca “filozofia” ar putea fi definita drept totalitatea cercetarilor ce pot fi efectuate cu metodele lui Platon. Dar, daca aceasta definitie se potriveste, este din pricina influentei exercitate de Platon asupra filozofilor de mai tarziu.
Bertrand Russell, Istoria filozofiei occidentale, vol.1, Bucuresti, Humanitas, 2005, pag. 101-112
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

socrate persoanj controversat procesul moartea
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1907 (s) | 34 queries | Mysql time :0.018724 (s)