News Flash:

Nicolae Grigorescu, o figura de marca a picturii romanesti

7 Octombrie 2013
3125 Vizualizari | 0 Comentarii
S-a nascut probabil in anul 1835 in comuna Pitaru din judetul Dambovita. Tatal sau, arendas si apoi ingrijitor de mosie, moare tanar inca, cu durere in suflet ca-si lasa pe drumuri sotia si pe cei sapte copii. Nenorocita si ingrijorata, sotia isi ia copiii si se muta la Bucuresti la o matusa sarmana din Caramidari. Ca sa si-i poata creste, lucreaza din zori pana noaptea tarziu, la inceput singura, mai tarziu cu fetele ei.“Biata mama, cu acul ne-a crescut, fara sa se planga si fara sa zica o vorba rea”. Dragostea ei mare era copilul Nicu, cel mai intelept si cel mai plapand si pe care-l invata singura sa scrie si sa citeasca.
Ucenic la un iconar
Cu atata stiinta de carte numai, dar cu o atragere instinctiva spre frumusetea icoanelor, intra ca ucenic, in varsta de 10 ani, la un iconar: “Om sucit, Dumnezeu sa-l ierte… ma punea de maturam, de leganam copilul si cand voiam sa ma uit cum zugravea icoanele, ma gonea de langa el … Cateodata numai, cand frecam bine culorile, se imblanzea si-mi arata cum se fac sfintii… Atunci eram atat de fericit! Ma uitam la el ca la Dumnezeu”.
“Ziua cea mai fericita din viata mea”
Dupa doi ani se intoarce acasa si face si el iconite, pe care le duce sa le vanda, insirate jos pe basma, la Obor. “Doamne cu ce bucurie am venit acasa cu cei dintai zece sorocoveti, pe care i-am pus in mana mamei! … Ea cand vazu banii se sperie, ca eu faceam iconitele pe ascuns, iar pe urma se intoarse cu fata incolo, sa n-o vad ca-i dadusera lacrimile de bucurie! Aceasta a fost ziua cea mai fericita din viata mea; eram mare, puteam sa ajut casa cu munca mainilor mele! …”
La 1854 Grigorescu se prezinta la concursul deschis de Eforia Scoalelor din Bucuresti pentru o bursa de pictura la Paris. Neavand insa studii gimnaziale, bursa e acordata lui Constantin Stancescu. Tace si face tabloul “Mihai Viteazul scapand stindardul” pe care il vede din intamplare Beizadea Mitica (Dimitrie Ghica) si vorbeste de el si de pictor domnitorului. Stirbei cumpara tabloul cu o suta de galbeni si-l daruieste directiunei scolii de Bele-Arte, unde arde in focul din vara anului 1884. Doamna Trubetscoi, fata banului Costache Ghica, il insarcina cu zugravirea bisericii dela Baicoi; Mitropolitul Nifon cu zugravirea Manastirii Zamfira din Prahova.
Prima dragoste
Pe cand zugravea bolta bisericii de aici, rasare, langa el, prima dragoste sfanta. “Cand lucram sfintii din catapeteazma, vazui jos pe schela o fetisoara cam de seama mea, care ma privea cum lucram. Ea era cuminte, blanda cu ochii albastri; un adevarat inger. Nu stiu cum facuram, ca peste cateva zile ne iubeam amandoi ca niciodata in viata. Ne intalneam seara dupa lucru in acelasi loc, ne tineam de mana, aproape fara sa ne vorbim. Eram atat de fericit! Pentru mine ea era tot ce Dumnezeu facuse mai frumos pe lume … Cand sfarsii serafimul din crestetul boltii, auzii de la spate pe mester: “bravo mai baiete, e cel mai frumos inger ce-ai facut, e leita Marioara Popii! …”
La Agapia
La Zamfira face cunostinta unui calugar batran Isaia, care umblase prin lume si povestea frumos minunile ce vazuse. “Eu ii sorbeam cuvintele”. Se sfatuiesc amandoi sa plece la Paris, visul lui de atunci. Fac pregatirile si in drum trec pe la Manastirea Neamtului. Aici Isaia cade bolnav. In asteptarea insanatosirii lui, Grigorescu zugraveste cateva icoane. Maica Ursachi, starita Manastirii Agapia, o femee inteligenta, vede una din ele, ramane incantata si fiindca se gandea de mult la un mester pentru zugravirea bisericii celei mari, il insarcina pe el cu lucrarea pe pretul de trei mii de galbeni. Cum batranul era tot bolnav si cum, pe de alta parte, locul era frumos si linistit, amana plecarea la Paris. Se duce la Iasi, isi cumpara ce-i trebuie si incepu lucrul care tinu trei ani de zile. Lucrarea se vede inca si astazi. E o raspantie in viata lui Grigorescu; atitudinile cucernice ale sfintilor, potrivit cerintelor bizantine, prinse insa in coloritul sau viu, o pun la mijloc intre arta bizantina si arta renasterii.
La Paris
Zugravirea de la Agapia face pe Kogalniceanu sa-l inscrie in 1862 cu o bursa in bugetul Moldovei. El poate pleca acum la Paris. Intra in atelierul lui Cornu cu o hotarare si o ardoare de a invata pictura, fara exemplu. Se prezinta dupa un an la concursul scolii de arte frumoase cu o schita si reusi sa fie admis la “concursul arborelui”. Se duce la Fontainebleau sa studieze arborii dupa natura spre a-si executa schita; e fermecat atat de tare de frumusetea padurii seculare a lui Napoleon si de noutatea de a picta in aer liber ca in loc de a sta zece zile cat ii permitea concursul, se uita acolo patru luni, asa ca pierde cu totul si termenul concursului si urmele scolii de Arte Frumoase. In primavara viitoare, revine la Fointainebleau si se aseaza definitiv in satul Barbizon. Din timp in timp si mai ales iarna, venea la Paris de revedea galeriile Luvrului si Luxemburgului. Acolo Grigorescu cerceta, copia, studia clasicismul picturii. Munca anilor acelora, cu iluziile si deceptiile ei zilnice, fu o virtute a lui Grigorescu tot asa de mare ca si talentul.
In vara anului 1864 vine in tara. Dorul de pamantul lui, grija de ai sai si de lipsa in care traiau ei, il fac sa incerce a-i ajuta. Se prezinta Ministerului de Culte, ca fost bursier al statului si se pune la dispozitia lui. Ministerul… n-are loc vacant de profesor… El pleaca din nou in Franta. In anul 1865 expune la expozitia de la Barbizon: “O ramura de flori de mar”. Cand intra imparatul Napoleon, se opreste dinaintea lucrarii tanarului roman, o admira si o cumpara.
In 1866, dupa cinci ani de studii, se intoarce in tara si descopera comorile naturii noastre pitoresti, peisage, tipuri de tarani si tarance si in 1868 face o noua expozitie, care fu o revelatie. Pana atunci nimeni la noi nu descoperise frumusetea rustica a tarii noastre, nimeni nu indraznise s-o puna in lumina, nimeni nu putuse sa redea caracterele ei originale.
Grigorescu se adreseaza a doua oara pentru o catedra si i se raspunde la fel: “Nu e post vacant”. Pleaca iar in Franta, se aseaza de asta data la Marlotte, satul de langa Barbizon, si, ca totdeauna, pe lucru. Dar, izbucnind razboiul dintre Franta si Germania, Grigorescu se vede nevoit sa se intoarca in tara.
Alaturi de soldati
Venind anul razboiului nostru cu turcii, trece Dunarea, urmareste armatele noastre, priveste ororile razboiului si inregistreaza faptele si izbanzile soldatilor nostri in admirabilele sale studii si schite: “Proviziile”, “Santinela”, “Vedeta”, “Lupta din Valea Rahovei”, “Atacul de la Opanez”, “Spionul”, “Gornistul, “Primii prizonieri de la Plevna”, “O recunoastere” si in marea sa panza “La Smardan”, care alcatuiesc epopeea cea mai stralucita a faptelor eroice de atunci. Apoi, dupa sfatul oficialitatii, trage cu multa truda, cheltuindu-si putinii sai bani, schitele – 12 la numar – in mii de stampe heliotipice, care ramasera ca o povara pe cap, carandu-le dupa el de colo pana colo.
Mai necajit ca oricand, se hotaraste sa vanda tot si sa plece din tara, sa se expatrieze. Deschide expozitia – desfacere in vara anului 1881 – expunand tot ce avea, picturi, desene, obiecte de arta, covoare si, dupa ce le vinde pe preturi derizorii, pleaca in Franta. Aici lucreaza din nou; se duce, vara dupa vara, in diferite localitati din Normandia si Bretania, picteaza minunatele vederi de la Vitre, vine la Paris cu ce lucrase anii aceia si cu ceea ce ii mai ramasese nevandut in tara, deschide la 1887 o expozitie in sala Martinet pe Bulevardul Italienilor, despre care mai toate gazetele pariziene vorbesc cu admiratie. Cativa ani de-a randul Grigorescu trimite lucrari la Salon, “Numai ca sa am dreptul de intrare”; ele atrag intotdeauna atentia criticii care il compara cu Wateau.
Intors definitiv in tara, cu aureola aceea a faimei strainatatii in jurul numelui lui, generatia ce se ridica deschide ochii ei proaspeti si iubitori de arta in fata operei lui Grigorescu, o admira, o pretuieste tot mai mult, ii confirma talentul, ii consfinteste reputatia, ii pregateste gloria.
Delicat si usurel la trup, cu figura vie si inteligenta
La expozitia din 1893, cand I-am cunoscut eu, Grigorescu era om de 63 de ani. Delicat si usurel la trup, cu figura vie si inteligenta, cu ochiul scaparand lumini de o intensitate si de o mobilitate neinchipuita, cu fruntea dreapta si buzele fine, parea un om alcatuit numai din nervi. Traind singur in lume, fara familie, fara societate, ca un strain, el isi planuia tablourile, le gandea, le lucra multumit in tacerea atelierului si nu mai simtea nevoie de nimic si de nimeni. Simplu in viata, ca si la vorbe, ca si la port, modest si sobru in toate, nu intelegea placerile majoritatii oamenilor si le socotea ca niste scaderi.
In micul apartament din strada Polona, colt cu strada Batistei, Nr. 20, pe unde era intrarea si unde traia de mai multi ani, il gaseai mai totdeauna in atelier cu paleta in mana, o paleta de o rara acuratete, cu bereta in cap, dinaintea unei lucrari noi, pusa pe sevalet. In jurul lui, liniste si tacere ca intr-un sanctuar. Peretii erau tapetati de sus si pana jos cu tablouri in cadre si fara cadre; mai la o parte un divan acoperit cu scoarte, iar deasupra lui pe perete un goblen inadit, cumparat la Paris in doua randuri, jumatate intr-un an si jumatatea cealalta, printr-o intamplare, cativa ani mai tarziu. In serviciu n-avea decat un baiat de taran.
Omul acesta, care traia cu teama si cu grija zilei de maine, avea o latura de copil in sufletul lui: cand te vedea miscat de un tablou, dadea numaidecat. Un vis al lui a fost o calatorie cu carul de-a lungul muntilor nostri, si, daca nu si-a putut realiza visul acesta, a putut cel putin sa-si realizeze o parte din el, facandu-si casuta de la Campina si traind restul vietii la poalele muntilor. Cand il vizitai acolo, il gasii in atelier, o camera mai mare, cu scandurile albe pe jos, spalate curat, cu peretii plini de peisajele si figurile lui fermecatoare, cu parfumul acela de arta mare ce parea o incantare fizica.
Singuratate
Fie la Bucuresti, fie la Campina, Grigorescu era un iubitor al singuratatii. El trai toata viata in singuratate, dandu-i tot ce avea el. Singuratatea era zeita protectoare slavita de el, vesnicul singur. Intrand la dansul, simteai ca-l desparti de singuratate ca de o femeie iubita, cu toata simpatia ce-ti arata si cu toata bunavointa cu care te retinea.
In ziua in care si-a facut casuta aceea de la Campina, departe de Bucuresti, ce fericire pentru el de a-si fi putut asigura viata in tovarasia singuratatii!  Acolo la Campina, la Doftana, in camp, singur, sigur ca nu va fi tulburat de nimeni! Ce voluptate in sufletul lui! Singur, si la tara, in patria subiectelor sale de pictura atat de dragi! . . .  Catre seara il gaseai in balconasul casei, intre stalpii subtiri de lemn, privind si incantandu-se de a mia oara de aceleasi contururi de munti, de acelasi apus de soare, de acelasi cer albastru, de aceeasi imensitate a orizontului ce-l patrundea zilnic cu maretia tainelor lui! . . .
Dupa o viata de continua munca si dupa o scurta boala, in ziua de 24 iulie 1907, Grigorescu inchise ochii acolo. Pus intr-un car cu patru boi, trupul lui iesi din curte urmat de cativa amici si se indrepta spre cimitirul satului, unde fu inmormantat in marginea cimitirului. De acolo umbra lui priveste locurile pe cari le-a iubit el atata si-si continua viata de veci in tacerea aceea a vaii, ascultandu-i soaptele si respirand mirosul florilor de camp, atat de preferate de dansul in panzele sale…
sursa: Nicolae Petrascu, Icoane de lumina, vol. I, Tipografia Bucovina, Bucuresti, 1935, pag. 80-87
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

prima dragoste la agapia la paris singuratate
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1667 (s) | 34 queries | Mysql time :0.019656 (s)