News Flash:

NICOLAE IORGA si sotia sa, CATINCA, o iubire cat veacul

17 Ianuarie 2014
3091 Vizualizari | 0 Comentarii
129 de scrisori!
De la versuri naive si aluzii delicate, la marturisiri exaltate si rugi dezarmante: tanarul Nicolae Iorga a scris o "opera” intreaga, pana sa infranga temerile feciorelnice ale frumoasei brasovence Catinca Bogdan. 129 de scrisori pana la marturisirea cea dintai a unei iubiri care a ars pana la moartea dramatica a marelui istoric roman. 129 de scrisori si-apoi alte sute, in care Nicolae Iorga, teribilul geniu de la inceputul secolul trecut, lasa deoparte stilistica savanta a academicianului si morga militantului politic, pentru a ni se descoperi copilaros si tandru, pasional si fermecator, cum putini ni l-am fi imaginat. 129 de scrisori, si-apoi alte cateva sute, in care ni se descopera, deopotriva, raspunsul la iubirea sa prin atasamentul supraomenesc cu care Catinca s-a zidit de vie in viata si in opera geniului Nicolae Iorga, potrivit formula-as.ro.
Glorie si scrum
"La inceput dispret, neglijenta, tacere; fereala cea mai strasnica de a spune un cuvant mai bun si mai cald, un cuvant de iubire..." (Nicolae Iorga, 14 octombrie 1900, scrisoare de la Bucuresti catre Catinca Bogdan)
Parca nicicand nu-i mersese mai prost. Doar in copilarie, dupa moartea tatalui, cand suferea, alaturi de fratele mai mic, George, vazand cum mama Zulnia se chinuia sa-i creasca si sa le dea educatie, dintr-o biata pensie de 60 de lei. De atunci nu mai suferise ca acum, cand cerneala se intindea ca pelinul peste scrisoarea pe care i-o trimitea bunului sau prieten Ion Bianu. Din urma cu 10 ani, de cand uimise intreaga Romanie, absolvind intr-un singur an, "magna cum laudae”, prestigioasa Facultate de Litere de la Iasi, cariera si viata personala i se inlantuisera intr-o perfecta spirala a reusitei. Ajuns sub influenta benefica a marilor profesori junimisti, tanarul Nicolae Iorga e incurajat si ajutat sa-si desavarseasca studiile in strainatate. Calatoreste mult si cu folos, are acces la marile biblioteci ale Europei, in care se inchide cu lunile, citind si conspectand cu fervoare. La 23 de ani, e deja un veritabil fenomen national, "o minune de om”, la propriu si la figurat. Revenit in tara, preia catedra de Istorie universala a Universitatii din Bucuresti, dupa ce, in prealabil, devine membru corespondent al Academiei Romane!
Casatoria cu Maria Tasu, cea care ii jurase iubire vesnica, in 1890, pe cand amandoi erau foarte tineri, pare sa mearga bine. Florica si Petru, copiii lor, sunt deja marisori. Nimic nu lasa sa se intrevada marea criza personala din toamna lui 1899. Si totusi, in noiembrie, Iorga scrie cat de "infiorator de nenorocit” se simte. Momentul marcheaza inceputul unei perioade de mari insatisfactii. Stilul sau polemic la adresa unor nume consacrate ale vremii, atrage o intreaga coalitie impotriva sa. Se propune, nici mai mult, nici mai putin, excluderea sa din Academie. Iar atacurile inamicilor ajung sa atinga inclusiv chestiuni de ordin familial. La 28 de ani, viata lui Iorga e la rascruce de drumuri...
Frumosul "copil” din Brasov
"Nu-ti poti inchipui ce infiorator de nenorocit sunt. Destul sa-ti spun ca, desi-mi traiesc copiii, eu nu mai am familie" (Nicolae Iorga, noiembrie 1899, scrisoare catre Ion Bianu)
Prins sub povara propriilor ambitii, atacat din toate partile pe scena publica si vaduvit de tandretea partenerei de viata, tanarul Iorga decide numaidecat sa o rupa cu vechea viata, care se suprapunea, in buna masura, peste fulminanta sa ascensiune de la finele secolului al XIX-lea. Cere divortul de Maria, invocand "traiul rau”, "abaterile sale de la datoriile conjugale” si "insultele grave” care i s-au adus, si se foloseste de intreaga sa influenta, pentru a obtine o solutie cat mai rapida. Stie ca nu mai poate continua astfel si stie si cum i-ar prii sa traiasca pe viitor: intr-un mediu cald si prietenos, alaturi de o femeie intelegatoare si cultivata, care sa-i fie nu doar partenera de viata, ci si tovarasa de studiu. Inca din vara anului 1899, Nicolae Iorga frecventa la Brasov, unde studia arhivele orasului, casa parinteasca a slavistului Ioan Bogdan. Cunoaste o parte din membrii familiei, intelectuali rafinati, ce stiau sa creeze o atmosfera intima si prieteneasca. Scrie adesea, de altfel, despre lipsa acelui mediu de care se atasase foarte mult. Se simte atat de bine in mijlocul acestei frumoase familii ardelene, incat, in 1900 se muta in chirie chiar peste drum de casa lor. Si astfel, intr-o zi, pe neasteptate, destinul ii zambeste larg lui Iorga, cand in casa Bogdanilor apare Ecaterina, mezina familiei, venita de la Budapesta, ca proaspata absolventa a pretentiosului Institut Pedagogic "Erzsébet”. Aflat in plin proces de divort la Bucuresti, Iorga se indragosteste pana peste cap de sora cea mica a prietenului sau Ioan Bogdan. Catinca era o frumusete calma, senina, armonioasa, fara nimic ostentativ. In plus, avea o educatie solida, studiase Literele la Berlin (o raritate pentru o femeie la vremea aceea), vorbea la perfectie maghiara si germana. Dar idila de-abia daca are timp sa se infiripe, cand, in august 1900, Iorga e obligat sa ia drumul Sibiului, unde primise acceptul sa cerceteze arhivele. Totul ar fi ramas, probabil, un dulce fior de-o vara daca, tenace, pasional si prodigios, intocmai ca in activitatea sa de savant, Nicolae Iorga nu ar fi tinut aprinsa vapaia fragila a promisiunii smulse Catincai la Brasov - cum ca "se va gandi la el” - cu zeci si zeci de scrisori si de carti postale. "Orice zi mi se incepe prin aceasta spovedanie catre tine, prin aceasta rugaciune catre iubita mea, care-mi aduce noroc si ma insenineaza”, ii scrie Iorga Catincai. La inceput timid, apoi tot mai increzator si mai convingator, tanarul istoric reuseste, cu multa sinceritate si emotie, sa spulbere temerile "micutei” si sa-si faca loc in viata ei.
"Vom trece poate candva amandoi pe aici, cand sufletele amandurora vor fi senine si vom fi multamiti, iubindu-ne unul pe altul. Cat astept sa fii nevasta mea si cat de putin ma impac la Bucuresti si aici, cu cei mai multi, cari mi se par asa de meschini, de ordinari, de urati in firea lor pe langa bunul si frumosul mieu copil de la Brasov, pe langa... (lasa-ma sa zic) pe langa tine, Catinca". (Nicolae Iorga, 23 septembrie 1900, scrisoare de la Iasi catre Catinca Bogdan)
"Draga Catinca, (...) n-am capatat inca lamuriri asupra unui punct foarte insemnat: anume daca esti tot mica si n-ai crescut. E foarte interesant sa stiu: daca ai crescut, e pacat, fiindca asa de bine-ti statea cand erai mica! Dar e si bine, pentru ca atunci, stii cine-ti place si cine nu-ti place, ceea ce mi-ai spus ca nu stiai, fiindca erai mica. Dar tot prefer sa aflu ca nu poti lega aceste notiuni: om si iubire, decat sa te vad mare... Deci sunt convins ca te voi gasi tot asa, un fragment frumos de domnisoara blonda. Imi esti draga". (Nicolae Iorga, 4 septembrie 1900, scrisoare de la Sibiu catre Catinca Bogdan)
"Deci peste doua-trei zile, o sa ai... neplacerea de a ma vedea. Eu sunt foarte curios sa vad pe cine voi gasi: pe vechea domnisoara Catinca, aceea care radea asa de dulce, cand ii exprimam ce planuri am fata de biserica din cetate, ori cealalta, de la plecare. Dar imi sunt dragi amandoua: si cea buna, si cea rea". (Nicolae Iorga, 7 septembrie 1900, scrisoare de la Sibiu catre Catinca Bogdan)
Departe de Catinca, Iorga e macinat de dor. Sunt zile in care ii scrie si de doua ori! Cu trecerea saptamanilor, ajunge sa ii trimita iubitei sale colectii intregi de ilustrate dintre cele mai exotice, scene din cultura japoneza sau din cea chineza, apoi din cea italiana, pana ajunge la colectii de timbre bulgaresti... Si, desi are sprijinul fratilor tinerei brasovence - Iancu Bogdan ii transmite ca ar fi "foarte mandru ca cel mai bun prieten si cel mai distins coleg al sau sa-i devie cumnat” - Nicu Iorga are de infruntat raceala rarelor scrisori care-i vin dinspre Catinca. Intr-unul dintre desele momente de exasperare din "exilurile” sale academice, Iorga glumeste, pe spatele unei ilustrate, imitand stilul foarte scortos al raspunsurilor Catincai: "Stimata domnisoara Catinca Bogdan, am primit onorata Domniei Voastre epistola, cu data de «Brasov, 13 oct. 1900». Astazi, 14 octombrie 1900, imi permit a va raspunde, asigurandu-va ca m-am bucurat sincer afland ca v-au placut lucrurile trimese de mine. Gasesc foarte natural ca d-voastra sa nu va fi asteptat la ele. Va rog a primi salutarile mele. N. Iorga, profesor la Universitate, Str. Icoanei, 64”.
Intr-adevar, Catinca raspunde cu multa raceala scrisorilor de inceput ale lui Nicolae Iorga. Dar raceala aceasta e, pe undeva, de inteles, pentru ca Iorga era in acea perioada in plin proces de divort. Avizat de aceasta sensibilitate a Catincai, savantul o tine mereu la curent cu mersul procesului si cu eforturile pe care le face pentru ca el sa se incheie cat mai curand.
"Acest termen e ultimul, si-mi e permis sa sper ca la 1 nov. voi fi liber. Deci, de la 1, am dreptul sa fii altfel cu mine. Asa-i? Te sarut mult, mult... Sa stii ca de la sedinta incolo sunt logodnicul tau, ca ai sa-mi zici tu si ai sa ma lasi sa te sarut. Asa-i? Asa-i? Sa raspunzi, micuto”, scrie Iorga, entuziast, pe 30 octombrie 1900. In ciuda temerilor constante exprimate de savant si a reticentei care persista in randurile pe care le primeste de la Brasov, dupa intalnirea cu Catinca din septembrie, Nicolae Iorga primeste promisiunea logodnei pentru inceputul anului viitor, dupa pronuntarea divortului. Deferentul "Draga Catinca” devine, imediat dupa acea intalnire, un efuziv "Alla graziosissima signorina Catinca”, iar "Imi esti draga” se transforma, peste noapte, in "Te sarut dulce” sau "Te iubesc!”...
"Cumintea si dulcea mea iubita, am primit cartea ta postala. Vezi, asa sa-mi scrii, copilule rezervat si sfios. Si mai puteai sa adaugi, la sfarsit, acolo unde ai sters o litera, alte doua: «T. I.», adeca «te iubesc» (dar tu se chiama ca nu le scrii). Eram supt impresia unor lucruri urate, si randurile tale m-au inseninat. M-am gandit la ce o sa fie la vremea cand amandoi, iubindu-ne, vom fi departe de locul unde eu am suferit si sufar inca atata. Ce zici, signorina? Cand vom fi noi doi, in bella Italia, si cand voi avea voie sa te sarut, sa te sarut. Dulcele mieu copil blond!" (Nicolae Iorga, 1 noiembrie 1900, scrisoare din Bucuresti catre Catinca Bogdan)
"Aici petrec bine intre prieteni, si nu-mi lipseste decat dulcea mea logodnica. Ieri am fost la masa la Cuza. Are cea mai cuminte femeie ce se poate inchipui: uraste modele si petrecerile si ajuta la lucrul stiintific pe barbatul ei. Asa o sa fii si tu pentru mine". (Nicolae Iorga, 28 septembrie 1900, scrisoare de la Iasi catre Catinca Bogdan)
"La 4 februar (1901, n.r.) a fost nunta, intr-un cerc foarte restrans, acum as zice prea restrans. Dar cum ar fi fost altfel, cand nici invitatii de nunta nu am facut? (...) Nici musica, nici altceva, care sa fi dat o nota mai de veselie”, nota melancolic Catinca Iorga, 30 de ani mai tarziu, pe foaia unui caiet. O cununie simpla, grabita, probabil, de nerabdarea lui Iorga. Multe rude nici nu apuca sa ajunga la nunta, nici fratele savantului, nici mama sa, nici bunii sai prieteni, Iancu si Iorgu Bogdan, fratii Catincai, sustinatori entuziasti ai relatiei celor doi tineri. Ca sa para mai tanar, desi avea doar 29 de ani, Nicu Iorga isi tunde barba cea lunga, care avea sa devina marca a imaginii sale.
Intr-una din fotografiile de la inceputul lui 1901, pastrata la casa memoriala de la Valenii de Munte, Iorga impresioneaza prin ochii sai hipnotizanti si aerul misterios, usor pierdut, atat de potrivit unui tanar geniu. Cum nimeni nu s-a gandit sa le faca fotografii tinerilor miri din Scheii Brasovului, "portretul de cuplu” a fost completat de editorii biografiilor lui Iorga cu un superb profil al Catincai, realizat la absolvirea studiilor de la Budapesta. Toate declaratiile din scrisorile lui Nicolae Iorga prind astfel, sens si contur, in acest portret luminos al Catincai...
Imediat dupa nunta, Nicolae si Catinca merg in Italia, la Florenta. Nu avea sa fie insa o luna de miere, caci Iorga si sotia sa petrec majoritatea timpului in biblioteci, arhive si muzee. Avea sa fie, mai degraba, inceputul unui an de incercare pentru tanarul cuplu. Scrisorile trimise in tara de Catinca scot in evidenta destule neintelegeri intre cei doi, precum si detalii despre cat de greu de suportat sunt capriciile unui sot total absorbit de munca sa. Atmosfera incinsa din periplul italian da nastere unor momente savuroase adesea in dramatismul lor, exagerat, de moment. Bunaoara, pe un colt de ziar unguresc, Iorga nota, la Pesta, in august 1901, "Pentru ca a cumparat branza puturoasa si mere acre, Catinca: 1) S-a dat dracului; 2) A spus ca vorbesc «tare, tare»; 3) Ca nu mai poate suferi; 4) Ca o sa moara intr-un an; 5) Si ca e gata sa mantuie tot. 8 ceasuri de sara. Pana la 9, cine stie ce va mai spune”. Dupa multi ani, istoricul Andrei Pippidi, nepotul lui Nicolae Iorga, a gasit aceasta bucatica de ziar impaturita cu grija intr-un plic pe care Catinca scrisese: "Document de la a sasea luna din casatoria noastra. Amare zile!”.
Dar spre deosebire de Maria, prima sotie a savantului, Catinca intelege bine cata nevoie are Nicolae Iorga de sprijinul ei si se inhama, cu tenacitate ardeleneasca, la marea opera pe care Iorga o punea la cale. Ii tine corespondenta, ii ordoneaza lucrarile, transcrie manuscrise, il ajuta cu pretioase traduceri. Catinca e pentru Iorga mai mult decat o sotie grijulie, e un adevarat partener de viata, e de fapt cea mai importanta colaboratoare a lui Iorga. Exact ceea ce Iorga isi dorea mai mult, ce remarcase la sotia prietenului A. C. Cuza: "cea mai cuminte femeie ce se poate inchipui”, care "uraste modele si petrecerile si ajuta la lucrul stiintific pe barbatul ei”.
In sfarsit "acasa”: Valenii de Munte
"Imi fac sufletul tare, caci si trebuie. Ma fericesc ca va am pe voi, pentru ca altfel n-ar birui in mine gandul ca a trai si a te tinea sanatos este o datorie, orice s-ar intampla. Eu, pentru mine, pare ca nici n-as mai fi, si ma daruiesc voua, cari, prin datoria de a va tinea si a va apara, ma tineti la locul mieu. Nu cauta sa intelegi mai mult. Vreau ca aceasta scrisoare sa-ti ajunga. Si am credinta ca ceva din iubirea noastra imi va face intotdeauna drum prin viata, prin chinuirile si primejdiile ei. Te sarut si va sarut". (Nicolae Iorga, 10 noiembrie 1916, scrisoare din Bucuresti catre Catinca Iorga)
In primii ani de casnicie, pana la nasterea primilor patru copii, Catinca il insoteste peste tot pe Nicolae Iorga, si la Paris, si la Budapesta, si la Cracovia, Cluj, Sofia sau Istanbul, la conferinte si in deplasarile documentare. Incantat de devotamentul si de calitatile de cercetator ale sotiei sale, savantul nu scapa nici un prilej sa atraga atentia in mod public asupra binecuvantarii de a o avea pe Catinca alaturi. In august 1900, Iorga marturiseste ca e ajutat in arhivele de la Budapesta de "sotia mea, care imi face grelele traduceri din ungureste”. Apoi, in introducerea volumului despre razboaiele de cucerire ale lui Mihai Viteazul, precizeaza ca "pentru documentele unguresti, traducerea mi-a fost facuta de un colaborator pe cat de statornic, pe atat de modest”.
Dupa 1907, cu patru copii deja si cu multe probleme pe cap, Catinca si Nicolae Iorga decid sa lase la o parte viata tumultoasa a Bucurestiului si sa se mute intr-un targusor linistit, unde savantul insusi visa sa gaseasca un loc prielnic pentru ambitioasele sale proiecte culturale. Cand afla despre Valenii de Munte, Catinca e in al noualea cer, chiar daca nu vizitase niciodata locul! Probabil ca "ardeleanca si econoama de casa cum era ea”, se si interesase cum se traia pe acolo. Dupa ani si ani de peregrinari si dupa mutari succesive in case lipsite de orice confort, la Valeni cei doi soti aveau sa gaseasca, in fine, linistea si caldura unui camin. Viata ii va mai desparti adesea pe Catinca si pe Nicu Iorga - trec impreuna prin razboaie, refugii, crize politice, dar si prin rutina deplasarilor in strainatate sau prin tara ale savantului -, dar "acasa” ramane, pentru amandoi, Valenii de Munte. Casa de la Valeni devine, astfel, destinatia altor sute de scrisori care tin aprins, peste timp, fiorul povestii de dragoste din vara lui 1900...
Conservata intocmai cum era in urma cu un secol si transformata in muzeu memorial, casa de la Valenii de Munte impresioneaza prin simplitate si bun gust. Cu exceptia unor suveniruri sau cadouri primite de la prieteni sau admiratori, totul in "Casa Iorga” e fabricat in Romania, in cel mai pur si mai clasic stil traditional. Mobile trainice, comandate la Campulung Moldovenesc, incrustate dichisit cu motive populare tricolore, cuverturi tesute la tara, icoane vechi si, de jur-imprejur, biblioteci neincapatoare chiar si acum, cand zeci de mii de volume de colectie au luat drumul arhivelor bucurestene. Un fost premier, un mare academician si un politician de varf sa traiasca atat de modest? Iata ce diferenta fata de opulenta afisata azi de politicieni... Ma mir si eu, la fel ca miile de turisti care trec pragul casei memoriale din Valeni, sa vad ca Iorga traia chiar atat de simplu, taraneste, aproape.
Un hol prelung, mobilat cu lazile de zestre moldovenesti, atat de dragi lui Iorga, desparte biroul savantului si dormitorul cuplului de saloanele din dreapta. Biroul de lucru, masiv, indeamna pe data la lectura. E ticsit de carti din toate domeniile stiintei, scrise in toate limbile pamantului, marca a geniului poliglot si pluridisciplinar care a fost Iorga. Dincolo, dormitorul e simplu si cald, cu perdele de in lasate peste ferestrele ce dau spre curtea nostalgica, sub bruma toamnei tarzii. Un pat mare, vegheat de icoane la capatai, o oglinda cu lavoar de argint, un mic portret al Catincai in costum popular si un birouas asteptand, discret, vesti noi si ganduri bune de la savant, de citit si rascitit seara, pe el, tarziu, la lumina lampii cu gaz.
"N-am sa te pot vedea dumineca. Ma voi mangaia intrucatva cetindu-te. Scrisorile tale sunt o minune de cumintenie si bunatate, intr-o forma perfecta. Pana la revedere, te sarut cu atata lung si greu dor". (Nicolae Iorga, martie 1939, scrisoare din Bucuresti catre Catinca Iorga)
Salonasul cu secrete
"Tie nu-ti pot spune cat dor am de tine. Vorbele s-au invechit demult si nu se mai potrivesc cu un suflet care nu vrea sa imprumute de nicairi ce ar vrea sa-ti spuie. De as mai avea norocul sa te vad, sanatoasa si - baga bine de seama - tanara si frumoasa, ingrijita de tine, ca suflet si trup, cum ti-e datoria fata de iubitorul tau N. Iorga." (Nicolae Iorga, septembrie 1917, scrisoare catre Catinca Iorga)
Salonul Catincai e mic cat o chilie. O canapea si un birou cu doua fotolii, unde isi primea prietenele, confidente in rarele clipe de ragaz. Pe un dulapior, dupa usa, stau frumos inramate fotografii din tinerete ale copiilor, frumosi si zambitori, balsam pe suflet la batranetile cele pline de griji. Aici, in acest salon, isi va fi trait Catinca, in mare taina, necazurile si bucuriile simple, ferita de camera de lucru a savantului, de vesnicele si impovaratoarele sale prioritati academice sau politice. Aici isi va fi plans, nespus, fiica cea iubita, Titita, rapusa de boala in 1912, la numai 8 anisori. Moartea celei despre care toti vorbeau ca despre "a doua Iulia Hasdeu” l-a zdruncinat atat de tare pe Nicolae Iorga, incat Catinca, pentru a-l imbarbata, si-a reprimat mereu, de fata cu el, cu o vointa demna de un mare pustnic, orice urma de tanguire. Aici isi va fi tras Catinca sufletul, dupa ce, in 1919, va fi trudit zile intregi sa repuna in ordine casa pe care, in batjocura, trupele germane o transformasera in grajd pentru cai. Tot aici, in salonas, isi va fi cautat cuvinte potrivite pentru a-l impaca pe Iorga dupa esecul scurtei sale guvernari, in vara lui '32. Si tot aici il va fi luat deoparte pe iubitul ei sot in 1937, cand l-a sfatuit sa-si ia o pauza de la universitate, unde era in permanenta sicanat de legionari. Aici se va fi rugat, smerita, in lunile de grea suferinta, in care o boala necrutatoare a incercat-o, la finele anilor '30. Desi o stie suferinda si se bucura de fiecare data cand afla vesti bune de la medicii catre care o indruma, lui Nicolae Iorga nu i se dezvaluie niciodata adevarata boala a Catincai si nici gravitatea ei. Intr-un moment de mare criza politica si sociala, in care amenintarile si atacurile la adresa lui Iorga nu mai contenesc, Catinca alege, din prea multa dragoste pentru Nicu, sa-si duca singura crucea si sa nu-l necajeasca si mai mult...
"Vreau doar atata sa le spun copiilor mei ca, fara sacrificarea mea, tatal lor nu ar fi fost in stare sa faca tot ce a facut. Fortele mele, pana la extenuare, au fost puse la dispozitia lui. Cu juramant o pot spune, ca nu am trait nici o zi pentru mine, decat cu foarte rari exceptii, cand am fost singura acasa. Eu nu am putut canta, nici plange, cand am simtit nevoia... Doar in rare cazuri, in lipsa lui... Imi dau seama ca e nevoie de suferinta mea pentru implinirea unor lucruri mai mari... Un lucru este sigur: ca nu regret ca am servit o mare minte, poate unica in timpul de fata". (Catinca Iorga, 30 aprilie 1932, insemnare in jurnalul intim)
Teribilul cutremur din 9 spre 10 noiembrie 1940 ii gaseste impreuna, la casa din Valeni, pe Nicolae si Catinca. Lucrurile pareau sa se fi linistit, ultima scrisoare dintre cei doi e plina de optimism, dupa tomuri intregi in care cei doi soti deplangeau, deopotriva, necazurile personale si soarta unei tari aflate in deriva. Dar cutremurul schimba totul in numai cateva clipite. Casa e zdruncinata din temelii si nu mai poate fi locuita. Familia isi strange la repezeala cateva lucruri si pleaca la vila pe care o detinea la Sinaia. Intre timp, la Bucuresti continua campania furibunda de presa care prevestea lichidarea lui Nicolae Iorga - pedeapsa pentru uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu, de care savantul a fost facut responsabil, in mod abuziv, pe considerentul disensiunilor mai vechi dintre el si "Capitan".
In dupa-amiaza zilei de 27 noiembrie, profesorul, in varsta de 69 de ani, se gaseste la masa de lucru de la etajul casei din Sinaia. Incearca sa lase deoparte gandurile negre si se pune sa lucreze la "Istoria Universala”. Intr-o cameruta la parter, Ecaterina scrie si ea, in liniste. Se sperie de moarte cand, deodata, sapte barbati dau buzna in casa, blocand apoi usa cu spatele. "Cine sunteti?", ingaima, cu rasuflarea taiata, Catinca. "Politia legionara a Capitalei! Am venit sa-l luam pe domnul profesor Iorga la Bucuresti, pentru un interogator”, ii raspunde, pe ton cazon, unul dintre agresori. Intr-un minut, Nicolae Iorga e deja jos, in hol, flancat de cei sapte. Desi banuia de multa vreme ca i se pregateste asasinarea, marele istoric tine sa-si linisteasca sotia, in ultimele clipe dinaintea despartirii. Insista ca nu cumva sa-i umble la masa de scris, caci avea sa se intoarca in graba. Apoi, cu grija, ca sa vada Catinca, isi ia galosii cei grosi, sa nu raceasca pe drum... In drum spre masina lasata cu motorul pornit, gata sa plece in tromba spre Bucuresti, de undeva apare Alina Iorga, fiica cea mica a familiei, care insista sa-si insoteasca tatal la Bucuresti. E repezita. Nu se poate. In masina nu mai e loc.
In casa, terorizata de frica, Ecaterina pune mana pe telefon. Suna la Mircea Iorga, fiul cel mare de la Bucuresti, care avea bune relatii in mediul legionar. Suna la prietenii, partizanii si apropiatii lui Nicolae Iorga. Suna la politicienii cei mai importanti la care avea acces, suna la politie, la jandarmerie, suna peste tot. Intreaga lume influenta a Capitalei e alarmata in scurt timp. Antonescu insusi afla de asasinatul ce se punea la cale si da imediat in urmarire masina agresorilor. Avertizati, probabil, acestia il ascund pe Nicolae Iorga in garajul Politiei din Ploiesti.
Noaptea, vazand ca intrarea spre Bucuresti e in continuare blocata, "echipa mortii" se abate spre padurea Strejnic unde, la adapostul intunericului, isi executa misiunea criminala. Savantul e gasit mort, strapuns de gloante, in dimineata zilei de 28 noiembrie, la marginea unui drum. Vestea asasinatului o ajunge pe Catinca la capatul unei nopti lungi, de ruga si nesomn. La fel ca la moartea Tititei, suferinta o oteleste. In plina teroare legionara, sfidand un regim care ascunde, intr-un comunicat lapidar, moartea unei somitati a culturii romanesti si universale si interzice funeralii nationale la care, macar ca fost premier, daca nu ca academician, Nicolae Iorga era indreptatit, Catinca reuseste sa stranga in jurul ei sute de oameni la slujba de inmormantare de la cimitirul Bellu. In vreme ce in lumea intreaga, de la New York la Paris, zeci de mari universitati arboreaza drapelul in berna, iar Turcia declara zi de doliu national in memoria celui ce-i lasase mostenire monumentala "Istorie a Imperiului Otoman", la Bucuresti, uciderea lui Iorga e subiect tabu...
Peste Catinca Iorga incepe sa coboare intunericul. Coplesita de durere, lupta cu boala si suferinta pentru a pune in ordine tot ceea ce tinea de viata si de opera savantului. Contactul cu cartile si manuscrisele ramase in biblioteca, cu ultimele pagini acoperite de scrisul lui, ii da putere. Dorinta de-a randui mostenirea marelui istoric, care ii fusese si sot, o tine in viata. Intai de toate, se ingrijeste de soarta copiilor, marcati puternic de moartea tatalui lor. Desparte, cu mare chibzuinta, averea familiei de tot ceea ce socotea a fi bun public in ceea ce Nicolae Iorga lasa in urma. Apoi, cu sargul pe care l-a avut decenii la rand ca "secretara personala” a lui Iorga, strange intr-o uriasa arhiva toata corespondenta profesorului si toate scrierile sale nepublicate. Cate dureroase aduceri aminte, cate clipe de dor sfasietor, cate momente de disperare o vor fi incercat pe cand recitea randurile scrise de sotul ei! Dar si cata mandrie de a-si fi impartit destinul cu un geniu. Vechile radacini ale familiei sale de carturari ardeleni ii dau putere, o ambitioneaza sa-si duca lucrarea la bun sfarsit. Se ocupa de soarta asezamintelor culturale facute de Iorga la Valenii de Munte si se lupta pentru ca marelui savant sa i se faca dreptate. Cand afla numele criminalilor, depune fara preget plangeri penale pe numele lor, fara sa tina seama de amenintarile din jur. Zbaterea dureaza un an. Suprapusa peste suferinta pierderii omului a carui viata si opera devenise, de atata amar de vreme, ratiunea ei de a fi, boala pe care i-o ascunsese lui Nicu se agraveaza necrutatoare. Catinca moare la exact un an dupa asasinarea lui Nicolae Iorga. Vestea decesului ei apare in presa, in aceeasi editie cu anuntul privind parastasul de 1 an de la moartea istoricului. Moartea Catincai e comemorata in "Curentul”, printr-un editorial de pagina intai. Momentul politic se schimbase! Sub semnatura influenta a lui Pamfil Seicaru, o tara intreaga afla, atunci, despre dedicatia si jertfa unei femei de exceptie: Catinca Iorga. Si despre o poveste de dragoste sfarsita la o margine de padure, cu un glont.
"Stia sa potoleasca furtuna cu privirea acelor ochi albastri, de o infinita bunatate, afla intotdeauna cuvantul cel mai potrivit, rostit cu acea voce cristalina, de o invaluitoare muzicalitate, spre a inlatura o suparare, inseninand atmosfera. Cauta sa ramana in umbra, avea o neobicinuita aristocratie de a fi sotia unui om de o asa covarsitoare personalitate. Toata stravechea si autentica noblete a oamenilor din cuprinsul Transilvaniei o regaseai in tinuta, in gestul, in aceasta masurata comunicativitate". (Pamfil Seicaru, noiembrie 1941, "Curentul”)
Pentru documentarea articolului, autorul a folosit marturii, texte si lucrari semnate de Liliana Iorga-Pippidi, Andrei Pippidi, Lucian Nastasa, Paul D. Popescu, Petre Turlea, Ion Bocioaca, Haralamb Zinca si Valeriu Rapeanu.
Multumiri speciale distinsei doamne Daniela Moraru, sufletul Muzeului Memorial "Nicolae Iorga” din Valenii de Munte, pentru resursele documentare puse la dispozitie, si doamnei Carmen Ionescu, pentru ghidajul atat de calificat.
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook.

nicolae iorga catinca se indragosteste vezi si apocalipsa
Distribuie:  
Loading...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1757 (s) | 23 queries | Mysql time :0.013439 (s)