News Flash:

Originile reformei religioase

2 Octombrie 2013
1071 Vizualizari | 0 Comentarii
Reforma isi gaseste originile in atmosfera de neliniste religioasa care caracterizeaza sfarsitul Evului Mediu si in incapacitatea Bisericii de a-i gasi o rezolvare. Spectacolul mortii, care provoaca un viu sentiment al riscului pe care il prezinta pacatul, stimuleaza dorinta mantuirii. Or, papalitatea pare a fi incapabila sa arate credinciosilor drumul de urmat. Multimea asculta mai degraba pe predicatorii populari, care anunta apocalipsul si pe cei ce se flageleaza, care incearca sa obtina o garantie a lumii de dincolo producandu-si in lumea de aici suferintele si pedeapsa pe care o merita pacatele lor. Pentru a scapa de Iad, sau pentru a scurta perioada de Purgatoriu, crestinii se adreseaza intermediarilor (Fecioara sau Sfintii), isi inmultesc operele de caritate (donatii, rugaciuni pentru saraci, pelerinaje), poarta talismane sau incearca sa adune “indulgente”. Practica religioasa aluneca in felul acesta spre superstitie fara sa micsoreze framantarea crestinilor.
Acestei nelinisti de care sufera majoritatea se adauga cea a elitei intelectuale. In acest mediu, dorinta de a consolida credinta prin experienta traita si prin gandirea luminata, o insoteste pe aceea de mantuire. Or, pe ruinele tomismului triumfa nominalismul lui Wilhelm de Ockham. El afirma ca este imposibil sa-l cunosti pe Dumnezeu din cauza incompatibilitatii dintre revelatia divina si ratiunea umana. Religia nu mai apare de acum inainte decat ca un sir de afirmatii dogmatice si de ritualuri impuse.
Biserica de la sfarsitul Evului Mediu este slab pregatita pentru a da un raspuns acestor asteptari si repuneri in discutie. Abuzurile sale, nefiind o noutate, sunt denuntate cu atat mai multa patima cu cat timpurile noi le subliniaza dimensiunile. Delasarea si obiceiurile brutale caracterizeaza clerul secundar ca si pe calugari: betie, jafuri, concubinaj si gustul pentru profit sunt lucruri frecvente. Episcopii sunt mai putin preocupati de diocezele lor decat de acumularea de functii si de profituri. Cat despre Curia romana, aceasta se straduieste sa exploateze bisericile locale in timp ce pontifii isi aranjeaza familiile (Alexandru al VI-lea Borgia), se razboiesc (Iulius al II-lea) sau devin constructori (Leon al X-lea). Lipsurile Bisericii se observa mai des in indiferenta ei fata de indatoririle pastorale, in formarea preotilor, fata de evanghelizare si fata de indrumarea spirituala a credinciosilor.
Daca abuzurile nu sunt noi, denuntarea lor este mai vehementa decat in trecut. Intr-o crestinatate in care credinciosii asteapta un raspuns la cerintele lor spirituale, neputinta Bisericii provoaca scandal. Inca de la inceputul secolului al XV-lea, Jean Gerson, doctor al Universitatii din Paris, someaza Biserica sa-si asume rolul sau pastoral. Cu si mai mare violenta, fratele Jerome Savonarola arunca anatema asupra Curtii de la Roma si asupra papei Alexandru al VI-lea Borgia. Dorind o “reinnoire a Bisericii”, el realizeaza la Florenta, o teocratie model dar efemera. Peste tot se aud voci care declara necesitatea urgenta a unei reforme a Bisericii. Dar lipseste vointa. Sinoadele generale de la Constanz si de la Bale promulga multe decrete reformatoare, dar papalitatea, care vrea sa-si mentina suprematia asupra sinoadelor, refuza sa le aplice. Daca Iulius al II-lea convoaca sinodul de la Latran (1512), o face doar pentru a le pune bete in roate lui Ludovic al XII-lea si lui Maximilian, care au convocat un sinod la Pisa. Incheiat in 1517, sinodul nu face decat sa-i invite pe cardinali sa duca o viata de preoti si sa-si limiteze acumularea de beneficii. In sfarsit, incercarile de reforma ale Bisericilor nationale, facute de suverani, sfarsesc intr-un impas, in afara de Spania, unde cardinalul Cisneros reuseste sa reinstaureze disciplina si sa transforme universitatile.
Biserica institutionala, fiind incapabila sa se renoveze, initiativa este luata de mici grupuri. Crestini si laici cauta impreuna noile cai spirituale, in afara ierarhiei ecleziastice si pe baza unei religii individuale, purificate. Acesta este cazul gruparilor mistice, deosebit de active in Europa de nord (Flandra si Renania), care incearca sa ajunga la divinitate prin rugaciune si meditatie. Aceasta forma noua de evlavie pune accent pe credinta traita individual. Ea da nastere unor mici comunitati cum ar fi “Fratii vietii comune”. Dar aceste practici religioase rezervate unor grupuri restranse nu puteau sa se extinda la ansamblul comunitatii crestine.
In acelasi timp, umanistii propun sa se revina la Sfanta Scriptura, la Biblie, purificata de toate interpretarile adaugate in Evul Mediu. Traducerea Noului Testament, facuta de Erasmus (1516) sau aceea a Epistolelor Sfantului Pavel, realizata de Lefevre d’ Etaples, ofera bazele unei noi spiritualitati. Lefevre d ‘Etaples renunta la dogme, la ritualuri si la ierarhie si preconizeaza o religie bazata doar pe cuvantului Domnului. Pentru el, orice crestin este si preot, iar meditatia clerului devine inutila. Daca acesti umanisti nu iau in consideratie nici un fel de ruptura cu Biserica institutionala, ei deschid totusi calea catre zguduirile reformei pe care Luther o inaugureaza intre 1517- 1520.
Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. III, Institutul European, 1997, pag. 139-141
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.

reforma originile religioasa evului mediu dumnezeu
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Mica publicitate

© 2018 - Cultural.BZI - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1268 (s) | 23 queries | Mysql time :0.012887 (s)