News Flash:

Orfeu in operele filosofice

6 Februarie 2014
2578 Vizualizari | 0 Comentarii
Platon este unul din ganditorii care isi exprima antipatia fata de Orfeu. Aceasta atitudine trebuie inteleasa din perspectiva pozitiei in general critice a filosofului fata de tagma artistilor, asa cum reiese ea mai ales din Republica. In cuvantarea lui Phaidros despre Eros in Banchetul Orfeu este acuzat de moliciune si lasitate pentru ca nu s-a sinucis din iubire. Zeii i-au harazit deci acestuia o pedeapsa binemeritata printr-o imagine inselatoare a Euridicei si prin moartea violenta. Doar Boethius il urmeaza pe Platon in verdictul negativ asupra cantaretului, care este pentru teologul roman calauzit doar de pasiuni. Acest verdict este repetat de-abia de unii umanisti, majoritatea parintilor bisericii asemuindu-l in schimb pe Orfeu cu Hristos.

Vezi si Originile tracice ale mitului lui Orfeu 
In perioada renasterii Orfeu este redescoperit ca reprezentant al muzicii. Pretuirea artei muzicale ca limbaj initial al intelepciunii se datoreaza platonicienilor florentini, care inteleg din perspectiva teologiei crestine influenta orfismului asupra lui Platon, dand pe deasupra „filosofiei iubirii” din Banchetul o noua interpretare, in care Orfeu este artistul arhetipic. Marsilio Ficino este principalul apologet al personajului, el marturiseste in dedicatia operei sale din 1469, In Convivium Platonis sive de Amore, ca a aflat cu ajutorul lui Orfeu de puterea netarmurita a lui Amor asupra lumii intregi. Ficino ii rezerva iubirii ca sublimatie a pasiunilor senzuale un rol central in gnoseologie, ea fiind caracteristica sufletului nemuritor. Acesta se afla pe o treapta intermediara a fiintei, intre trup si divinitate. Ficino s-a identificat chiar cu Orfeu, compunand dupa propriile spuse imnuri orfice si acompaniindu-se la un instrument asemanator cu lira.

Vezi si Orfeu si religa solara
Unul din precursorii empirismului, Francis Bacon, pretuieste la Orfeu dupa modelul patristic capacitatea de a stapani natura. Trasaturile sacerdotale ale eroului trac se contopesc cu cele ale unui maestru stapan pe arta sa in capitolul „Orpheus, or Philosophy” din opera sa din 1607, De sapientia veterum. Arta cantului este astfel interpretata ca un act normativ, care este necesar pentru a disciplina convietuirea in societate si pentru a ordona gandirea. Aceasta interpretare rationalista se intalneste atat la Giambattista Vico cat si la Leibniz.
Analogia dintre filosofie si muzica intentioneaza s-o confirme si Jean-Jacques Rousseau, atunci cand isi aminteste in „Confesiunile” sale cum ar fi dorit sa-si gaseasca doar in muzica fericirea, asemeni unui „Orfeu modern”. Autorul „Contractului social” considera insa muzica drept expresia originara a sufletului, legata de afecte si preliminara logos-ului. Inefabilul si frumusetea artei, percepute numai cu simtamintele, constituie si pentru Johann Gottfried von Herder o premiza a filosofarii. Filosoful si artistul cu darul poeziei sunt predestinati, asemeni lui Orfeu, sa conduca natiunile spre umanitate. Poezia insasi este la Herder o „filosofie a vietii”.
Latura demonica, dionisiaca a personajului il intereseaza pe Georg Friedrich Creuzer, filolog care l-a influentat in mod hotarator pe tanarul Nietzsche. In opera sa Dyonisus sive Commentationes academicae de verum bacchiarum orphiarumque originibus et causis din 1802, Orfeu nu este vazut doar ca poetul apolinic, civilizator, ci si ca initiatorul misterelor dionisiace. Friedrich Nietzsche ia in considerare atat aceasta dubla ipostaza cat si aprecierea data muzicii de catre Arthur Schopenhauer ca expresie nemijlocita a „vointei” in al sau opus magnum „Lumea ca vointa si reprezentare”din 1819) atunci cand defineste caracterul „dionisiac” al relatiei dintre muzica si filosofie. In „Nasterea tragediei din spiritul muzicii” din 1872 Nietzsche subsumeaza sub numele lui Orfeu curentele idealiste in filosofie, pe care le combate ca „apolinice”. Socrate isi gaseste sfarsitul ca un „nou Orfeu” datorita fortelor dionisiace carora li se impotrivise. Aceste forte au dat nastere in perioada de suprematie a platonismului la diverse culte secrete, printre altele si orfismului. Ca simulacre ale fortei vitale, acestea au putut fi integrate in idealismul metafizic. Nu Orfeu, ci Dionis este de aceea la Nietzsche reprezentantul muzicii. Atitudinea depreciativa fata de Orfeu si orfism devine evidenta dupa ruptura cu Wagner, care este caracterizat in capitolul 87 („Despre vanitatea artistului”) din „Stiinta vesela” (1882) drept un „Orfeu al tuturor mizeriilor secrete” (verdictul este repetat in „Nietzsche contra Wagner”, 1895). Tendintele ascetice ale orfismului sunt evidentiate deja in capitolul 5 („Intrecerea lui Homer”) din „Cinci preambuluri pentru cinci carti nescrise” (1872).
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

platon ganditorii orfeu phaidros eros banchetul orfeu hristos
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1646 (s) | 34 queries | Mysql time :0.016411 (s)